Fetița s-a transformat în timp. I s-a spus să urmeze exemple și le-a urmat. A dat ce avea mai bun să învețe, să facă ceva din ea și uși s-au deschis. Ușor, obținea admirație sau doar apreciere și asta îi plăcea, îi conferea încredere. Era o fire curioasă, caldă, dar destul de retrasă și analitică. Se regăsea numai în ce-i era drag, iar lucrurile străine o înspăimântau. Nu avea încredere în ea și nici în ceilalți, dar asculta tot ce i se spunea.
Cumva, ceilalți știau mai bine. Cumva, ei aveau suficientă înțelepciune s-o îndrume să-și găsească drumul exterior. Și l-a găsit an de an, devenind bună în tot ce i se spunea: învăța, nu avea ce altceva să facă. Asta este perioada în care doar absorbi ca un burete, ca să poți trăi mai târziu. Se spetea, pentru admirație, prestigiu, pentru o puțină doză de curiozitate satisfăcută. Se obosea prea tare, se stresa, avea cearcăne, era perfecționistă. Trebuia să știe totul bine, chiar dacă anumite subiecte nu și le mai amintea după examinare. Nu conta, toate intrau în subconștient și răsăreau când va avea mai mare nevoie.
Când nu mai poate, este încurajată să continue. Ce altceva să facă în sistemul în care trăia? Doar să se adapteze. Mereu părea că mâine va fi mai bine, că nota îi aduce fericire, dar era prea trecătoare. Devenise obișnuință. Iar ieri era parcă mai bun, mai apreciat. Azi, în schimb, nu era suficient. Viața ei se îngrămădea într-un viitor strălucit, într-o promisiune grandioasă, că toate eforturile îi vor fi răsplătite.
Ceilalți nu aveau voința ei și se deosebea fără să vrea, atrăgând replici usturătoare, invidii sau doar fiind un pion de comparație pentru cei ce nu voiau să fie așa. Era sensibilă și o rănea. Făcea ce știa mai bine, ce fusese învățată și nu înțelegea de ce căpăta rezistență din partea celorlalți. Se întrista des, deși nu voia să trăiască astfel.
A învățat să citească cu drag, tot ca o obligație. La început nu i-a plăcut, dar mereu apare cartea potrivită – de cele mai multe ori, neimpusă -, care se lipește de inimă și îți arată miracolul sufletelor ce se pot cunoaște prin romane, trecând prin timp, societăți, măști și convenții. Pe măsură ce citea, își punea întrebări. Nu se mai regăsea în cei de aceeași vârstă, se simțea singură, pierdută. Doar cei apropiați îi mai dădeau sens sau momentele în care râdea.
Nu găsește rostul, se simte aruncată într-un hău al vieții, nimic nu rezonează cu ea, în afară de povești și oamenii pe care-i iubește. Nu știe să se adapteze, deși, aparent o face foarte bine. Se strofoacă, ieșită de pe băncile școlii să găsească drumul unic, care să o facă să vibreze, dar azi e unul, mâine e altul. Divinitatea o mai luminează când îi permite, dar foarte rar. A făcut tot ce i s-a spus și a ajuns cu o mie de posibilități în fața ei și cu nicio speranță că urmând unul, se va împlini. Ce-i mai garantează asta.
An de an, se întâmplă aceleași lucruri: scurte momente de cădere, de căutare interioară, de gânduri răstălmăcite și niciun răspuns. Face în continuare ce trebuie, pentru că nu știe cum să facă altfel. Nu se iubește pe sine, deși crede că o face. Dacă s-ar iubi, nu s-ar învinui mental, automat, de fiecare dată când trece o zi fără să fi făcut ceva productiv. Apar persoane calde și vii care o fac să râdă, care îi dau un impuls și cunoaște iar viața în profunzime. Apare ceva nou, șocant, incitant, care îi captează atenția și îi arată miracolul existenței. Capătă speranță în noi pagini scrise, în viitorul roman și parcă își găsește rostul. Își mai ascultă lumina din ea, care pâlpâie nesigură, de obicei, și speranța încolțește din nou. Se mai pierde în muzică, artă, călătorii, oameni interesanți. Și apoi, revine în același punct al durerii, al rătăcirii și își dă seama că nu era o fază tipică, ci că ajunge mereu în același punct, inevitabil.
Ceva lipsește încă de când a căpătat un strop de rațiune și nu știe ce.
Tânjesc ca natura să vină să-și ia locul binemeritat. Simt că griul excesiv mă îndepărtează de toate lucrurile vieții, alea în care pulsează spirit și în care mă pot regăsi. Sunt doar pierdută și, de fapt, noi toți suntem. Pentru că nu este locul nostru aici, ai celor mai mulți. Nu am fost sădiți să fim așa, să ne limităm drastic, creând măreție telurică, în jurul nostru, dar simțindu-ne mai mici ca niciodată.
Mă lovesc de oameni care continuă să-mi spună că nu se poate, că multe cărți trebuie să stea sub mine. Nu contest puterea lor de a mă ridica, de a-mi colora spectrul de culori al vieții. Nu contest că nu sunt o persoană nominalizată și, cu atât mai puțin, premiată.
Mă lovesc din ce în ce mai des de oamenii ăștia gri, fazi, care nu au niciun tremur interior. Sau l-au avut la un moment dat, dar, sub presiunile inconfortabile, l-au pierdut. Încercam să mă regăsesc în modele pentru definitivarea direcției mele, dar nu le găsesc. Cel puțin nu în apropierea mea.
Din ce sap, din ce încerc să înțeleg, parcă mă confrunt cu un secret al vieții. Că totul nu este decât un vis. Am mai auzit cuvintele astea, dar nu le-am putut pătrunde, pentru că eram prea absorbită de viață. Uneori nici nu mai știi rostul dualității bine/rău și, cu siguranță, abia mai văd rostul atâtor lucruri pentru care oamenii se agită în jurul meu. Parcă sunt orbi, parcă ar avea suflete mici, incapabile să se întrebe, să încerce să pătrundă, să simtă. Se lasă duși de un val invizibil, cu trăiri plăcute, necazuri, suferințe, se atașază de persoane și bani și, la final, mor. Fără niciun regret.
Spune-mi povești. Lasă-mă să cred că lumea are un sens, că nu este totul doar un haos, fără nicio legătură. Poveștile mă salvează. Chiar dacă prezintă un colț restrictiv al realității, au un fir logic, un deznodământ. Sunt puternic ancorată în minte și tot ce văd zilnic sunt încercări de a găsi un sens. Poveștile sunt singurele care reușesc să mă mai mintă, iar dintre oameni, povestitorii.
Azi am două lucruri de spus.
Rejected Writings 