Am inceput sa scriu din nou, cred. Dar mi-am facut alt blog: lidia901.wordpress.com

Au trecut doi ani de la ultima postare – nici nu mai știam ce parola am la cont, însă se pare că mi-am amintit. Am citit câteva postări și mi-am amintit totodată de dragostea mea pentru scris, de liniștea pe care-o simțeam când stăteam pe scaun și apăsam pe taste, creând „artă”. Credeam atunci că asta voi face mereu, că-mi voi găsi liniștea-n povești, prin crearea unor personaje pe care să le fac să aibă o viață mai frumoasă, o viață pe care mi-aș fi dorit-o în momentul acela sau viața pe care o aveam, descărcându-mă astfel, transpunând „problemele” mele.

Am scris postări stupide ca dracu, dar în momentul ăla nu știu cum, dar aveau sens.. Am scris și postări pe care abia acum le-am înțeles pe deplin. Am primit sfaturi de la Lidia din 2012 și a fost frumos să văd că am păstrat o legătură strânsă, că încă mă iubește.

În perioada asta de 2 ani s-au schimbat nu foarte multe, însă m-am schimbat eu. Deși ceilalți nu știu cât conștientizează asta, când mă gândesc la Lidia.13 văd o tipă timidă, care se gândea la binele tuturor, care nu refuza nimic de teama de a nu fi respinsă, un copil care credea că tot ce zboară se mănâncă – pe scurt, naivă și fraieră. Lidia.15 nu mai este așa. Lidia.15 și-a dat seama că e mult mai important să ai 5 prieteni (nici ăia) pentru care să fii dispus să faci orice, dar să fie reciproc, decât să ai 15 care te caută doar când au nevoie de ceva.

Idk man, eu văd un progres și-s mândră de mine. Sper s-o țin tot așa.

#postare#egoistă#idk

Nu știu dacă-mi mai citește cineva blogul, dar mă simt mai bine că am postat asta.

De ce nu ai fi suficientă? În comparație cu cine nu ești bună, nu ești o persoană deosebită, minunată?

Știți, m-am săturat să văd cu persoanele care au un suflet mic, întunecat, dar care au ochii larg deschiși, care știu să-și aleagă cuvintele în fața celorlalți pun stăpânire pe respectul față de noi înșine. Nu este bine, în primul rând, să ne lăsăm noi capul plecat în fața lor.  Apoi, fiecare fată este specială în felul ei, fie că este naturală, fie că se machiază sau nu, fie că are zeci de prieteni, fie că are doar 2. Aceste lucruri sunt doar detalii nesemnificative.. Am încercat să fac persoanele din jurul meu să se simtă bine în propria lor piele, să nu treacă prin stările prin care am trecut eu, dar știu că nu o reușesc, dar cel puțin încerc.

Anul trecut am trecut prin aceste stări de „nu sunt bună de nimic”, „sunt forever alone” etc., dar am realizat că oamenii care te fac să te simți inferioară lor sunt peste tot, fie că îți sunt cu adevărat superiori, fie că nu. Dacă tu îți găsești oameni frumoși, care să te facă să realizezi că ești frumoasă este suficient pentru a-ți recăpăta respectul față de tine, pentru a-ți schimba gândirea. Bineînțeles, totul ține de tine.

Ca să te iubească cei din jurul tău trebuie să te iubești tu, să fii sigură pe tine, să te respecți ! Știu că e ușor de zis și greu de făcut, dar merită pentru că Oamenii fericiți sunt cei mai frumoși.

Acum câteva zile ne-a întrebat profa de engleză care este hobby-ul nostru. Eu am răspuns: scrisul. Atunci mi-am amintit de micul meu bloguleț.. M-a întrebat apoi de ce, în ce constă scrisul meu.

-Am un blog..Unde scriu atunci când sunt tristă, ca să învețe și alții din greșelile mele, am răspuns.

-Nu îți este teamă să nu fi prea vulnerabilă în acest caz?

Pentru câteva secunde am vrut să răspund sincer : „Ba da..”, dar apoi m-am gândit: „La dracu. Cine e în poziția de a mă judeca? Nimeni!” De ce? Pentru că DOAR EU m-am ridicat atunci când ALȚII m-au dărâmat, însă ei nu au căzut cu mine. Așa că… mda..

Mi-am „ieșit din mână” pentru că pur și simplu nu am mai avut timp să scriu și aici.. Am ore grele, am timpul fragmentat și mai mereu sunt obosită, sictirită.. Mă gândesc deseori dacă sunt doar obosită sau chiar sunt supărată, dar apoi mă gândesc astfel: „CARE E DIFERENȚA?!”, ambele stări făcându-mă să zaaaacccc ore întregi în pat, sub pătură și să-mi fac planuri de viitor care NU SE VOR REALIZA, dar mna, nu toată lumea se maturizează.

Acum două zile am făcut 16 ani, dar vă jur că nu e diferență între mine ACUM și între mine acum câțiva ani. Poate doar faptul că gândesc unele chestii înainte să le fac, dar în rest ..Sunt la fel.. 

Sunt aceeași copilă care plânge atunci când e fericită, supărată sau că o doare ceva..sau nu știu, orice… 

MI-E DOR SĂ SCRIU POVEEEȘTIIII.. :( 

MI-E DOR DE CITITORII MEI DRĂGUȚI CARE ÎMI COMENTAU MEREU … Și de persoanele care îmi spuneau pe Facebook „postările tale m-au ajutat..” 

O să postez rar.. :( miss you…

E cam haos la tine în cameră, bănuiesc că şi-n suflet
Mă tot împiedic de chiloţi de regret, de mucuri de sictir
M-am murdărit teribil de durere şi nu se mai ia.
Ţi-am tot zis să-ţi faci curat în cameră, bănuiesc că şi-n suflet
Ia o mătură, un aspirator şi aspiră-ţi nişte sentimente
Ş-aşa aveai destule.
Iar iepurii de praf ţi-au prădat demult paharul cu suc
Lăsat în urma de mine atunci.

Spală-te că miroşi a îndestulare şi a teamă,
Bagă de seamă că soarele apune, iar fierul rugineşte
Ce te faci, zeiţo, când nu te mai iubeşte? Grăieşte.
Nimeni nu te opreşte din dansul norilor albaştri
Dansează trădată şi întristată, nu mai eşti ca altădată.

Deja eşti din altă baltă, ai ieşit pe altă poartă
Nu te mai uita înapoi că te transformi în sare,
E multa ură între noi, eşti ca un cretin mâncând margarină
Sunt ca o floare cu bulbul tăiat, de pistil nu mai vorbesc.
Îti pui prea multe semne de întrebare în timp ce eu frenetic zâmbesc.
E prostesc.

via – SOCDAT

„Mi se pare ca m-am trezit din morti. A fost o moarte lunga, uneori ca un vis, ca un basm, ca un joc. […] La inceput parca am fost legata la ochi, dusa de mana. Apoi am capatat alti ochi. Si bratele, si sufletul mi-au fost incatusate intr-un lant care parea fragil, dar care s-a dovedit cat se poate de trainic. O clipa, m-am zbatut. Viata nu se voia infranta. Am incercat sa rezist. Aripile se agitau ca ale unei pasari cu capul taiat.
Apoi, nu stiu cum m-am pomenit dincolo. Aerul, mai dens, mai tare. Climatul aspru, dar si foarte dulce. Ma aflam pe marile inaltimi, pe piscurile celor putini, indragostita…
– Il iubesti? ma intreaba un demon.
– Da, raspund vrajita intr-un zambet in care se topesc toate bucuriile lumii. Mi-e drag…
– Nu mai ai ochi?
– Ba da. Dar il vad doar pe el.
– Si iti ajunge?
– Da, imi ajunge, bag de seama uimita.
– Si cu ce vezi cerul, copacii?
– Cu ochii lui!
– Si cu ce simti zapada, cum stii cat de proaspata e si de rece?
– Cu mana lui!
– Si cand ti-e sete, ce faci?
– Il sarut!
– Si cand vrei sa-ti inmoi buzele in apa limpede, buna?…
– Apa o simt cu buzele lui. […]
– Si tu ce stii?
– Il iubesc.
– Si toata ziua ce faci?
– Il astept.
– Si cand vine?
– Ma odihnesc in bratele lui.
– Esti atat de obosita?
– Da, e chinuitor, istovitor sa astepti!
– Atunci, esti nefericita.
– Nu! Fiindca vine.
Dar intr-o zi nu mai vine… Se lasa de peste tot, se incruciseaza, se suprapun umbre dese, reci, grele, umbre si spaime. Eu bajbai cu mainile intinse, cad, ma lovesc, ma ridic, ma impleticesc. Mi-e frig, din ce in ce mai frig. El strangea caldura soarelui; eu o culegeam din zambetul lui. Copacii se oglindeau in privirea lui ca intr-un lac. Apoi nimic n-a mai fost albastru, sau verde, fiindca au disparut ochii lui. As vrea sa aud vantul cum trece printre frunze, dar nu mai pot. Mai demult, in viata, auzeam pana si pasii caprioarei. Mai demult puteam sa intru in mare, aveam brate sa inot. Simteam spuma sarata. Acum, nimic nu-i sarat. Ma simt prinsa zdravan. Si totusi, legatura nu e grea. M-am invatat cu ea. Mi-e necesara…
Dar el vine si imi spune ca vrea sa-mi dea drumul, nu mai poate sa ramana mereu langa mine. Vorbeste de „libertate”. Insira cuvinte goale ca vazduhul, colturoase si grele ca niste pietroaie.
– Cum sa pornesc singura? il intreb infrigurata, speriata. Singura, fara umarul tau?
– Mai sunt si alti oameni, rasuna vocea lui aspra, straina.
– Dar oamenii ceilalti sunt vii, eu am murit, nu stii?
– Uite, te las sa invii. N-a fost o moarte adevarata. A fost un joc.
– Poate, dar eu nu mai vreau altceva. Nu mai pot. Cand nu esti aici, in jurul meu se ivesc adancuri negre, imense. Gropi fara fund, infioratoare prapastii, poteci pe care n-am curajul sa umblu. […]
Uneori ma cuprindea ingrijorarea. Ma linisteai. „Dragostea mea nu-i nici ratacire, nici zigzag de incantare suprema si disperari fara fund. Iubesc cum respir: egal, iremediabil si pentru totdeauna…” Iti amintesti?
Ce negre, intortocheate, chinuitoare, reci si fara luminis, fara capat, sunt drumurile care coboara! Pe care sa apuc? M-am invatat cu aerul tare, biciuitor si proaspat al inaltimilor, cu adierile lui parfumate. Acum simt ca ma inabus. Lantul care imi lega bratele, umerii, mijlocul ma ocrotea. Acum ma poate atinge oricare.
Un suras, o clipire care se indrepta spre mine dadea de el, inarmat pana in dinti. Acum, oricine ma poate lovi, si lui nu-i mai pasa.
Misuna lume, fiinte ciudate, pe care incerc sa le recunosc, care vorbesc o limba straina si parca se cearta. El ma impiedica sa ma apropii de oameni. Acum, printre toti, il caut pe el.
Uneori, din intamplare numai, il intalnesc. Se opreste, se uita la mine, imi vorbeste. Dar nu mai spune niciun cuvant din cele ce-mi sunt necesare ca aerul si apa. Nu-mi da nicio privire din cele ce mangaie. Privirile noastre! Se uita la mine si nu ma vede. Nu ma intreaba daca mi-e prea cald sau prea frig, nu-i pasa ca ma zbat printre straini, ca mi-e necesar ca si mai inainte umarul lui.
Ma simt dezbracata. Ocrotirea lui mi-a fost haina. Dragostea lui mi-a fost adapost…
Mi se pare ca am fost bolnava. Sau poate a fost un somn lung, cu vise chinuitoare. Ne cautam. Cand ma gasea, nu ma recunostea. Cand ma striga, nu-l auzeam. Nu-l recunoasteam.
L-am asteptat, i-am pandit pasii.
Urechile mele exasperate au asteptat, au ascultat, au pandit…
M-am hranit numai din amintirea unor zile trecute, din nadejdi a caror singura seva erau febra, visul, inchipuirea mea.
Sa ma trezesc nu doream.
Voiam sa dispar, sa scap de rosatura din suflet; durere neintrerupta, ascutita, chin de neindurat, care crestea, se inmultea ca un cancer…
Dar intr-o zi am coborat din pat si m-am uitat pe fereastra (priveam si inainte, dar nu vedeam nimic, totul era acoperit cu imagini din trecut, din lumea colorata, parfumata, unde am fost dusa, vrajita de soaptele lui). Si am zarit un copac. Nu stiu cum s-a ivit. Alb, ca de vara. A doua zi sclipea in soare, cu frunze de argint. Peste catva timp am dat iar de el; era gol, cenusiu, zgribulit. Mi-a fost mila si am coborat din casa anume ca sa-l vad mai de aproape. Sub sosonii mei zapada scartaia, prietenoasa. Deci auzeam. Am inceput iar sa aud? Ce curios imi parea, si ce placut! […]
Puf de papadie plutea in aer, in jurul meu. Era un miros iute de viata vegetala, de frunze, de pamant improspatat de ploaie. Si erau oameni pe strada, copii, case, gradini, copaci inmuguriti. Si in mijlocul acestor bogatii ma aflam eu. Si toate erau pentru mine, sa-mi multumeasca auzul si ochii, sa-mi ureze bun sosit, sa-mi spuie ca m-au asteptat, sa ma incredinteze ca n-am murit. Am respirat lung, cu nesat, de cateva ori. O lacrima s-a prelins pe obraz, a alunecat si s-a oprit in coltul gurii. I-am simtit gustul sarat…”

Privirea-i rece. De ce? Ce i s-a întâmplat? M-am luptat pentru ea, am scos-o în viață din cele mai crâncene bătălii, am pus-o pe picioare și apoi am încercat să o fac să fie la fel; nu se mai poate. Am învățat amândouă că unele bătălii lasă urme, urme care nu se închid niciodată, care o să mai sângereze câte puțin și peste mulți ani. Am învățat amândouă că de unele bătălii trebuie să fugi, pentru că nu poți scăpa întreagă din ele, pentru că o să fii atât de demoralizată încât o să-ți dorești să nu fi scăpat deloc. Cunosc fete care s-au auto-distrus după ce au pierdut o luptă, pentru că ăsta era singurul mod în care puteau să-și mai simtă sufletul; suferind mai mult.

Eu consider că există o cantitate de lacrimi și suferință; după ce le epuizezi nu o să mai simți nimic. O să fii rece. Toate astea pentru a câștiga ce?

Am depus nopți nedormite, zile închise între patru pereți și conversații între noi două pentru a o ridica, pentru a fi din nou în stare să își ridice capul în fața oricărei persoane, pentru a avea din nou încredere-n ea, în propriile forțe și în ea însăși.

Nu poți să aduci o ființă în starea-n care se uită pur și simplu prin orice, și apoi să te întorci ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Ori schimbi lucrurile, ori pleci.

Uneori cea mai grea bătălie este cea din interiorul tău…

„Mi-e frica sa nu ma ranesti, ai scobit in mine mult, ai lasat cicatrici, rani adanci. Ne-am jupuit unul pe celalalt, ne-am maltratat sufletul, dar e atat de frumos. Nu-mi este frica sa traiesc asa. Vreau sa ma tii departe de o caricatura de dragoste. Poate ca o sa traim momente cand o sa ne devoram, cand o sa ne uram, cand o sa ne anulam, cand nu o sa ne mai recunoastem, cand o sa ne mintim iar, dar in adanc, tot noi vom fi. Daca unul se duce mai in larg si nu mai stie sa se intoarca, celalalt e dator sa-l recupereze. In iubire nu abandonezi.”

eu nu credeam in nimeni, stiu e mare greseala
iubire de-o vara, am in suflet iarna polara.
am un dulap plin cu scheleti si poze si amintiri,
insulita mea de zambete inconjurata de crocodili.

Astăzi am avut o zi complet „altfel”. Mi-am amintit în aproape fiecare moment despre „cea mai bună prietenă” pe care am avut-o de-a lungul anilor, și mi-am dat seama că pe unele dintre ele le am ca prietene pe Facebook. Cu ce scop? Nu ne vorbim. Nici nu cred că ne mai suportăm. Așadar le-am șters de la prieteni, și nu știu sigur dacă am făcut ceva bun.

De ce să țin niște străine așa apropiate alături de mine? De ce? Pentru nimic? Nu știu.

am obosit….sufletește și fizic…nu mai pot. renunț.

“Va iert pe toti aceia care m-ati folosit, ascunși dupa o masca a bunelor intentii și a dragostei. Va iert pe toti aceia care m-ati mintit, care m-ati inșelat și care m-ati tradat. Va iert pe toti aceia care pentru o perioada de timp mi-ati luat increderea și curajul de a iubi. Va iert pe toti aceia care m-ati amagit cu promisiuni, ca mai apoi, intr-o zi sa imi luati toate visele. Va iert pe toti aceia care mi-ati luat liniștea și care m-ati impovarat cu nopti pline de framantari și de lacrimi. Va iert pe aceia care ati fost indiferenti la durerile mele și pe toti cei care m-ati neindreptatit. Va iert pe toti aceia incapabili sa ma cunoașteti, care m-ati judecat dupa prejudecati proprii și m-ati denigrat. Va iert, pentru ca vreau sa imi eliberez sufletul și mintea de voi. Nu sunteti demni de gandurile mele și nici nu va voi permite sa imi otraviti sufletul. Va iert și va uit. Sa fiti fericiti!”

“Nu sunt genul de fată care să stea singură, aşteptând să treacă iubirea pentru un băiat, de parcă ar fi vreun soi de boală şi apoi să o iau de la capăt cu altcineva. Sunt genul de fată care va căuta neîncetat iubirea, deşi ştie bine că iubirea nu trebuie căutată şi care se va îndrăgosti mereu, poate prea des. Sunt genul de fată care va fugi mereu când lucrurile devin prea complicate şi prea serioase şi care uneori va frânge inimi din cauza asta. Sunt genul de fată care iubeşte mult, care iubeşte iubirea, care speră să-şi găsească jumătatea.”

E trist şi doare când vezi că eşti roata de rezervă a tuturor, chiar şi celor mai dragi persoane, persoane care credeai că vor fi mereu lângă tine, indiferent de situaţie. Şi culmea, exact atunci se dau dispărute.. Poate că nu arăt că-mi pasă, că mă doare, dar stările alea sunt acolo, undeva, inăuntru, şi vor să iasă, dar le sufoci cu un zâmbet fals şi mergi mai departe.

Dacă sunt diferită de alții, sunt ciudată.

Dacă nu am o conduită perfectă, sunt imorală. Dacă sunt morală, fac pe sfânta…