Narcis Drejan

Trei, doi, unu…sunteti gata? Stati, ca mai e boul ala din spate care molfaie la ciunga si nu-si da seama ca se aude pana pe scena. Tocmai incercam sa va recit ultima scena din Hamlet, aia cu „Ah, mor Horatiu, mor, otrava-nfrange duhul…”, dar nu sunt Sorin Leoveanu sau Adrian Pintea, ori Jude Law.  Sunt Narcis, si chiar daca l-am jucat pe suprarealistul Ion al lui Rebreanu, in liceu, sau pe Hamlet, in fata prietenilor, am ales altceva. Astazi? Ce e astazi? Azi e azi, dar s-a dus un an de cand am venit in Bucuresti. Am aterizat in Militari, eram doi in garsoniera asta, am ramas doar eu, si aici am invatat ce inseamna o alta viata. Las in spate toate amintirile care dor si nu vreau decat sa-mi amintesc de ce-mi spuneau prietenii, Jorj, Copacul, Roxana, Danut, mama, tata, dar cu toata opozitia lor, sau mai bine zis cu tot cu blatul lor, eu m-am simtit invins la un moment dat. Ca nu mai pot sa plang asa din senin, ca doar nu mai sunt un copil, ca am iesit mereu atunci cand toti imi intorceati spatele, dar am invatat aici, in Bucuresti, atat de multe incat pot spune ca am simtit toate gusturile…si n-am sa uit cel mai amar moment de aici si n-am sa iert. C-asa sunt eu, Narcis cel Rau, dupa cum zicea Jorj, sau Iulica, pitbull. Simt ca acum totul capata contur, ca scap de clipele ireverentioase, ca nu ma mai cataloghez un iconoclast, ma simt edulcorat…Imi place sa traiesc aici? Cui nu-i place mizeria din mizeria asta de capitala? Suntem asa de masochisti ca nici nu ne dam seama si alergam spre un singur tel si niciodata nu folosim metodele regulamentare, sau de cele mai multe ori alegem trisatul. Eu? N-am sa fac niciodata asta, chiar de-ar fi sa ies pe ultimul loc. Sunt o gramada carora trebuie sa va multumesc, dar profit de faptul ca am luat loc pe scena asta, stiu ca sunteti toti aici, de asta nici nu va nominalizez. Astazi am ridicat cortina pentru cuvintele astea, mici, mari, ce-nraurit-au! Restul e tacere!

P.S. Cortina cade si eu va multumesc. Daca v-a placut Hamlet, va invit si cand trec in clasa a doua! Aplauze!

E ca la diafilmele de pe diapozitiv, pe care le urmăream când eram mic si le citeam surorilor mele toate poveştile alea minunate. Toate, indiferent de poveste, aveau acelaşi font şi acelaşi final, cu SFÂRŞIT. Era pe galben dacă nu mă înşel. Nu sunt un blogger înrăit, chiar dacă mă pasionează tot ce înseamnă nou în lumea virtuală, dar nici nu sunt genul comercial. Multe de spus nu ar mai fi, doar că trec printr-o perioadă foarte grea şi cred că e mai bine să iau o pauză îndelungată. Nu scriam des, nu o făceam cu un scop anume, erau doar câteva păreri.

Stii, acum nu mai am diacritice. Si mai stii, amice, ca atunci cand nu mai esti atragator pentru nimeni si cea mai draga fiinta de langa tine se ascunde, sau cand ti se spune ca nu mai esti vazut barbatul ideal, ca asa si este, sau ca nu mai exista nici dor, sau cand incep diminetile interminabile, alea cand mai dai si pe afara de nervi, ori ajungi sa fii frustrat de faptul ca nici WC-ul nu il mai nimeresti cum trebuie. Sau cand ti se spune ca exagerezi cu sentimentele, sau ca esti prea posesiv…aaaaa, sau cand nimeni nu e alaturi de tine in adevaratul sens al cuvantului, ori cand din senin afli ca ti se pregateste fraza „Cum se poate pune punct fara ca cineva sa sufere? This is the question.. the big one..”. Sau cand tu nu mai ai pic de valoare, ori vorbele tale sunt mai importante in gura altora decat in a ta, ori cand nu se mai intelege de ce unii barbati mai si plang, sau cand tu esti inexistent in sufletul ei sau al lor si vezi versuri destinate altcuiva, atunci e clar.
Ei, atunci nu mai esti bun pentru nimeni si e timpul sa lasi locul celor care au ceva de spus. Eu nu mai sunt omul ala vesel. Am uitat sa glumesc si am uitat sa va inveselesc. Aveti grija de voi, ca nimeni nu are, daca voi nu! Bye friends!

P.S. Si mai stii, n-am nicio obsesie. Nu sunt capitanul Ahab sau vreun om care sa mearga in panzele albe pentru a-si duce la capat planul. Sunt doar eu, Narcis, un om!

Fericirea, cica. Fericirea este un cuvant ce denumeste un sentiment. Sentimentele nu prea sunt intelese. De fapt nu sunt intelese deloc. Sau nu prea mai sunt intelese :). Sunt uitate atat de rapid si aproape tot timpul sunt reamintite gresit. Si pe deasupra sentimentele sunt de cacat. Foarte de cacat. Sentimentele sunt de cacat? Nu stiu daca va este scris undeva asta, dar unii imi vor da dreptate, altii vor injura, vor refula, isi vor demonstra complexele. 😀

Dar o vom lua de la capat. Normal ca viata nu este absurda, doar avem un scop aici, bine fixat de suit meri madar of gizas sau de madar facar from hevan. SUntem aici cu un scop maret si ne micsoram fata de imensitatea lucrurilor pe care le traim. Sunt oameni care au impresia ca fac cancer din cauza telefonului mobil, oamenii care au depresii zilnice si nu pot trece peste ele, sunt oameni indiferenti si trec prin viata ca prostul prin apa care nu simte nimic. Panica, anxietate, comportament obsesiv. E doar un sir de stari prescrise de psiholog sau de un psihiatru, in caz avansat. Rahat cu fleasca-n bat, de mine. Parca Kierkegaard avea vorba aia ca indiferent in ce mari s-ar avanta, unul dintre marinari stie intotdeauna drumul. Cu toate acestea, cel care sufera trebuie sa se ajute singur. Hmmm, fericire?

Sau mai bine zis ca toti suferim de sindromul compasiunii personale. Si cu asta am terminat. Fericirea este un cuvant!

Titlul nu-mi aparţine, dar ştiu că în copilărie, când îmi citea bunicu-meu „Plâns de toamnă”, de Vasile Voiculescu, nu se putea abţine şi ochii i se umezeau uşor, ca şi cum o ploaie mocănească de sfârşit de octombrie ar umple un lac secat. Un lac secat de trecerea anului, lipsit de apa care vindecă pământul. Bunicul meu avea obiceiul să citeacă poezia pe 24 octombrie, de fiecare dată când singurul său băiat îmbătrânea cu un an. Băiatul acela e tata şi astăzi e prima dată când îi transmit telefonic La Mulţi Ani. E omul care mi-a explicat că drumul prin viaţă se face la fel ca al unui alpinist care escaladează munţii golaşi fără unelte. De fiecare dată a ştiut să mă prindă când am alunecat de pe muntele ăsta, pe care am urcat doar 2.900 de metri. Mai am până la înălţimea Everestului. Tată, aici e toamnă. Bat lung peste ţară reci ramuri de vânt şi codrul de ceară miroase a sfânt. E ca şi cum spunea bunicul, iar eu râdeam. Eram mic şi prost. Ştii, frunzele sunt aurii aici, atmosfera e cenuşie, văzduhul adună sinoade de corbi. Încerc să dezmierd o lumină, dar se stinge acum, ţi-e mâna de tină, obrazul de fum. Aşa e toamna de astăzi, fără vălul de brumă argintie, iar peste blocurile astea cenuşii, norii îşi poartă plumbul, iar câte o rază de soare ne mângâie de viforniţa păgână. Uite, acum e o ciocârlie care cântă la geam şi dacă închizi ochii îţi dai seama că sunt versurile toamnei, că poate îşi varsă oful pe frigul de afară, pe trecerea anilor, pe aerul îmbâcsit şi pe ciorile care croncăne şi-i strică acordurile ei perfecte. Tată, azi n-am mai râs, chiar dacă bunicul nu mi-a spus poezia. Am auzit că ţi-a recitat-o ieri, iar eu o fac astăzi. Am şi învăţat-o în atâţia ani, dar poate abia acum o înţeleg. La Mulţi Ani, tata!

Da, da, adjectivul e partea aia de vorbire flexibila care exprima calitatea sau insusirea unui obiect. Insoteste tot timpul un substantiv cu care se acorda in gen si caz. Tocmai am vazut „Politist adjectiv”, ultima pelicula romaneasca premiata la Cannes, la categoria Un certain regard. Filmul e boring in mare parte, dar este salvat de doua teme. Antiteza socialism – democratie, plus obsesia romanului pentru limba pe care o vorbeste si de cele mai multe ori nu o intelege. Cazul e general, nu doar pentru romani, se intampla in toate tarile lumii. Exista o comparatie superba a lui Dragos Bucur, cel care da viata personajului din film, intre sistemul din Cehia si cel din Romania. Cehii sunt democrati, ca si noi, pustanii fumeaza jointuri pe strada si nu sunt saltati, pe cand aici sistemul democrat este aplicat intr-o forma socialista. „Nu taiem strugurele de la jumate, ci intreg ciorchinele. Nu arestam furnizorul de hasis, ci pe cel care o fumeaza. Asta este legea”. Apoi, a doua tema, cea a limbii romane este absolut sublima. N-am mai vazut asta decat la filmele lui Porumboiu, poate cel mai inteligent regizor roman in viata, care ii da clasa lui Mungiu la orice ora, in materie de cinematografie. Mungiu atinge coarda comerciala, pe cand Porumboiu il imita pe Tarantino. Se bazeaza pe actiuni prost filmate, de sine statatoare, dar cu limbaj de nota 10, care-l tin pe devoratorul de film incordat. Finalul filmului este si miezul. Seful sta in fata angajatului, il intreaba ce intelege prin constiinta, dupa care isi obliga angajatul sa consulte un DEX si il umileste, punandu-l sa-i citeasca forma din dictionar. Da, interesant ca seful refuza comparatia cu Cehia, explicandu-i ca politistul daca nu respecta legea se ajunge la haos. La final, cand in DEX apare provenienta cuvantului politist, din germanul POLIZIST, seful da peste nas Academiei Romane. „E pe dracu’ asa. Vine din greaca, de la polis, forma de organizare statala in Grecia antica”, este raspunsul sefului.

Fabulos film…nu va asteptati la mare lucru, daca nu gustati genul, dar cam asta e Romania dragii mei. Ne uitam la TV si nu intelegem nimic, citim ziarele si nu ramanem cu nimic, ne uitam la fotbal si avem impresia ca daca ne uitam la televizor stim sa-l si reparam. Socialismul ne doare si astazi. O duminica insorita, popor roman! Dar nu are cum! Viitorul e cenusiu!

P.S. Ah, da! Exista si politisti casatoriti cu femei profesoare de limba romana. Si sefi care corecteaza rapoartele. Niciun se scrie impreunat pentru ca este adjectiv pronominal negativ.

Pe la 18-19 ani aveam un amic, căruia îi ziceam cu toţii Noni. Bine, nu despre el vreau să scriu, ci despre Gheorghe Şoarece, fostul fotbalist de la Scorniceşti, care s-a prăpădit în chinuri groaznice şi foarte sărac, evident. Dar îmi amintesc de acest Noni, că el tot timpul încerca să agaţe femei spunându-le exact aşa: „Mie îmi place moartea! Iubesc moartea şi aş vrea să o cunosc cu voi”. Niciodată nu era luat în seamă, toţi şi toate fetele râdeau de el. Dar era aşa de amuzantă mutra lui, că îţi venea să te caci pe tine de râs. Plus că părea aşa un pic retard, ca Greere. Acum i-aş da două palme lui Noni, mai ales că ţin minte cum Zoltan Crişan s-a stins în faţa mea, solicitând să i-l aduc pe fiul său. Şi astăzi mi-am amintit de un reportaj cu Gheorghe Şoarece, prin 2002 2001. Am ajuns la Osica de Sus să vorbesc cu cel care s-a băgat în seamă cu soţii Ceauşescu la FC Scorniceşti şi pe atunci nici nu-mi venea să cred că ăla era Şoarece, atacantul considerat mândria judeţului Olt. Era foarte slab, mirosea puternic a alcool, ba chiar voia să mă servească pe atunci cu o ţuică puturoasă, însă era plin de viaţă. Vorbea la mişto despre viaţa lui de fotbalist şi râdea când îşi amintea de toate fazele şi golurile lui norocoase. Nu ştiu dacă m-a impresionat ceva anume la el, pentru că foştii colegi îl vorbeau de rău, că ar fi turnătorul echipei, că era dinamovist şi atâtea şi atâtea. Însă eu i-am scris povestea pe 3 pagini plouate şi rupte dintr-o agendă, într-o zi de octombrie mocănească, cu degetele aproape degerate într-o casă din Osica de Sus, gândindu-mă că era zi de salariu şi că mă întorceam seara de la Slatina să beau o bere cu Ţoca, Vîrbănescu şi Dragoş Stroe. Era perioada boemă din presă, când mergeam în Scala din Bănie, iar eu stăteam la Slatina, trimis de Mititelu ca şef. Iubeam serile de vineri când mă întorceam cu o mizerie de microbuz, dar mândru şi visător. Mă şi gândeam cum să încep povestea doar să-mi văd fraţii de la Ediţie cum mor de râs. Dar ei râdeau oricum, mai ales după a treia bere. Numai Vîrbănescu dădea cu capul în perete, că nu mai nimerea uşa de la baie. O dată în viaţă l-am văzut pe Şoarece, o dată în viaţă am zâmbit cu el şi am râs isteric, în clipa în care l-am întrebat cu ce a rămas din fotbal. Răspunsul lui a venit după o jumătate de minut când a cotrobăit printr-un dulap de lemn vechi: „Uite cu ciorapul ăsta, pe care mi l-a dat un tovarăş de la Dinamo, dar nu mă întreba care că nu îmi amintesc. Dar mă ajută. Uite îl trag pe cap când mă duc să dau cu sapa şi ca să nu mă bată soarele în cap!”. Cam ăsta a fost Gheorghe Şoarece, un om care probabil a şi uitat a doua zi că a vorbit cu mine, mai ales că abia se mai ţinea pe picioare. Dar Osica de Sus a rămas fără un Şoarece, iar eu de undeva mai departe, de data asta, îl întreb: „Cu ce ai rămas din viaţă nea Gheorghe?”

O să fie mâine. Când o să-mi iau adio de la cel mai drag loc de muncă din cei aproape 9 ani de presă. Mi-e greu să-mi găsesc cuvintele, pentru că dacă mă gândesc profund izbucnesc în lacrimi. E exact fraza pe care mi-o amintesc în clipele sensibile, o ştiţi cei care mă cunoaşteţi, aia că uneori şi Dumnezeu regretă că i-a dat omului lacrimi. Pentru mine ProSport nu a fost doar un simplu loc de muncă, a fost absolut totul. Să-mi amintesc că prin 2001, când Mititelu purta non-stop ochelarii de soare şi îi ziceam Fuhrerul sau Fantomas, pentru că nu ştiam cum arată fără ei, se bătea cu pumnul în piept prin şedinţele de redacţie că va lua el Craiova şi va forma Ajaxul României. Îmi ziceam în gând: Da, da şi eu o să lucrez la ProSport! Uite că vorbele de atunci au devenit realitate la scurt timp după ideile lui Mititelu. Craiova poate fi lejer asemănată cu Ajax, iar eu am făcut 6 ani de ProSport, în care nu mai contează că am avut un singur concediu, şi ăla de o săptămână.  

De când am demisionat de la ProSport mi-a fost atât de greu să mă despart de subredacţia din Craiova încât am venit până azi la muncă şi m-am comportat ca şi cum aş fi încă angajat. Mi-e cel mai greu ca mâine să dau ochii cu Jorj (George Păunescu), cu Ceauş (Florin Ceauşu) şi Dom’ Inginer (Vali Zidaru) şi să le spun că de mâine nu mă vor mai vedea. Acestor băieţi le datorez cam toate reuşitele mele profesionale şi sunt chiar conştient că îmi vor lipsi mai mult decât îmi imaginez acum. O să-mi fie greu ca după peste 10 ani să lipsesc de la un meci de-al Craiovei de acasă. E ca şi cum aş fi preşcolar şi mi-ar zice mama că azi sunt pedepsit şi nu am voie să ies din casă. ProSport a fost absout totul pentru mine şi n-am să reproşez nimănui nimic de acolo, pentru că ştiu că o să duc dorul tuturor celor care mi-au fost colegi şi m-au încurajat şi am făcut atâtea ediţii împreună…Deja mi-e dor de gura lui Muscalu, de pragmatismul şi discuţiile interminabile cu Jakabhazi, de umorul lui Şerbănuţ, de vorbele geniale ale lui Todo, mai ales când explica noţiunea de mitic sau de calmul lui Cucolaş…De cei din subredacţii am fost cel mai ataşat, era şi normal să fie aşa, nu?

Mâine o să fie cel mai greu, pentru că las acolo atât de multe, încât, vorba lui Jorj, nici nu ne-ar ajunge o carte să povestim prin câte am trecut. Să enumăr câteva? Păi câţi ziarişti s-au dus să facă interviu cu Lăcătuş, dar n-au putut că au venit suporterii şi l-au gonit din oraş. Câţi ziarişti au ajuns la Tribunalul Militar, la proces, pentru că Dinel Staicu ne-a recunoscut în telefon că are originalul procesului soţilor Ceauşescu? Câţi ziarişti s-au dus la mama dracului, la Lunca Florii, pe polei, pe itinerariul lui Jules Verne, să facă reportaj cu Jiul Petroşani şi să se ducă aşa uşor cu Matizul ăla, vai mama lui, spre prăpastie. Noroc cu stâlpul pus acolo din motive de securitate. Să mai vorbesc de campania Nu Dinel? Sau de procesele cu Piţi? Sau de scandalurile interminabile cu Mititelu? Sau de nebunia de la Universitatea, când într-o săptămână s-au schimbat 5 antrenori? Sau când Dorel Mutică se plângea prin redacţie că e marginalizat, de aveai impresia că era copil mic? Astea-s doar câteva…şi, totuşi, mâine o să fie cea mai grea zi…

Nu vreau să ratez pe cineva şi să ştiţi, toţi cei care aţi intrat în contact cu mine, n-o să vă uit. Niciodată. Pentru că voi aţi fost totul pentru mine. O să-mi fie cel mai greu fără ProSport…iar mâine va fi cea mai grea zi!

„Uneori suntem în curs de coliziune şi nici nu ne dăm seama. Accidental, sau sortit, nu putem face nimic” – Scott Fitzgerald.

Ţin minte acest citat, la fel cum mi-au rămas atâtea în mintea asta neodihnită, şi simt nevoia să explic unele evenimente după acest curs al coliziunii.

Un popor de dobitoci s-a aciuat într-o ţară frumoasă, în sud-estul Europei. Dar s-au născut oameni perverşi şi dominaţi de prostie.  Când au scăpat de prostie, şi-au uitat conştiinţa acasă.  Când i-a căutat conştiinţa, au fost nevoiţi să se oprească câteva sute de ani, pentru a da explicaţii, pe care oricum nu le-a crezut nimeni. În timp ce ei dădeau explicaţii, alţii le luau tezaure, bogăţii, femei şi câştigau războaie pe teritoriul în care ei dăduseră de nesimţire. Şi apăru gigi, care făcea repetiţii pentru spectacolul grandios al ruşinii. Şi a ieşit afară să înjure regimul. Dar regimul fusese schimbat…Şi în tot acest timp, gigi repeta prostia. Acel sistem care tocmai trecea prin modificări a hotărât să-şi schimbe imaginea, dar dacă ar fi fost mai atent îşi dădea seama că este pătată, din cauza conştiinţei. Şi gigi a trebuit să aştepte, să-şi bată joc de sistem, până când unii lipsiţi de moralitate şi dominaţi de fărădelege l-au dat pe mâna justiţiei. Şi dacă justiţia n-ar fi primit ochii murdari ai imoralităţii, poporul ar fi fost salvat. Dar au apărut atâtea ziare, televiziuni şi radiouri, cu oameni măcinaţi de rating, care au vorbit zilnic despre subcultură şi au promovat procesele treptate ale dezumanizării…şi-aşa au apărut ruşinile, vedetele false, filistinii, ţăranii emancipaţi, ţiganii needucaţi…Şi dacă un singur lucru ar fi decurs diferit…cu siguranţă ţara nu se numea România.

Dar viaţa, fiind aşa cum este, o serie de existenţe şi de incidente se intersectează, dincolo de controlul oricăruia dintre noi…

Erai antrenor la Steaua prin 2002 şi jucai barbut cu Bobi Marin. Nu ţi-l mai aminteşti? Fostul patron al echipei de fotbal Rarora Rm. Vâlcea, cel care a simţit mult mai târziu decât tine ecoul surd al uşilor din temniţă şi răceala zăbrelelor.

Aţi jucat barbut într-o noapte, rece pentru unii, dar încălzită de banii care tronau ca-n poveştile Şeherezadei din 1.001 de nopţi. Ai dat de două sau de trei ori din zar şi ai câştigat, la fel ca-n poveşti, dacă nu mă înşeală memoria cam 6 miliarde de lei vechi. Bani, nu glumă. Am scris la acea vreme în Libertatea, articol pentru care Andrei Bălan şi Florin Preoteasa m-au propus la o primă consistentă, aprobată pe loc de Dorin Chioţea, care era şef la sport. Da, dar ce a urmat după acel articol numai eu ştiu, dar şi colegii mei de la Ediţie Specială, George Păunescu şi Adrian Ţoca…mi-erau tare apropiaţi şi câte miştouri mi-am luat…asta aşa, doar să mai uit de teroarea fratelui, Gino Piţurcă.

Am fost dat în judecată de actualul selecţioner, care mi-a cerut suma de 6 miliarde ca daune, cică urma să o doneze în scopuri caritabile. Avocata Ringierului de atunci, Mona Cioba, mi-a spus că Bobi Marin nu vrea să depună mărturie şi nici să recunoască acel joc de barbut, mai ales că era şi în închisoare. Fusese arestat pentru un tun dat la o bancă din Târgu-Cărbuneşti. M-a sunat o singură dată Piţurcă, dar a folosit un ton calm şi un limbaj de om normal, cu ameninţarea că să am grijă de furia lui frate-său.

Da, Gino Piţurcă m-a sunat şi m-a ameninţat birjăreşte, ţigăneşte, cu un limbaj suburban. Veneam acasă cu maşina redacţiei de frică până în faţa blocului, iar când mă duceam la antrenamentele Craiovei mă uitam tot timpul în spate. Într-o zi ne-am şi intersectat, iar Gino Piţurcă m-a fugărit cam 200 de metri, dar nu m-a prins. Mă tot înjura, că dacă pune mâna pe mine mă omoară-n bătaie şi-şi răzbună fratele.

Să nu mai vorbesc de miştourile lui Bălan şi Preoteasa, care pozau la telefoane în avocaţi de-ai selecţionerului şi de stresat ce eram credeam orice.  M-a scăpat Marius Mitran în avionul care ducea Steaua spre meciul cu Southampton, în 2003. Un an, cam atât a durat coşmarul Piţurcă. S-a rugat de Piţi să mă lase-n pace, că-s produsul lui şi chiar l-a convins pe atunci că Bobi Marin de la Rarora Râmnicu-Vâlcea urma să mă ajute.

De ce scriu asta acum? Pentru că, undeva, într-un cotlon al sufletului, mă simt ca şi Dante la trecerea din purgatoriu în paradis…azi, eu sunt Dante, Piţi e unul din cei care au zgârmat în infern şi au fost despicaţi zilnic pentru păcate.  Un sfat Piţi, caută unul din cânturile din Infern din Divina Comedie, să vezi la ce păcat te încadrezi.

Mi-e greu să vorbesc despre momentele pe care noi, muritorii, le credem divine. Filmul Maradona, dacă nu l-aţi văzut faceţi tot posibilul să-l luaţi, este fabulos. Mă refer la cel în regia lui Emir Kusturica.

Pe lângă faptul că începe cu un motto folosit de Charles Baudelaire, „Dumnezeu e singura fiinţă care, pentru a domni, nici măcar nu trebuie să existe”, Kusturica ni-l prezintă pe Maradona omul, ridicat la rangul de Dumnezeu. Nu vă aşteptaţi să găsiţi prea mult fotbal, că doar nu e regizat de americani şi nici mai ştiu eu ce scene dramatice. Numai că, un geniu precum Kusturica te face să crezi în ideea de divinitate pământeană existentă într-o stare de spirit, într-un om…plus de asta, filmul se încheie în stilul lui Kusturica, probabil un Sex Pistols al cinematografiei, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Adică aşa cum celebrii punkeri sunt înlăturaţi de ceea ce înseamnă normalitate, la fel sunt şi filmele regizorului bosniac, înţelese de puţini, neagreate de majoritatea troglodită. Ironie? Kusturica e înnebunit după Sex Pistols şi foloseşte des piesa „God save the Queen”, atunci când este dat golul secolului reuşit de D10S.

Şi revin…finalul, căci este fabulos, prezintă două genii regizate de un al treilea. De fapt, Kusturica încheie filmările, iar la ieşire, Diego aude o chitară mai fină decât un sunet perfect şi o voce care-i demonstrează de ce e atât de uşor ca Dumnezeu să verse o lacrimă. Manu Chao stă sprijinit de zid, e atât de simplu ca viaţa pe care a trăit-o, dar cu vocea şi chitara care-l fac pe Dumnezeu să regrete că i-a dat omului lacrimile. Vă las să ascultaţi şi să vedeţi un moment unic: