mtcsol

N-am fost niciodata un om normal, orice ar fi asta. Nu am reusit, nici macar o clipa, oricat am incercat. Am renuntat. In afara de cateva nevoi normalitatea nu-mi poate oferi prea multe. Asa ca incerc doar cand nevoia ma obliga. Uneori imit binisor, cred eu, normalitatea. Dar tot o imitatie ramane. Altfel spus, aveam doua picioare, doua maini, doua urechi, doi ochi. Ca si voi, exact. Dar aici se opreste orice asemanare dintre mine si voi. Astfel, picioarele mele erau unu stramb si unu drept. Mainile aratau cam la fel ce-i drept, una era un pic mai groasa si cu un pic mai mult par pe ea, dar de la distanta pareau identice. Apoi urechile: una era normala, dar cealalta era mica. Mica mica. Am vazut copii mici cu urechi mai mari. Oricum, imi placea mult urechea asta mica a mea. Cu ea prindeam fineturile, ca sa zic asa. Cu cealalta imi cam scapau, ce-i drept. Deci, nu doar draguta dar si utila. Si ochii, ochii stiti cu totii ca sunt utili. Evident unu era mai frumos. Da. Era verde. Celalalt caprui. Uneori ala caprui parea verde, da era mai mult din cauza luminii sau a reflexiei celui verde, habar n-am , prin simpatie, probabil.

Dar piciorul drept, a inceput, de la o vreme, sa-l strambe pe celalalt care era si-asa stramb. Oricum merg şontâc de cand ma stiu, dar ajunsesem la performanta de a nu se mai vedea acest lucru. Si era mare lucru. Dar presiunea incepuse sa dea roade si schiopatatu a reaparut. Era vizibil si n-aveam ce-i face. Mana dreapta, cea fina si subtire, incepuse sa-i dea cate una, ocazional, s-o atentioneze, pe cea stramba. Ochiul frumos, urechea dragalasa si multe alte lucruri au ales sa ramana la fel ca mai inainte. Nici macar mana dreapta nu ma deranja, in ciuda gesturilor, dar piciorul … incepea sa fie prea mult. Apoi ochiul frumos a inceput sa se zbata in senin. Si nu i-am facut nimic. Absolut nimic… Ramasesem intr-o ureche.

Aveti idee cat de greu e sa-ti amputezi un picior? Va zic io, nu, nu aveti! Dupa cum probabil va dati seama, nu aveam cum sa pun pe altcineva s-o faca. Daca se putea, as fi facut-o. Singura posibilitate era sa pun ceva intre mine si el, un paravan, de orice fel, sa nu ma umplu de sange. Atat. Dar asta nu usureaza cu nimic situatia. Cu nimic . Si o faci. Scoti cutitu si incepi si tai. Si tipi, plangi, iti pare rau, te simti vinovat si tai si tipi si mori odata cu el. Si iti vine sa-l strangi in brate, fie chiar si pentru ultima oara, dar paravanu nu te lasa, si tipi si plangi. Si doare cumplit … Apoi urmeaza si celelate: mana, ureche, ochi. Si sangerezi multa vreme dupa si zilele par cele mai lungi zile din viata ta, par ani intregi. Si nu-ti vine sa crezi ca ai facut-o, ca ti-ai rupt o parte din tine. Pare absurd. E complet absurd. Si nu opoti sa nu te gandesti ca tehnologia din ziua de azi iti permite sa-ti pui jumatatea la loc. Ce-i drept, cu cat mai repede cu atat mai bine. Pe de alta parte, te gandesti ca poate ii este mai bine. Eu, in ultima vreme am cam luat in greutate. A fost si asta un motiv pentru renuntare. Eram cam greu. M-am gandit ca poate, sigur se poate mai bine, ii va fi mai bine, oricat de greu ar fi. Tehnologia asta nu tine cont de multe chestii, vrei o jumatate, ti-0 pui. Mai ales daca vrea si ea. Nu-i chiar atat de complicat, la urma urmei.

Nu stiu unde mi-a fost mintea, nu stiu daca am facut bine, cu siguranta nu stiu cat rau am facut, prefer sa cred ca mai putin decat mie, dar chiar nu am de unde sa stiu, si nu am habar cand o sa se opreasca sangerarea. Deocamdata asa stau lucrurile.