Ieri, spre seară, pisicile au dat alarma: într-unul dintre balcoane se întâmpla ceva ciudat. Nu aveți de unde ști, dar balcoanele mele sunt stil seră, cu acoperiș de sticlă (una dintre cele mai tâmpite idei pe care le-am avut, căci nu se pot curăța mai deloc). Când colo, pe acoperiș, 2 pui de porumbel, care dădeau ca disperații din aripi.
– Vaaai, nu pot zbura ăștia, zice Alexa. Au căzut din vreun cuib.
– Și ce vrei să le fac, să le montez motor? zic io. Zboară ei până dimineață.
– Poate vin părinții lor și le aduc mâncare.
– Păi ar fi bine, că nu mă văd prinzând muște să hrănesc puii.
Și trece noaptea. Dimineață, proștii ăia tot acolo.
– Băi, io mă sui după ei.
– Cum să te sui? Poate cazi.
– Nu cad io, latră don Quijote ul din mine.
Mă pregătesc ca de escaladă. Dreacu, pentru cei care nu au observat, nu mai am chiar 20 de ani. Nici 30. Nici 40. Nici 50. În fine. Alexa vine cu o cușcă de transport a pisicilor. Nu îmi era clar dacă pentru a pune puii în ea sau pentru a îmi strânge rămășițele, dar era cu cușca acolo. Eu îmi iau cele mai comode încălțări și încep să mă cațăr pe muchia de termopan a balconului.
Zvârrrrr! Au zburat amândoi, tâmpiții naibii. Știau să zboare, dar, probabil, se opriseră să admire peisajul. Vreo 12 ore, că e peisaj mișto. Aaa, și să se cufurească pe balconu’ meu.
#înresttoatebune, pentru o viață sănătoasă, faceți ascensiuni minimum treij de minute pe zi.
Text (semi) misogin, persoanele sensibile să dea pe discavări.
Vă tot citesc zilele astea şi rămân uimit. Da’ uimit, nene. Femei crescute de mame în frica bărbatului? Femei cărora religia le spune să fie supuse? Femei care nu ies din cuvântul lu’ soţu’?
Unde, nene? Unde? Că io am dat mereu doar d-astea tari în gură, cu scandalu’ în buzunaru’ de la poşetă, cu părerile fixate cu superglue, de nu le dezlipeşti nici cu apă clocotită.
Zi şi mie unde le găsiţi p-alea de mai sus. Că aş merita şi io, măcar acu’, la amurgu’ vieţii, măcar o tură de d-alea. D-alea care să nu îţi zică cum să schimbi roata, deşi ele stă pe băncuţă, la umbră, şi dacă le zici să îţi deie o cheie de şapşpe îţi zice “ba p-a mă-tii, boule”, cu cratima la locu’ ei. D-alea care să nu le ştie ele pe toate, de îţi vine să concediezi gugălu’, că, oricum, e mic copil şi a fost şi cam bolnăvior când era borac. D-astea care să nu îţi ţie ele cont de unde mergi, ce faci, ce zici, de ce faci, de ce zici, de ce nu faci, de ce nu zici, d-astea, bucuriile simple ale veţii.
– Vrei să ţii tu telecomanda de la teveu, iubito?
– Nu, iubi, ţine-o tu. Da’ dă pe proteveu, că e film cu ăla frumosu’. Și sonorul umpic mai sonor, da?
#înresttoatebune, închei într-o notă misogină, cum am învăţat io de la maestru’ meu, San Antonio: “Iubesc femeile cu gura mare. Sunt atât de confortabile”.
Pentru a organiza masa puilor Freyei, am luat câte un blid pentru fiecare pui. Puiul 1 cu blidul 1 etcaetera. Plus vasul pentru Freya (nu apare în foto).
Cum are loc actul de a clămpăni pentru pui?
1. Instalezi fiecare pui la blidul personal
2. Aceștia încep să mănânce
3. Zece secunde mai târziu, puiul 2 consideră că mâncarea din blidul 1 e mai bună și se mută acolo.
4. Puiul 1 nu e de acord și se încăieră cu puiul 2.
4 bis. În mâncarea din blid.
5. Puiul 4 consideră că nu e mâncare ca băutura și, neavând o bere, pleacă să exploreze camera. Îl iei, drăgăstos, și îl repui la blid.
6. Separi, cu aceeași drăgălășenie, puii 1 și 2 și îl pui pe fiecare la locul lui.
7. În timpul ăsta, Freya începe să mănânce din vasul 3. Puiul 3 îi sare în cap, iar picioarele din spate îi sunt, firește, în mâncare.
8. Puiul 1 migrează iar la vasul 2.
9. Puțin iritat, îl muți iar la vasul 1.
10. Puiul 4 a dispărut. Îl cauți, îl găsești lângă canapea, încercând să roadă cablul încărcătorului. Îl readuci la mâncare, oarecum exasperat.
11. Între timp puii 1 și 2 au ajuns, împreună, tot la vasul 3, în jurul căruia, acum, se înghesuie 3 pui și Freya. Înjuri nițel și repui ordinea.
12. Puiul 5 a adormit, cu capul și labele din față în mâncare. Te duci, iei niște hârtie igienică, îl cureți și îl pui la mâncat.
13. Trei dintre pui, deja nu mai știi cine e cine, se încăieră. În mâncare, desigur. Îi separi, pe unul dintre ei, cel care fusese tăvălit în mâncare, îl cureți. Aritmeticianul din tine (există cuvântul ăsta, sau depun cerere de brevet?) apreciază că, de când s-au născut puii, consumul de hârtie de cur per gospodărie a crescut cu 300%.
14. Freya iese pe furiș din cameră. O aduci înapoi, bombănind. Ea nu e de acord, își manifestă dezaprobarea, te scuipă și încearcă să te zgârie. Nu reușește, că te-a mai zgâriat și altădată și știi cum să procedezi.
15. Între timp, puiul 6, cel mai mic și cel mai al dracu’, a golit vasul lui și aproape a rezolvat și vasul 1.
16. – Mănânci prea mult, diavole. O să bagi în tine până o să borăști, ragi tu, cu spume la bot.
16bis. Pe el îl doare adânc sub coadă și termină și vasul 1.
17. Se mută la vasul 3, unde se caftește cu un pui. Nu știi ce pui e ăla și, sincer, te doare în cur.
18. Îți bagi bipul, pleci și îi lași să supraviețuiască. Sau nu.
#înresttoatebune, ați urmărit un minut și jumătate din viața unui crescător de pisici.
Următorul text este un pamflet. Dacă puteţi, trataţi-l ca atare. Dacă nu puteţi, trataţi-vă. Ca atare.
Scrie bistroul “Je suis”, din Pojorâta, postare pe feisbuc:
– Rugăm onorata clientelă să nu îşi mai lase câinii să reguleze picioarele clienţilor. Am avut reclamaţii că petele de pe pantaloni nu au mai ieşit.
Maricica: – Cum îndrăzniţi? Câinele meu are pedigree.
Vasilică: – Bă, ce măgari sunteţi. Nu mai calc pe la voi, în veaţa veţilor. Doamne ajută.
Marinică: – Vasile, bă, Vasile, ce e cu călcatu’ pe la ei? Că tu locuieşti în Canada acum.
Vasilică: – Da, bă, da’ poate aveam chef să beau o cafea întro sâmbătă şi veneam o fugă pân la Pojorâta.
Mirel: – Da’ cu nevasta poți să vii? Hăhă.
Valentin: – Petele se scoate cu cif.
Andreea: – Ciful nu e bun. În plus, nu e eco. Otrăvește apa, planeta și farmaciștii.
Ion: – Deteţivă dreacu de patroni, că vaţi ajuns toţi. Nu mai poate oamenii să vie cu câinele propetate personală, că aveţi voi băşini în cap.
Iolanda: – Au dreptate oamenii. Am fost io săptămâna trecută, a sărit pe mine un doberman şi mi-a umplut fusta de mătase de pete albe. Dă-o dracu’ de treabă, a costat o avere fusta aia.
Grigore: – Hai, mă doamna Iolanda. Că mai ştim şi noi ceva biologie. Se face şi creme de faţă cu…ăăă…înţelegi tălică. E drept că de tigru, da’ ce mi-e căţel, ce mi-e pisică. Na, că făcui și poezie. Românu tot român, poet, nu alta. Și cu codrul.
Marcel: – Bă, ăştia ne dă pensiile atât de mici şi voo de asta vă arde? Nu v-ar mai ajunge mniezo, drăguţu’, de patroni burjui.
Adelina: – Io o să vin cu B̶i̶j̶u̶ Tasha de câte ori o să am chef şi o să facă ce vrea el (ea). Să văd io pe ăla care-mi interzice. Că tata e la forţele speciale de hingheri şi odată vă ia în vizor. B̶i̶j̶u̶ Tasha mănâncă numai viţel, să ştiţi şi voi.
Gogu, Gogu de la cazane: – Știţi pe careva care angajează fochist?
Maria: – Gogu, la noi în bloc angajează ăştia femeie de servici.
Gogu: – Făh, am zis fochist, nu servicieră, ‘te-n nas de etno şi botanistă în plus.
Ştefan: – Poate mai prind vreo cotarlă când merg pe acolo. V-o fac mânuşi, firaţi ai naibii de câinari.
Domnul Petrică: – Da, da. Şi la noi în bloc a-re pisici vre-o 3 persoane şi le-am băgat l-a întreţinere, că şi pisica face duş, foloseşte veceul şi liftu’. Ca un om, da’ dăcât că e pe patru picioare. Și coadă.
Filofteia: – Voi ce a-ţi mai gătit azi? Că nu mai ştiu ce să îi fac lu’ soţu. E om serios soţu, ponpier.
Vlad: – Este o îngrădire a libertăţilor mele cetăţeneşti.
Popescu: – Da’ de ce, domnu’ Vlad? Aveţi câine?
Vlad: – Aaaaa, nuuuu. Sunt alergic la părul de câini. Şi la cel de pisici, la polen, fân, lactoză, gluten, antibiotice din gama penicilinei şi îngrădirea libertăţilor cetăţeneşti. Constituţia stipulează că… (cenzurat. Prea multe tâmpenii spuse cu ton pretenţios. Ca prezentul text, de altfel)
– to be continued –
P. S. Orice asemănare care se aseamănă cu personaje sau situații asemănătoare este… ăăă… ăsta… pur întâmplătoare. Și asemănătoare.
Fiecare casă are acel “loc”, unde înghesui tot ce nu ştii unde să pui, mai ales când te trezeşti că vin musafirii, soacra, salvarea, d-astea, iar în casă e niţel cam ca după Katrina. Uraganul, nu fata aia cu care ai avut tu, în liceu, relații de cofetărie.
În general, e f’un sertar, f’o cutie, f’o noptieră, un raft, ceva. Şi, din el, dacă eşti imprudent şi îl deschizi mai mult de un centimetru, riscă să iasă: chei, cardul pe care l-ai căutat toată săptămâna, bănuţul ăla de deschis uşa blocului, doar că nu mai ştii de unde e, că uşa ta n-are aşa ceva, mărunţiş, ooo, doamne, cât mărunţiş, sacoul ăla pe care ai zis că-l duci la curăţat, pisica fugită de acasă acum şase luni, niţel mumificată, ţi s-a părut ţie că se aude un mieunat la un moment dat, dar ai zis că o fi de afară, şuruburile de fixare a maşinii de spălat, maşină pe care ai dat-o la fier vechi acum doi ani, paşaportul pe care l-ai declarat pierdut, analizele lu’ copilu’, alea cu care te-ai certat cu mă-ta că nu le-ai luat de la laborator, mostrele de parfum de la magazinu’ ăla de parfumuri scumpe, de unde ai luat un săpun de 5 lei, ca să îţi dea mostre de 25, cărţi de joc, rujuri, rujuri, rujuri, oje, oje, oje, şase brelocuri mici pe care le-ai cumpărat şi, ajuns acasă, nu ţi-au mai plăcut, patru sâmburi de la piersicile mâncate anul trecut, doo perechi de chiloţi pe care ai crezut că i-ai uitat în magazin, că nu dădeai de ei, pixuri care, desigur, nu mai scriu de ani de zile, dar nu te-ai îndurat să le arunci, că poate le cumperi pastă săptămâna viitoare, o lanternă mică, mică, numai bună să vezi unde bagi cheia când vii acasă, deşi tu ai lumină la uşă, etichete luate de pe haine cumpărate demult, dar care sunt păstrate că, cine ştie, poate avem nevoie de ele, cărţi de vizită ale unor oameni despre care habar n-ai cine sunt, hârtiuţe, hârtiuţe, hârtiuţe.
Aşa. S-a terminat inventarul stratului de deasupra. Şi continui. Şi sapi. Şi te miri.
Apoi, cu conştiinţa liniştită, trânteşti totul înapoi şi uiţi de ele, până la o nouă curăţenie generală.
#înresttoatebune, aţi urmărit un episod din ciclul “curăţenia-n vreme rece / câinii latră, osul trece”
– Câinele meu, Rocco, golden retriever, azi, a mâncat bobițe marca HalimBine, apoi i-am pus lesa și am ieșit la plimbare în parc. Acolo era tare frumos, multă verdeață, iarbă, copaci.
Gigel: Marca HalimBine nu este recomandată pentru câini. Deseori, de la ea, se avortează.
Maricica: câinele meu este băiat și, în plus, vaccinat.
Gigel: Eu vorbeam în general.
Andrei: Gigel, ești deplasat. HalimBine este marca numărul unu a momentului.
Gigel: Ce plm vrei, bă? Am vorbit io cu tine? Vezi, bă, de treaba ta.
Marcel: Maricico, ce craci ai. Ai pă vrunu?
Gabriela: Andrei, ești un bou. HalimBine nu e bună de nimic. Câinelui trebuie să îi dai supă de vită, cu morcovi și orez.
Maricica: Gabriela, nu am timp să gătesc pentru câine. Lucrez până seara târziu.
Gabriela: Păi și dacă ai avea copil, tot așa ai face?
Sorin: Cum să pui lesă câinelui? Se sufocă de la zgardă. Inconștienți, dom’le.
Vasile: Da, da, trebuie ham. Că am avut și io un canar și știu.
Maricica: Gabriela, e un câine. Îi dau ce mi-a recomandat medicul veterinar.
Gabriela: Căcat, veterinar. Dacă era ceva de capul lui, se făcea doctor de oameni, nu de câini.
Zoe: Maricica, ești inconștientă. E plin de căpușe în parc.
Dorel: Da, bă, așa e. Și ai văzut cât e litrul de benzină?
Zoe: Eu am o benzinărie la capul străzii, de unde iau mai ieftin. Și îmi dă și niște bani înapoi.
Maricica: Păi cățelul meu are zgardă și picătură puse pe gât. Nu pățește nimic.
Zoe: Cum plm nu pățește nimic, fey? Și îmi dă și niște bani înapoi.
Andrei: Cum, bă, să nu fie bună de nimic? Nu ai văzut că și George Clooney ii dă tot HalimBine lu’ câine-su’?
Vasile: Pe dracu. Niciun canar nu mănâncă HalimBine.
Gabriela: Și, dacă vreți să știți, îmi vând telefonul. E Samsulungșilat, are 3 ani și 100.000 de km.
Marcel: M-am uitat la pozele tele. Ce craci ai. Bunoacă. Ce faci?
Ruxandra: Retriever? Nu v-ar mai ține Dumnezeu. Știi, dobitoaco, câte suflețele amărâte se chinuie pe stradă și voi vă luați animale de fițe?
Maricica: Dar nu e deloc de fițe. E cățelul meu și să știi că l-am primit cadou.
Ruxandra: Trebuia să-l refuzi. Oricum, cât de tâmpit trebuie să fii să faci cadou un animal? Mamaie zicea să nu primești niciodată un cadou care mănâncă. Idioților!
Marcel: Bună, Ruxandra. Ce faci?
Vasile: Chiar. Ce căcat de nume e ăsta, Rocco? Mai bine îi ziceai Zmeu. Io am avut un canar pe care îl chema Submarin, că era galben. Haha.
Sandu: Uite de ce vă arde vouă. Ăștia ne fură cu totul și voi plimbați javrele prin parc.
Dacă ieri v-ați hlizit la pozele duduilor, azi m-a lovit limbariţa pe tema pozelor cuplurilor. E mai vechiuț textul, dar jur că l-am păstrat în condiții optime, macsimum 4 (patru) grade.
Băi nene … cum pune f’un cuplu f’o poză, cum se pornesc avalanşele ălora înduioşaţi, da’ înduioşaţi, nu aşea…
– Vaaaaaiiiii, ce frumoşi.
– Vaaaaaiiiii, ce bine vă stă împreună.
– Vaaaaaiiiii, cum se citeşte dragostea în ochii voştri.
Nu contează că respectivul cotoi are o privire lejer ca a lu’ Ghiocel (Ghiocel al lu’ Grigorescu, bueeeyyyy, mai lăsaţ netflix şi mai citiţi şi voi neşte almanahe, ceva). Nu contează că au, amândoi, nişte mutre lejer constipate. Nu contează că duduia se uită juma’ la futigraf, juma’ la nefericitu’ ăla, cu aeru’ că îi bagă pe gât sacoşa de piaţă. Nu contează că amândoi pot fi folosiţi pe post de reclamă la lumea a treia.
Pentru corul de văicăritoare totul e uandărful, curg inimioarele râuri-râuri, exclamaţiile fluvii, iar onomatopeele oceane, deşi oceanele, în zilele lor bune, stau pe loc, nu curg, mi-a zis mie cineva, nu mai ţiu minte cine. Io ştiu că frumuseţea se află în ochii privitorilor. Am folosit şi io textul ăsta nu o singură data, pe când încercam să mârlesc câte o duduie care se sclifosea că ea nu e vreo frumuseţe, chestie cu care io eram perfect de acord, da’ ţâţele respectivei îmi modificaseră traseele prioritare ale sângelui prin corp. De la nord către sud, zic.
Da. Frumuseţea se află în ochii privitorilor, da’ mai umblaţi şi voi, dreacu’, pă la oftalmologii ăia, că nu degeaba or făcut oamenii ăia atâta şcoală.
Știu că unii dintre voi ați citit postarea Alexandrei despre faptul că renunțăm la breeding. Pentru nevorbitorii de ingliș și cârcotași, renunțăm la a crește și înmulți pisici. Doar că nu se poate încheia un capitol atât de important fără ca nicolexu să nu aibă chiar nimic de zis.
Breedingul este ceea ce vrei tu să fie. Sau, poate, este ceea ce ești și tu.
Poate fi o chestie comodă, în care stai comfy, pisicile se înmulțesc, dacă puii sunt viabili și fără probleme, super, foarte bine, se fac mari și îi vinzi, ăia care au probleme, asta e, ghinionul lor, mafrend, mai bagi un text cu evoluționismul, desigur fără să ai habar ce e ăla, dar ai auzit tu că e ceva cu ăla care e mai puternic supraviețuiește. Și gata. Dai cu cârpa peste conștiință și mergi mai departe.
Sau poate fi un hei-rup cvasi-continuu, în care lupți fiecare minut din perioada de 2 luni de sarcină a pisicii (mă rog, cam un sfert din ea, de fapt), plus cele 3 luni în care puii stau în felisă. Genul ăla de trupe speciale în care nu lași pe nimeni în urmă, cât timp ăla mai are o brumă de suflu în plămâni și, nu o singură dată, ore în șir după ce nu mai are pic de suflu.
Nu am ales în mod special a doua variantă. A venit cumva de la sine. Așa am simțit că trebuie să facem.
Într-o discuție cu medicul nostru veterinar, aceasta s-a scăpat:
– Să știi că cea mai mare parte a veterinarilor detestă crescătorii.
– Ha? Da’ ce am făcut rău, Anca? Că doar știi bine cât tragem.
– Aaa, nu de voi e vorba. Pentru că voi nu sunteți crescători tipici.
Nu i-am zis nimic, că eu știu destui crescători care fac cel puțin la fel de multe pentru animalele din dotare. Dar nici nu am putut-o contrazice. Pentru că are dreptate în al dracului de multe cazuri.
Breedingul îți oferă oportunitatea de a crea noi indivizi. Indivizi frumoși, dacă mi se permite o lipsă crasă de modestie. Căci, fără excepție, toți pisoii născuți sub patronajul nostru au fost frumoși. Foarte frumoși.
Breedingul, însă, dacă alegi a doua variantă, ca orice lucru pe care îl faci cu pasiune, te arde. Te consumă. Rupe bucăți din tine. Fiecare eșec te doare de, ecschiuz mai frenci, te caci pe tine. Durerile astea, cel puțin în cazul nostru, s-au acumulat. Iar Jules… Jules a pus un capac despre care nu știam nici măcar că există.
Spunea Alexandra despre echipă. Echipa e bună când calitățile componenților ei se completează. Al nostru a fost un caz fericit. Ea avea simțul detaliilor, în ceea ce privește pisicile. Vedea imediat când vreuna se comporta diferit, încât puteam lua din pripă orice necaz. Dacă ar fi fost după mine, aș fi remarcat că o pisică are probleme doar câteva zile mai târziu, când ar fi început să pută. Calitățile mele? Nesimțirea, cred. Nu aveam probleme în a face injecții, în a ajuta o pisică să nască (și jur că nu e un spectacol pentru cei cu nervii slabi), să îmi bălăcesc mâinile în sânge și alte fluide sau să sug mucozitățile și resturile de pe gura și nasul nou-născuților cu propria mea gură. Chestii de astea, de nesimțit. În plus, car cu succes nisipul pe scări.
Poate că norocul nostru a fost faptul că am intrat în biznisul ăsta (da, e un biznis, nu mă ascund niciodată după cuvinte) din poziția de iubitori împătimiți de animale. În ceea ce ne-a privit, nu a existat niciodată vreo îndoială în gândurile nostre: interesul animalelor noastre a primat în-tot-dea-u-na. Mult peste confortul personal, calcule financiare etc.
Știu. Iar am scris mult. Mă apropii de final. Peste arsurile noastre e nevoie să se aștearnă cenușa. După ce aceasta se va răci, vom mai vedea. Deocamdată avem provocări mult prea mari cărora trebuie să le facem față. Atât împreună, cât și separat.
Am vrut să pun o poză cu Jules. Dar nu. Am ales să pun o poză care a reprezentat, pentru mine, toată bucuria breedingului într-un singur click.
Și vă mai spun ceva: it ain’t over till the fat lady sings.
Din ciclul de poezii „Nu toată lumea poate să asculte doar Schopenhauer”:
Băi, nene. Io dăcât atât vă zic: băgați-vă mințile în cap. Nu mai poți schimba doo fraze cu cineva, că începe să îți facă psihanaliza. Că, dacă ai zis asta, înseamnă că. Că, dacă ai făcut asta, înseamnă că. Că, nu știu ce în copilărie. Că nu știu ce în adolescență. Că visele. Că amintirile. Că, de fapt, mai pe scurt, ei îs deștepți, iar tu ești prostu’ clasei, din ultima bancă, ăla cu urechi clăpăuge.
Bă, Froizilor, bă. Bă Jungilor. Toți ați citit pă net nu’ș ce, da’ sigur e așa, că, tot acolo, zice și de cele 10 efecte nemaivăzute ale bicarbonatului. Toți sunteți gata să vă oferiți sfaturile geniale, doar-doar n-o să mai doară anonimatul ăla, în care vă zbateți, și care vă apasă.
Chiar. Ce zicea marele psiholog Affenpinscher, părintele psihologiei traumatoide, despre durerea anonimatului, mai ales când nu ai nimic de zis?
Toți vă visați stând lângă o canapea de piele, pe care să stea unul/una și să vă povestească din trecut, nu? De preferat cu detalii picante, așa-i? Sunteți niște tâmpiți, bă. Să visați să faceți sex pe o canapea de piele, nu psihopupu.
Treceți, bă, la muncă. N-are cine să planteze pomi în parc, bă, lăsați tâmpeniile.
Și, dacă tot vă dați culți-în-cap, precum mă dau eu pletos, vedeți să spuneți de marele psiholog Affenpinscher (că ați citit voi pă net, a zis de el unu’, nicolexu, mare băiat, mare caracter), părintele psihologiei traumatoide, doar sfertodocților. Că, dacă spuneți unui om care are măcar 8 clase, o să vă râdă în nas, că aia este o rasă de câini, nu vreun psiholog celebru.
Una dintre cele mai omorâtoare chestii e când eşti obligat să iei o decizie despre viaţă sau moarte. Dar să fiu mai explicit.
Doi veterinari ne-au recomandat, până acum, să îl eutanasiem pe Jules. Se pare că speranţa mea absurdă de acum câteva zile, că fiecare zi câştigată ne apropie de victorie a fost calpă. Pe al doilea veterinar nu îl cunosc personal, dar în primul, Anca, am toată încrederea. Ne apără spatele nostru, de crescători, de nişte ani buni. Nu o singură dată s-a bătut cu noi pentru binele vreunui animăluţ de-al nostru. Şi, în paranteză fie spus, a depăşit demult relaţia de “dăcât doctor” cu noi. Nu o tăguiesc aici, pentru că nu vreau să fie asaltată de persoane care “Doamna doctoră, am şî io dăcât o întrebare”.
De asemenea, nu am pomenit în postările despre Jules niciun diagnostic, tot pentru a evita sfaturile, părerile şi bunăvoinţa specialiştilor multidisciplinari de feisbuc. Care specialişti au citit ei pă net despre asta sau cunosc pe cineva care a avut un caz similar. Pe domnul Costel, văr de frate vitreg de nevasta a treia a lu’ cumnatu’ Pandele de la Iaşi, mare om, mare caracter. Doar că nu era vorba despre un pui de pisică de 10 zile, cu simptome asemănătoare, ci de un dulap de secol XIX (pentru cei care au chiulit de la şcoală: secol nooşpe) căruia i s-a scorojit vopseaua. Dar, în rest, perfect identic, să ştii. Şi, la naiba, nu suntem, toţi, copiii domnului?
Lăsând hazul de necaz deoparte, să decizi ceva de genul ăsta e tortură. Când îl vezi vioi, bătându-se de la egal la egal cu fraţii lui, mâncând, zici că a înnebunit Anca. În fond, ce mare căcat ştiu veterinarii ăştia? Dacă erau buni de ceva, se făceau doctori de oameni, nu de cai, nu? Nici nu se pune problema să îl eutanasiezi. Minute mai târziu, intră în criză. Îl vezi rotindu-se ca un titirez defect, zvârcolindu-se, buzele colorându-i-se în vineţiu. Şi o iei razna la chinul lui. Mai ales că nu ai ce să îi faci. Bodogăni cuvinte fără sens. Îl mângâi, neştiind dacă asta îi face bine sau dimpotrivă. Îi ceri, în gând, Ancăi iertare, pentru ce ai gândit mai devreme. Şi, mai ales, în sinea ta, plângi. Câteodată, când nu e nimeni în jur, nu doar în sinea ta. Dar asta se face controlat, căci imaginea de dur trebuie protejată. Dracu’, ai muncit o viaţă pentru a o edifica.
Apoi, fără explicaţie, îşi revine iar. Şi o iei d’a capo. Să îl duci la specialistul X? Sau Y? Lăsând la o parte banii, care sunt sau nu sunt. Dar bun. Îl duci. Îl diagnostichează, poate, mult mai precis. Ca să ce? Are 10 fuckin’ zile. Nimeni nu face intervenţii chirurgicale pe ceva atât de mic. Pentru că nu există în ţărişoară aşa ceva. Şi atunci? What’s next? De câte ori nu ne-a venit, în zilele astea negre, întrebarea asta pe buze… what’s next?
Nu. Postarea asta nu este vreo strângere de fonduri sau mai ştiu eu ce. Nici solicitare de sfaturi de ce anume ar trebui să facem. E, doar, probabil, o terapie personală. O supapă prin care iese năduful.
De data asta, nu voi pune nicio poză cu el. Acum, postarea nu este despre el. Este despre noi, ăştia chemaţi să ne jucăm de-a dumnezeul de week-end, să decidem despre viaţă sau moarte. Fără nicio vocaţie de dumnezei, fără nicio pregătire, căci la şcoala de dumnezei nu ne-au primit. Sau era în renovare. Sau era concurenţă mare şi am picat. Sau am intrat, dar nu am frecventat-o.
Sau, poate, pentru că nu există aşa ceva.
Şi trebuie să ajungi să iei decizii. Singur. Complet nepregătit. Complet pradă propriilor emoţii. Complet pradă oboselii atâtor nopţi dormite fragmentat, şi agitat, şi nervos. Complet … pizda mă-sii. Complet nu ştiu. Şi degeaba încerci să fii pozitiv. Da, sigur, au ieşit mulţi pui frumoşi, care sunt la casele lor. Stăpânii lor îţi trimit şi acum, ani mai târziu, poze cu ei. Şi le simţi bucuria. Dar e degeaba. Vinovăţia e acolo. Responsabilitatea e acolo. Dacă iau decizia greşită? Dacă ar mai putea fi salvat? Dar dacă îl ţinem în viaţă şi va fi un pisoi care nu va supravieţui? Cum ne vom simţi dacă moare peste o lună? Dar peste 3? Dacă va trăi luni sau ani, dar cu creierul afectat? Iar disperarea neputinţei tale îţi şopteşte fără oprire: tic-tac. Tic-tac. Tic-tac. Tic-…
Aţi urmărit emisiunea “Din culisele crescătoriei de pisici, numită, cu ifose, felisă”. Acel loc minunat unde nu faci nimic, stai cu cucu’ în sus, pisicile se regulează ca iepurii, puii cresc ca din apă, tu te umpli de bani, apele albastre, nisipurile albe şi curvele nubile te aşteaptă, viaţa e roz, ura, drăguţa mea.
Later edit: după 16 zile de luptă, Jules a renunțat. Poate pentru că în viaţă nu e mereu ca în filme.
Forever Phoenix 