„You Raise Me Up”

Sunt tot mai atras de chipuri de persoane. Chipuri pline și duioase de copii, care ți se oglindesc în față și vibrează pe aceeași lungime de undă, deschizându-se unui zâmbet; chipuri de adolescenți care cresc împiedicați să se definească. Oameni maturi, preciși și abrupți; fete în splendoarea tinereții; femei în simplitatea privirii sau într-un rafinament echivoc; vârstnici, rigizi sau duioși, închiși în apărare sau dornici de un salut. 

Chipuri din care transpare gândul, inima, sufletul. Chipuri care vorbesc despre drama vieții, despre bucurie și despre chin, despre căutarea fără sfârșit sau despre bucuria trecătoare.

Chipurile sunt precum urma lăsată de barcă pe apă: conduc în larg și navighează în profunzime. Se deschid mai mult spre infinit. Spun povești și cer viitor. Chiar și cele mai opace. Fiecare chip este un reflex, o linie, un accent.

Persoana înseamnă deschidere, relație, întâlnire. Întreaga realitate trimite dincolo de ea însăși. Lucrurile, faptele, trecutul și prezentul se deschid către o transparențe care lasă să se vadă ceva mai mult, dezvăluie o prezență, așteaptă și cere o împlinire.

Viața omului se realizează în descoperirea Aceluia pe care inima îl dorește și pe care realitatea îl conține.

Chipul său eu l-am văzut, i-am întâlnit privirea pe toate drumurile, l-am întipărit în memoria inimii și nu mai pot să-l uit. În continuare și întotdeauna mă duc să-l caut în realitate. Îl privesc și cer să fiu privit.

Chipul tău, Doamne, eu caut.

(Angelo Busetto, Il volto dellˈAltro, pp. 13-14)

Faptele cu privire la această simpatică figură de preot maghiar tânăr, martirizat în mod barbar, se petrec în perioada întunecată din istoria Ungariei de după 1945. Constrânsă, din motive militare și politice, să trăiască pe orbita apăsătoare a regimului comunist sovietic, în spatele cortinei de fier, Ungaria a cunoscut un moment de speranță și de eliberare în octombrie 1956, odată cu revolta condusă de Imre Nagy, care avea drept scop o politică mai independentă de comunism și mai liberală. Tancurile sovietice au reprimat brutal acea încercare de deschidere democratică și au instaurat un regim și mai opresiv și cu mai multe persecuții decât cel de dinainte. Ostilitatea  s-a accentuat în mod deosebit împotriva catolicilor și a Bisericii. Janos Brenner al nostru a fost asasinat în mod barbar în noaptea de 15 decembrie 1957, pe când avea 26 de ani. Se născuse la 27 decembrie 1931, la Szombathely, un orășel din vestul Ungariei, nu departe de granița cu Austria. Aparținea unei familii din burghezia de mijloc. Părinții erau catolici fervenți. Au avut trei fii și toți trei au devenit preoți. La început, Janos era orientat să devină călugăr în Ordinul Cistercian, acolo unde frecventase școala medie și gimnaziul. A devenit novice cistercian. Dar guvernul a suprimat Ordinele călugărești. În formă practic clandestină, Janos a frecventat Teologia la Academia Teologică a Diecezei și a fost hirotonit preot diecezan la Szombathely, în 19 iunie 1955. Și-a dedicat prima predică de nou preot temei care a fost și va fi programul întregii sale vieți: „Totul concurează pentru binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu.”

A fost trimis ca Vicar Parohial la Rabàkethely, un sătuc pe granița cu Austria. A fost o experiență îmbucurătoare, plină de elan și de fericire molipsitoare. Avea 24 de ani. Aproape tachinându-l, oamenii din sat, care țineau la el și îl vedeau lucrând cu poftă cu tinerii și cu copiii din parohie, glumeau pe seama „acelui zâmbet veșnic pe chipul său”. Dar nu era o mască: era semnul aderării sale bucuroase la vocația lui și semnul programului de viață spirituală care îl însuflețea. În jurnalul său scrisese: „Aceasta este culmea dorințelor mele: să fiu sfânt, să fiu binecuvântat și să-i binecuvântez și pe ceilalți”. Și încă: „Doamne, Tu știi că eu nu caut fericirea în această viață, de  când m-am oferit Ție cu toată ființa mea”. Credincioșii îi admirau înțelegerea cordială și fidelă pe care o avea cu parohul său. Dar regimul comunist nu putea tolera faptul că tinerii erau îndepărtați de partid și îndoctrinați de un preot catolic. Și au dezlănțuit o întreagă campanie defăimătoare împotriva lui. Au intervenit pe lângă episcop ca să-l transfere în altă parte. Episcopul l-a chemat și i-a făcut propunerea. Și tânărul preot i-a răspuns: „Dar eu nu mă tem: rămân bucuros aici”. Îi plăceau bicicleta și motocicleta. Au încercat să-i însceneze un accident cu bușteni de copaci pe drum, dar a reușit să scape cu bine pentru că avea constituție atletică. Și atunci, ura a devenit un proiect de omucidere. În noaptea de 15 decembrie 1957, un tânăr a bătut la ușa casei parohiale, cerând preotului să ducă viaticul unui unchi muribund. Părintele Janos nu a avut ezitări. A luat stola, ostia pentru împărtășanie și a plecat în noapte. L-au găsit în dimineața următoare, înjunghiat cu circa treizeci de lovituri de cuțit și cu craniul zdrobit. În mână strângea cutia în care se afla Euharistia. Reușise să apere de profanare Preasfântul Sacrament. Un lucru care merită să fie relevat: în perioada imediat următoare, partidul comunist a răspândit zvonul că era vorba despre o crimă pasională sau de o încercare de răpire. Adevărul despre asasinat a ieșit la iveală cu claritate mulți ani după săvârșire… Și atunci s-a deschis calea luminoasă a martiriului, afirmată de popor încă de la început. Părintele Janos a fost declarat martir al credinței, și fericit de papa Francisc. Proclamarea martiriului a avut loc în Ungaria, în orașul Szombathely, la 1 mai 2018.     Mons. Mario Morellato