Fragmente din inima mea
Motto: lucra 12 ore pe zi,
avea de parcurs 60 de kilometri
până la serviciu.
venea obosită,
trăia într-o cameră murdară.
îşi iubea copilul şi viaţa
(în felul ei).
se îngrăşase şi se îngrijea superficial,
sunt curioasă dacă se mai gândea la bărbaţi…
Blânda agresivitate
Păcatul
Să ai senzaţia c-ai fute şi-o piatră, şi-un fluture mort, şi-o rază de stea…
Să trăieşti pentru pizdă. Să simţi că-ţi fierbe carnea pe tine, că nu mai eşti
bună de nimic. Cu ce poţi contracara o astfel de stare? Cum poţi lupta
împotriva cărnii când spiritul se confundă cu ea, când amalgamul cosmic
al morţii face parte din tine?
El are mâini cu degete lungi şi subţiri, la capătul lor raze de soare
strălucesc.
Cum poţi lupta împotriva cărnii când ea e mai puternică decât tine? Cum
poţi lupta împotriva ta? Ce sfinţi şi ce biserici, ce pasiuni şi hobby-uri te
pot sustrage din ghearele ei?
Ea păşi în sanctuarul desfrâului în speranţa unei morţi rapide şi definitive.
Lămpile de cleştar se aprinseră, sufletele bâiguiră o rugăciune. Oraşul se
umplu de lumină. Maşina se opri, dar el nu coborî.Viermele crud al
conştiinţei a fost, de data aceasta, mai puternic decât drăcuşorul blajin al
simţurilor. Merseră mai departe. Ea nu vedea decât bărbatul, nimic altceva.
Se gândi apoi că aceste sentimente nu sunt potrivite pentru o femeie. Dar
ce e potrivit pentru o femeie?…
Lucrurile nu stagnează, ele se adaugă cu o rapiditate uimitoare unei hore
a morţii. Preamăresc poezia, o consideră singura lor raţiune.
Ea nu va mai fi o expertă a lacrimilor, a umilinţelor, a supunerii, a mâinilor
rupte, a ochilor umflaţi, a nefericirii mâncată pe pâine la micul dejun, a
atacurilor de panică, a neîmplinirii în totalitate. Specialiştii au spus că are
un trup şi un spirit bolnave. Dar ceea ce ei n-au prins în diagnostic e
scânteia, lumina, harul…spuneţi-i cum vreţi. Ascunsă într-un colţ al
trupului sau sufletului (cum s-o fi numind), scânteia aceea neobservabilă
din exterior, dar atât de importantă pentru posesor, avea să facă minuni.
Se gândi: Lacrimile nu au nicio legătură cu viaţa. Ele aparţin altui sistem, vin de pe alt tărâm.
Când eşti obosit, mâinile îţi îngheaţă în durere, sufletul se supune unei
istorii a faptelor, limba se încleştează într-o tăcere bolnavă. Dar… totul
se va schimba. Mâinile vor zburda vesele pe trupuri înmiresmate, vor excita
organe sexuale dornice de extaz, chipurile se vor îmbăloşa şi sufletele vor
zbura.
Lacrima căzu pe hârtie şi deschise drumul către o lume a simţurilor. El se
aşeză pe scaun, îşi propti cârjele în strană şi zâmbi. Era un bărbat frumos,
la aproape cincizeci de ani, cu chipul expresiv. Hainele trădau sărăcia în
care trăia. Era tipul acela de erou dostoievskian în care Dumnezeu şi-a
coborât mila. Exact ce-şi dorea.
*
Nu fusese căsătorit şi avea săpat pe chip zâmbetul irezistibil al omului veşnic
îndrăgostit. De la ultima întâlnire se schimbase mult. Trupul îi era acoperit
cu straie călugăreşti (sau de novice), părul îi crescuse, barba îi era împletită
sub bărbie. Avea ceva şi din aerul simpatic al unui Don Juan ratat.
Îi plăcea să ţină discursuri filosofico-mistice: Stăm în pântecele lui Dumnezeu
precum copilul în burta mamei. Nu ştim cum e afară, nici măcar nu suntem siguri
că există un „afară”. Lacrimile ne însoţesc pretutindeni, nodul din gât a devenit un accesoriu nelipsit.
Se apropie de el şi îl privi în ochi. Apoi se aşeză pe scaun şi simţi mâna
bărbatului căutându-i pizda.
Deşi desfrâul nu e decât o variaţiune a plictiselii, în sanctuarul lui ne poate
aştepta Dumnezeu.
Umbra
Primul dumicat de pâine pe ziua de azi nu e al Bilmundei (lui Saramago),
nici al nefericiţilor de la poarta bisericii. E al ei, al umbrei pline de idei.
Ohoo…şi de-aţi şti voi câte idei, cât zbucium, câtă îndurare pot exista
într-o umbră…
O linişte apocaliptică puse stăpânire pe ea. Sărută icoanele şi când ajunse
la cea a Sfintei Filofteia (care şi-a dat straiele săracilor, cum fac toţi sfinţii)
se produse declicul. Mintea se goli de gânduri, sufletul se umplu de lumină.
Nu, nu sunt vorbe goale îndrugate de prozeliţi. E realitatea aceea care îţi
zburleşte părul şi-ţi deschide orizontul unei lumi necunoscute, în care,
desigur, vei păşi doar dacă ai curaj. Şi ai, pentru că eşti Nicoleta.
Tu ştii că a fi futută e doar o realitate nefericită, bizară şi dezgustătoare şi
că a visa că eşti futută e o fantasmă dulce care te încarcă cu energie pentru
activităţi mai practice. Întotdeauna genul acesta de fantasme e însoţit de
ceea ce în mod curent numim „dragoste”. Adică te gândeşti la unul (sau la
una) ca la fiinţa aceea pe care din milă, de frică sau pur şi simplu din
plictiseală doreşti să o ajuţi: să-i aduci micul dejun la pat, s-o mângâi, să-i
împărtăşeşti idealurile. Dacă faci toate acestea te simţi „împlinit”, adică ai
şi tu un rost în lumea asta, nu mai eşti singur. Obligatoriu, în astfel de
perioade n-ai voie să scrii, să ieşi în oraş, să ai tot felul de activităţi care te-ar
putea îndepărta de fericitul obiect al dragostei.
Dumicatul de pâine era, de fapt, un dumicat de chec, făcut în casă de o
doamnă bătrâna şi simpatică care, îmi place să cred, mai are încă fantasme
erotice. În tinereţe avea (trăia) doar nişte banale realităţi erotice lângă soţul
sau amantul ei. Spun banale pentru că ele erau nimica toată pe lângă
înfricoşătoarele, îmbucurătoarele şi cutremurătoarele reverii erotico-mistice
de acum.
Avea dreptate Cioran când spunea că numai moartea şi sexul (dragostea?)
te apropie de Dumnezeu (iată-mă emiţând şi judecăţi de valoare).
* * *
Umbra umblă de-a buşilea prin sufletele oamenilor. Îi înţelege exagerat de
bine, le dăruieşte mai mult decât poate ea duce şi pleacă. Ei se trezesc,
peste ani, loviţi, încrâncenaţi de viaţă, batjocoriţi, înfrânţi. Atunci îşi aduc
aminte de ea. Nu, nu îi apucă regretul, nici nostalgia. Spun simplu: am
nevoie de ea! Ea, care este balsamul tuturor rănilor, înfrângerilor, al
comediei ăsteia de doi bani numită viaţă. O caută cu disperare. Mulţi o
găsesc. O imploră să facă pentru ei diferite lucruri: să le facă copii, să le
închine poezii, să se lase pătrunsă de pulele lor obosite…
Ea îi ascultă pe toţi şi din puţine, din foarte puţine cuvinte îi
lămureşte. Le vorbeşte despre sfinţi care au avut o tinereţe tumultoasă
până să primească harul, le povesteşte cum un important poet basarabean
a devenit unul dintre cei mai mari duhovnici (ortodocşi) contemporani,
le explică despre cât de important este să ai un „morcov existenţial”, o
pasiune, o iluzie de care să te agăţi, motoraşul tău interior.
Ei pleacă mulţumiţi. După o astfel de discuţie unii devin scriitori, alţii
călugări, unii ajung să aibă performanţe în meserii mai tehnice, cum este
ingineria hidraulică. Se simt mai puternici fără a fi făcut aproape nimic
pentru asta.
Bucuriile, împlinirile lor, se contabilizează pe tărâmul unde „nu este
durere, nici întristare, nici suspin” şi unde ea îşi ia micul dejun.
Nebunie
Lumea se prăbuşea, cerul şi sufletul meu.
— Câine blestemat, leprã și vis neterminat, moarte și spaimã, și stres,
și…telefon închis.
În umbra mea se naște viitorul. Al morții și al groazei. Viitorul nãlucilor
pierdute și regãsite. Urãsc mașinile și responsabilitatea, urãsc sã șofez, dar
o fac. Urãsc sã nu dorm noaptea gândindu-mã la traseul de a doua zi.
Mâinile mele crãpate și pline de arsuri, mâinile mele lipsite de dragoste și
capul meu înfierbântat de durere, pe ce drumuri s-o apuc? Ce mãști și ce
grimase sã mai adopt? Ce umbre și ce morți mã pot salva din spaima asta
încremenita în mine?
Nãscusem și umbrele se plimbau pe lângã mine. Era și un bãrbat, tatãl
copilului, care venea cãtre mine cu toți mãrãcinii pãmântului bãgați în
buzunare, cu mâinile sângerând, cu privirea delirantã. Tatãl ideal, soțul
perfect, lumea adunatã în buzunare și moartea odatã cu ea.
Sã nu ști ce vrei, sã nu ști ce poți, schimbãrile sã vinã ca un tsunami, spaima
odatã cu ele.
Nevasta e un fel de câine de pripas, ea trãiește din mila ta. Sã nu-i slãbești
niciodatã lesa, sã n-o ierți. Nu existã îngãduințã și iertare pentru blândețe
și sfințenie. Nu existã lucruri frumoase pentru oameni frumoși. Nu existã
zâmbete pentru îngeri. Si… stai liniștit, nu existã judecatã pentru diavoli.
În raiul desfrâului și-al îmbuibãrii s-au lãfãit aici, în raiul nemuririi se vor
lãfãi la ceruri.
Dar iadul poate fi cel mai frumos rai, dacã ai lângã tine ființele dragi. Toți
cu limbile scoase și cu focul sub tãlpi.
Ea are pubisul mic și rotund, pe lindicul ei strãlucesc raze de soare.
Umezeala asta care te bagã într-o tristețe copleșitoare n-are legãturã cu
viața. Chestia asta cu lumea prãbușitã și dezastre sufletești e o glumã. De
obicei pãsãrile zboarã, soarele strãlucește și floricelele înfloresc primãvara.
Pula lui blândã e cât o tundrã, moartea apare în penumbrã. Nu jocuri și
nu bãtãi în ușã la miez de noapte, nu corbul și nu nesãbuita fatã, nu poeți
ratați și nu poeți în glorie. O amorțealã caldã, dãtãtoare de moarte
luminoasã, o beatitudine seacã și nemuritoare. Niște viermi care știu sã
facã plãcintã și sã spele vasele.
Am intrat în magazin, acesta-i raiul: conserve de pește pe raftul de sus,
pateuri la mijloc, snacksuri pe cel de jos, lactate și carne în lãzi frigorifice
uriașe.
O poezie ca o moarte în zi de mai, cu soare strãlucitor și asurzitor.
Visam cã mã plimb prin Nagoya cu Ronin, cu Abdul prin Riyad, cu Richi
prin Delhi… e incredibil cât de multã iubire existã pe net. Cum poți deveni
dintr-o data poligamã și totuși nesat
Ea
—Esti o curvã urâtã, șleampãtã, hidoasã!
Curva începu sã plângã și plecã în camera ei. Pãrea speriatã. A învãțat, în
ani, cã nu trebuie sã reacționeze.
Se uitã în oglindã și vãzu un chip fãrã urmã de rid, mat, ușor bronzat. O
figurã de copil de 18 ani.
Curând, bãrbatul îi va pleca. Si ea se va putea masturba în voie, cu gândul
la moarte sau la femei violate.
Nu, ea fusese o femeie sensibilã, purã, curatã. Dar ceruse prea mult de la
viațã. Vroia sã fie iubitã, apreciatã și, dacã se putea, chiar rãsfãțatã. Deh…
Își aminti de pãrinți. Niște oameni minunați. Tatãl șofer, mangã tot timpul.
Mama curvã, în timpul liber. Combinația perfectã pentru un copil
narcoman (vorba lui Vakulovski- scriitorul).
Nu fusese curtatã niciodatã și nu se considera o femeie frumoasã. Dar
acum, uitându-se în oglindã, vedea parcã chipul unui copil. Corpul pãrea
suplu, nu avea „burtã”, iar sânii pãreau ai unei fete de 15 ani. Da, era un
exemplar reușit.
Apoi se uitã în interiorul ei. Vãzu un oraș nãruit. Ca dupã tsunami. Nicio
mânã omeneascã, oricât de priceputã, nu l-ar mai putea reconstrui. Apa
bãltea printre resturi de clãdiri. Era un teritoriu compromis. Definitiv.
Își aduse aminte cã trebuie sã ducã copiii la școalã. Se grãbi. Îi aranjã și îi
parfumã. Copiii ei trebuiau sã fie cei mai curați și mai deștepți. Lecțiile le
fãceau seara, împreunã.
Își reprima orice dorințã de libertate. Orice gând care i-ar fi putut deturna
atenția de la îndatoririle casnice. Singurul lux pe care și-l permitea era
lectura. În cele patru ore cât copiii erau plecați la școalã fãcea mâncare și
citea. Dar lipsa de comunicare o alienase, simțea nevoia sã vorbeascã cu
oameni, oameni vii, adevãrați. Nu personaje din cãrți, nu dumnezei și sfinți
care, deși o ajutau, nu erau totuși niște ființe adevãrate, pe care sã le pipãi,
sã le tragi de urechi, sã le sãruți.
Nu știa cum sã se comporte cu bãrbații. Stia despre ei (din copilãrie) cã au
voie sa-și batã nevestele și chiar sã le omoare…A cãzut, s-a lovit, un
accident. Îi ura fãrã drept de apel.
Se rugase la Dumnezeu sã-i dea o fetița. Dar dupã câțiva ani, revenind la
sentimente mai „umane”, se rugase sã-i dea și un bãiat. Dumnezeu o ascultase.
Miticã, primul ei amant, desigur mult mai în vârstã (la o femeie
mãritatã și cu doi copii, pe deasupra, nu se uitã decât alcoolicii,
bãtrânii sau paranoicii), îi dãduse primele lecții de sex. Dar nu avusese niciun orgasm cu el. Așa cum nu avusese nici cu bãrbatã-sãu, cu care, oricum,
nu se culca decât o dată pe an.
Pânã la treizeci de ani ar fi putut numãra pe degetele de la douã mâini câte
partide de sex a avut. Sigur, poate cã nu era chiar așa important. Si totuși…
Pentru cã îi lipsise afecțiunea mamei, își sufoca copiii cu afecțiune. Le
controla fiecare mişcare, fiecare respiraţie
* * *
—Futu-ți dumnezãii mã-tii, vino sa te fut! Eu și toți prietenii mei!
Era cea mai bizarã combinație de înger și demon. Pentru el lumea se
reducea la futut, porția zilnicã de narcotice și, rareori, citit și pictat. Ea
nu era dragostea vieții lui. Era doar unealta întâmplãtoare a satisfacerii
anemicelor lui nevoi sexuale.
— În afarã de mama, toate femeile sunt curve. Deși se știa prea bine (și el o
știa), maicã-sa futuse tot ce se putea în orașul ãsta.
Ea îl iubise pe vremea când nu îl cunoștea prea bine. Îi popula visele ei de
femeie mãritatã, frustratã și cu doi copii.
—Borãsc! Adu un lighean.
—Borãște pe mã’ta, eu plec (asta o spusese doar în gând).
O trase spre el și-i lipi douã perechi de palme peste bot. Apoi borî la
marginea patului, se sterse cu dosul palmei și se apuca de treabã. Ea avusese orgasm deja. Douã perechi de palme erau mai mult decât suficiente.
Lumea merge înainte.Viața e frumoasã și plinã de bucurii. Acum ar asculta
Pink Floyd.
Cioburi
Lupt cu realitatea, lupt cu visul, lupt cu bucuria, lupt cu tristețea…
Moartea vine tiptil, pãtrunde prin viscere, se ascunde în inimã, în plãmâni,
în ficat.
Dacã toate relațiile în care am crezut cã iubesc cu toata inima s-au sfârșit,
înseamnã cã nu existã dragoste. Cã ea este doar proiecția dorințelor și
așteptãrilor noastre.
Îmi amintesc de copilãrie. Încerc și eu, ca orice om, sã am nostalgii. Sã
plâng gândind la ardeiul gras și la puiul la cuptor pe care ni-l fãcea bunica
înainte de cãlatoria anualã la Marea Neagrã. Desfãceam pachețelul pe
mãsuța micã din tren, mâncam și priveam pe fereastrã. Punctul de atracție
maxim era podul de la Cernavodã, construit de Anghel Saligny.
Nisipul era fin, cerul senin, mama, o femeie tânãrã și frumoasã, care nu
intra niciodatã în apa mãrii. N-am știut niciodatã de ce. S-acum e pentru
mine un mister.
*
Cristina m-a tras de codițe și mã ironizeazã tot timpul. Ea învațã bine și
are gașca ei de prietene. Eu învãț prost și am un tatã bețiv. Mi-e rușine cu
el, dar e tatãl meu. Mama e foarte frumoasã.
Bãieții nu mã bagã în seamã. Sãptãmâna trecutã mi-am tãiat pãrul pe care îl
aveam lung pânã la fund, pentru cã mi-a gãsit tovarãșa asistentã lindini în el.
Am stat toatã vara la țarã. Am citit în grãdinã, sub nuc. Am plâns și mi-am
imaginat și lucruri frumoase. Seara mi-am pipãit sânii, n-am îndrãznit mai
mult, am zece ani.
Într-o vacanțã de iarnã dormeam toți într-un pat, ca sã nu mai încãlzeascã
mamaie douã camere. Tataie a adormit cu mâna sub cãmașa mea. Acum a
murit. Dumnezeu sã-l ierte!
*
La 16 ani m-a sunat Sandu. Era dupã examenul de treapta a II-a. Am plecat
de la țarã. L-am întâlnit. Aveam o bancã a noastrã. Nu mã iubea. Vorbea cu
mine „în lipsã de altceva”.
Eram masochistã.
O aveam pe Florina, prietena mea de suflet. Pe ea am iubit-o constant, și
ea pe mine. Citeam Cioran și Becket, ne plãceau Matei Vișniec și Jeni
Acterian. Nu aveam iubiți. Nu eram trendy. Eu „îl aveam”, totuși, pe Sandu,
care nu era chiar un iubit. M-a pãrãsit pentru cã nu m-am culcat cu el. Așa
învãțasem eu cã trebuie de la tovarãșa învãțãtoare și de la tovarãșele
profesoare. Era rușine sã te culci cu un bãiat înainte sã te mãriți.
Îmi plãceau excursiile la munte și vulturii care se învârteau deasupra
prãpãstiilor.
Așteptam cu nerãbdare vacanța de varã. Mai ales ca sã mã plimb cu
bicicleta. Bicicleta era obsesia mea. Am aflat mai târziu cã și a lui Cioran.
M-a mãgulit asemãnarea.
*
În mod normal spiritul nu are legãturã cu lucrurile materiale. Dar, în cazul
meu are. De când am mașinã nu mai scriu, sau scriu puțin și prost. Nu-mi
mai pun întrebãri, nu mã mai gândesc decât la semnele de circulație.
*
Copiii rup o parte din tine, te convertesc la o religie a dãruirii totale, fãrã
echivoc. Lucru care, în timp, devine frustrant.
Vineri. Denia mare.
La etajul doi o femeie vorbeşte la telefon. Se vede prin perdea. Din când
în când o dă la o parte şi priveşte spre noi. Lumina din cameră m-ajută săi
văd chipul. E neliniştită, agitată. Se ceartă cu cel de la celălalt capăt al
firului. Probabil un iubit.
Mi se stinge lumânarea. O aprind de la Ioana. Un val de caldură însoţit de
o nespusă linişte mă invadează. Un fel de sentiment casnic al împlinirii.
Copiii, cântecul preoţilor, biserica cu vitralii, blocul vechi. Trăiesc parcă
într-un alt timp. Aş vrea să nu se mai termine. Mă podidesc lacrimile. Prea
des în ultima vreme. Am mai plâns o data astăzi. Când vorbeam cu Robert.
Nu sunt o femeie coaptă. Nici măcar nu sunt foarte convinsă că sunt o
femeie…N-am avut niciodată sentimentul împlinirii alături de un bărbat.
Nu cred că există bărbat care să fi făcut vreodată ceva pentru mine. Asta
mă bucură. Mă face mai puternică.
Mă uit la Ioana…mi se pare atât de frumoasă. Şi cărţile mele sunt
frumoase. O simt…
Mediocrii le consideră pornografice. Dar ei nu ştiu nimic. Însă eu ştiu ceva:
„anul ăsta voi da lovitura”.(Paul Vinicius)
* * *
Mă enervează Avramescu. Scrie genial, dar ca om e total antipatic… Şi amanta aia a lui şleampătă… O pipăie pe la toate „evenimentele” (lansări de carte, cenacluri) şi pe urmă se laudă că e abstinent : „Eu cu Amalia n-am nicio treabă.Suntem prieteni“ — şi-i mai trage o ventuză. Cum dracu’…până şi copiii au observat : „Mami, cine e cheliosul ăla care se pupă cu Amalia?“
Citind „Anii nebuni ai socialismului” mi-am dat seama cât de mult îi semăn
lui Coşovei (amândoi suntem săgetători- nu c-aş crede în zodii, da…): ca
şi el, sunt cârcotaşă şi am talentul de a mă pune rău cu toată lumea.
*
Şi Coana Lenuţa mă enervează: „-Când vine Matei pe la noi, dacă am
mâncare de dulce, lui îi fac separat, de post.” Şi ca să sublinieze mai mult
„prietenia” cu Matei: „-Când stă de vorbă cu bărbată-meu, eu mă îmbrac,
mă fardez pe lângă ei.” Drace…se îmbracă. „-Toţi ar trebui să-l ajutăm.”
Pãi, de ce sã-l ajutãm? Matei e „handicapat”? Are mâini, are picioare, e încã
un bãrbat tânãr. Iar tu faci toate astea pentru el, fiindcã, oricum, n-ai ce
face. Ești pensionarã, n-ai copii…Simți nevoia sã faci și tu ceva pentru
cineva. Asta în timpul în care nu te lauzi cã te-a fãcut Tâmpici poetã.
* * *
Cel mai cumplit lucru care mi se întâmplã sunt atacurile de panicã. Mã scol
în miez de noapte și plâng. Caut un lucru real de care sã mã sprijin și nu gãsesc.
Nu am decât treizeci și trei de ani, dar mã simt de parcã aș avea o sutã.
*
Uneori mã gândesc cã, poate, ar fi fost mai bine sã „copilãresc” mai mult…
Alteori sunt convinsã cã am fãcut cea mai bunã alegere. Ar fi putut fi mult
mai rãu.
E adevãrat cã femeile care se simt iubite par mai frumoase, au o aurã
specialã. Eu, deși am trãsãturi frumoase, par urâtã și inabordabilã pentru
cã stau tot timpul încruntatã.
Dacã cineva încearcã sã facã un gest tandru fațã de mine (femeie sau bãrbat)
i-o retez scurt (fie îi dau peste mânã, fie îi spun sã mã „scuteascã”). Sã știi
sã primești tandrețe necesitã un exercițiu îndelungat.
* * *
Lenuța spune cã, dacã ar fi cu douãzeci de ani mai tânãrã, ar face minuni.
Eu am cu treizeci de ani mai puțin decât ea și nu știu sã fac nicio minune.
Mâine o s-o întreb ce minuni ar face…
Lucruri banale
Pentru mine viața s-a cam sfarșit. În afarã de scris nu mi-a mai rãmas nimic.
Am constatat cã dacã nu te fuți cu un om din lumea lor (a scriitorilor), e
aproape imposibil sa te impui, oricât de talentat ai fi.
Durerea e sentimentul cel mai straniu pe care îl cunosc. O iubesc pentru
cã mã ajutã sã supraviețuiesc, mã face interesantã și, uneori, irezistibilã. El
știe asta și îmi administreazã zilnic câțiva mililitri. Durerea poate fi trasã și
în piept, cu trei sute de mii doza, poate fi inspiratã pe nãri sau, pur și
simplu, poate veni natural, când deschizi cracii. Dezastrul e cã existã și
un antidot pentru ea, internetul. Dupã o orã de conversație cu un iubit
virtual, durerea dispare, intervine oboseala, somnolența, nepãsarea, devii
astfel o mașinuțã obositã de injectat iluzii.
Vinerea e zi de sport. În mod normal ea te transformã într-un animal
sãnãtos. Lași în urmã libidoul, durerea și alte chestii malefice. Dar în mod
particular, la mine nu are efectul ãsta. E ca și cum n-ar fi. Sau e ca și cum
ar fi o cale de a ți se dubla pofta de futut.
Mã relaxeazã, în schimb, poemele erotice ale lui Brumaru, de acolo nu
trebuie sã mai evadez nicãieri, e lumea care mã aruncã cu capul de pereți,
așa cum îmi place. Brumaru e trist ca și mine, ca și mine e bolnav de pustiu.
Ce poetic am început sã scriu…
Marelui artist care pretinde cã m-a iubit odatã (în lipsã de ceva mai bun,
fãrã îndoialã), îi datorez efortul supraomenesc de a scrie aceastã carte. El
m-a dus la Copyro și m-a pus sã scriu acolo, în proiect, cã voi mâzgãli o
carte de prozã scurtã. Mi-a cãrat și rucsacul, mi-a cumpãrat și prãjituri și,
surprinzãtor, m-a și futut… Delicat, cu bun simț, cum îi stã bine unui
geniu. Mie mi se rupe de literaturã și de tipii anoști care se dau poeți. Eu
vreau singurãtatea sã o prind și-n suflet sã o pun la tropãit, sã scoatã
demonii ce m-au golit.
Soția lui, a marelui artist, mi-a-ngenunchiat copiii și destinul, mi-a supt
din sânge dramul de luminã și a fãcut din mine o jivinã, un animal înfricoșat
și trist, care se duce zilnic la dentist, la psiholog, la moarte, la futut și la
bisericã, sã prind-un dram de soare…
Da…lucrurile bune vin și pleacã, în dramul de iubire eu cred astãzi, doar
în treacãt.
Scrisoare cãtre Florina
Astãzi am primit scrisoarea ta. Rãspunsul la ea îl ai în cea trimisã de mine
pe 27 mai (cu mult înainte ca tu sã mi-o trimiți pe cea de azi).
Acum am sã-ți vorbesc despre Ioana (așa cum m-ai rugat): e frumoasã, e
vioaie, e rea, e cuminte, e obraznicã, e supãrãcioasã, e deșteaptã, face
efortul sã învețe „tica, tica, tica, m-a bãtut mãmica”, e pupãcioasã, a învãțat
sã spunã cum o cheamã (Nana Goe, adica Ioana Grigore).
Am fost la slujbã cu ea și pot sã-ți spun cã a facut curat în toatã biserica,
încercând sã se așeze în genunchi.
Si acum o sã-ți spun ceva care o sã te întristeze: sunt din nou însãrcinatã,
mã simt rãu și sânt puțin speriatã.
Urãsc
Am plâns, m-am dat cu capul de pereți și am spus cã urãsc.
De ce? Nu știu…
Același lucru l-am fãcut în împrejurãri în care am spus cã iubesc.
Care-i diferența?
Când tata, întorcându-se acasã afumat de prin nu știu ce cârciumã, începea
sã facã instrucțiune cu îngerașii lui, vãzându-i pumnii de om din popor
fluturând deasupra capului tãu de școlar in clasa întâi, erai tentat sã spui:
îl urãsc!
Când învãțãtoarea te trãgea „delicat” de urechi și te punea sã scrii de treizeci
de ori compunerea pe care o scrisesei urât, nu-ți rãmânea decât sa spui: o
urãsc!
Când sora ta mai micã te șantaja și te amenința cã îi va spune mamei de
vaza pe care ai spart-o, daca nu-i arãți și ei pãsãrica ta, îi aruncai printre
dinți un: te urasc!
Când bunicul te punea sã cari zece gãleți de apã, drept pedeapsã pentru cã
ai tãiat folia solarului, cuvintele fatidice îți reveneau în minte.
Mai târziu, când primul amant te-a pipãit ca pe un obiect de târg și ți-a
propus lucruri despre care tu nu știai mai mult decât aflasei din cântecele
obsecene ale acelei vremi, îi aruncai un tragic: te urãsc!
Acum, gândindu-te la acești oameni și la cei pe care astãzi îi urãști, nu-ți
rãmâne decât sã spui: mã bucur cã pot urî!!!
Scurt eseu despre existențã
Nu știu mai nimic despre cãlugãri. Si, la urma urmei, nici nu mã
intereseazã. În lume e un haos total. Nu cred într-o ordine absolutã, nu
cred în echilibru, poate doar în iluzia lui. Nu cred în cei care se
autocontroleazã, care cred cã sunt stãpâni pe propria ființã. Nu cred în cei
care practicã abstinența, nu cred cã mulți dintre cei care trãiesc în pãcat îl
iubesc pe Dumnezeu mai puțin decât cei mai mari asceți ai acestei lumi.
Cred mai degrabã într-o viațã de artist, de boem, nu de contemplare, ci
de trãire dureroasã a existenței, de implicare în iluzie și pãcat pânã la
contopirea totalã cu neantul (și cu toate acestea o viațã de sfânt).
E dureros sã vezi cum fiecare dragoste de pe acest pãmânt, trãitã cu
intensitatea sfârșitului, se umple de riduri, îmbãtrânește, se urâțește și în
cele din urmã dispare. Dar e înãlțãtor sã poți gãsi resurse pentru a trãi iar
și iar clipe extatice, fãrã a avea vreodatã impresia temporarului, a
trecãtorului. Sã te simți stãpânul universului, sã crezi cã esti începutul si
sfârșitul, iubirea absolutã.
N-am înțeles niciodatã de ce moartea creeazã panicã, de ce trebuie sã fii
trist la o înmormântare și vesel la o nuntã, cînd, în ultimã instanțã,
pierderea libertãții e mai întristãtoare decât moartea.
Mi-am vãzut bunica murind, plinã de plãgi, lipsitã de puterea de a se
exprima, cu toate acestea, plina de viațã, cu ochii arzând de dorința de a
vorbi, de a trãi.
Nu cred în virtute, în sacrificiul în numele unei cauze mai mult sau mai
puțin nobilã, dar cred iremediabil în iubire și în acel banal, dar extrem de
profund, „carpe diem”.
Melancolie
Simt nevoia acutã de a reincepe scrierea unui jurnal. Sunt atât de
singurã…Poate cã inactivitatea socialã îmi dã sentimentul singurãtãții.
Astãzi, și nu numai, am avut câteva momente de bucurie exacerbatã pentru
faptul cã voi avea un copil. Acum însã sunt tristã. Nu pentru cã voi avea un
copil, ci pentru cã am început sã am sentimentul inutilitãții, sã mã îndoiesc
cã acest copil îmi va da un rost.
A început din nou sã ma nelinișteascã duplicitatea mea… ªi totuși îi iubesc. Pe
Mihai pentru cã e un înger, pe Mircea pentru cã e un demon (cel puțin în relația cu mine). Trebuie sã-i fac pe fiecare în parte sã creadã cã doar pe el îl iubesc.
E atât de ciudatã existența. Unii trãiesc pentru a construi case, alții pentru
a face copii, alții pentru a medita asupra rostului lor și al celorlalți în aceastã
lume.
Fiecare are ceva de fãcut…Dar eu, eu îmi voi gãsi oare vreodatã rostul?
Sau poate cã tocmai postura de concubinã este scopul vieții mele…
Fragmente din inima mea.
Stãri contradictorii.
Simt dintr-o datã cum viața mea s-a schimbat, cum o putere farã margini
îmi invadeazã ființa. Mã întreb de ce și rãspunsul nu întârzie sã aparã. În
viața mea a apãrut un om care face minuni. Mã umple de luminã, de
putere, de speranțã.
Odatã ce lucrurile astea au început sã facã parte din mine, viața s-a schimbat,
totul s-a schimbat. Despre el și despre lumea lui aș vrea sã vorbesc.
* * *
Am facut în viațã compromisuri imense, nu știu dacã sã-mi parã rãu sau
nu, nu știu dacã am fãcut bine sau rãu, dar știu sigur cã un sentiment de
adânca frustrare m-a urmãrit tot timpul. Nu pot sã-i înțeleg pe optimiști,
dar îi invidiez. Vezi cum totul este o minciunã, un rahat farã margini (cel
puțin în România), dar ești vesel și optimist. Cam asta e structura omului
de afaceri român. Din punctul lui de vedere, tot românul o duce bine. El
nu are Dumnezeu, sau dacã îl are, e ceva abstract și îndepãrtat, biserica nu
existã, pentru cã legãtura lui cu Dumnezeu este „directã”, dã tunuri de
miliarde, dar se simte curat ca lacrima, oamenii muncesc pentru el având
un salariu de mizerie, dar nu conteazã, sunt fericiți… Se fute cu femei
amãrâte pentru o masã la restaurant, dar este cinstit și curat ca lacrima. El
nu greșește niciodatã, lumea lui e tot timpul roz.
* * *
Tot ce primesc se volatilizeazã cât ai clipi, lacrimile nu se opresc niciodatã,
mulțumirea nu-și face loc în inima mea…puritatea înseamnã moarte și durere.
El are o cãciulițã roșie cu dungi albastre și pantaloni cu pãtrãțele maro.
Merge pe marginea strãzii și se sperie de mașini. Are parinții șomeri, un
frate și o sorã mai mici. Nu au cerșit niciodatã. Muncesc cu ziua pe unde
apucã. Au fețele luminoase ca de sfinți.
Maine au zi de rânit. Se duc la vecini sã le facã curat în grajd.
* * *
Mã simt golitã de tot și de toate. Am un ciudat sentiment de fericire, de
liniște ancestralã. Încerc sã-mi imaginez femeia care spalã pe jos și e violatã
în mod sistematic de șeful ei, de diverși indivizi cu putere. În apãrarea ei nu
sare nimeni niciodatã. Privește prin ei, n-o mai întristeazã nimic, are un chip
plat, o privire visãtoare si o atitudine nepãsãtoare. Își face meseria cu stoicism și nu se aratã deloc surprinsã când e luatã de mijloc și lipitã de perete.
* * *
Lumea e ciudatã și foarte sucitã…și eu la fel…
Vreau sã schimb totul în viața mea…Mã uitam azi la Ioana și mi se pãrea
uimitor de frumoasã, un copil sigur pe el… n-aș mai putea adãuga nimic
formãrii acestei fãpturi.
Vreau sa încep lucruri noi, sã mã dedic altor oameni, altor pasiuni.
Am acum un moment de relativã relaxare, de lipsã de încrâncenare…încep
sa devin un om normal…M-am apucat de atât de multe lucruri, în atât de
variate domenii…Sper sã nu clachez… E ciudat cã ești mai obosit atunci
când stai degeaba decât atunci când ai multe de fãcut.
* * *
Râde sufletul meu, plânge de nemișcare viața… nu știu exact ce îmi doresc,
dar e clar cã nu-mi place sã mã plictisesc. Vreau sã iubesc cu patimã, sã mã
simt rasfãțatã. Vreau sã uit toatã tristețea și oboseala, sã uit de suferințã,
de durere…
Lumea e plinã de plictisealã, banii, doar banii te scot din ea.
El îi avea. Femeile erau pasiunea lui, le schimba ca pe mãnuși… îi plãcea
sã știe cã le-a cucerit; se dãdea la puștoaice sensibile.
Visul e pãmântiu, ca și inima mea. Durerea mã excitã, m-aș duce acasã sã
mã masturbez, aș renunța la salã.
Sunt total dezorientatã, nu știu ce vreau, dar cred cã numai o mare dragoste
m-ar putea vindeca. Ce nedrept, ce frustrant… pornesti în viațã om întreg
și, hotarând sã-ți petreci viața lângã un nebun, înnebunești și tu…
* * *
Lumea e frumoasã dacã o privești cu ochii închiși…El întinde mâinile cãtre
ceva ce nu mai poate defini, el are ochii închiși si sufletul ars…el mai
sperã…Mâine va veni primãvara, se anunțã o însoritã zi de primãvara…în
care oamenii cu bani se bat ca șacalii pe femei… le fut si le arunca în
stradã…Nu, nu le plãtesc, stați liniștiși, le îmbrobodesc cu vorbe frumoase
și atât…Asta pentru început. Pentru cã pe parcurs vocabularul se schimbã,
atitudinea se schimbã…
Dar ea va rezista, are o educație solidã în spate și bunul simț natural al
țãranului român. E o femeie puternicã și frumoasã cum rar mai gasești în
lumea asta… Si ca toate femeile puternice și frumoase, e
singura…Crezându-se ca astfel de femei au deja pe cineva, sunt tratate cu
atenție doar din perspectivã sexualã, adicã sunt cãlcate cu delicatețe în
picioare.
Mâinile ei tremurã și sufletul îi arde de dragoste, îl vede ca pe un
Dumnezeu: bãrbatul puternic, ocrotitor, desãvârșit pe care l-a visat toatã
viața. Frumusețea nu conteazã, deși, de cele mai multe ori, ea oglindește
sufletul. Un om urât are un suflet urât.
Pentru cã e miercuri, azi nu se pupã cu nimeni și nu mãnâncã de dulce.
Mi-e cald si sufletul mi-e plin de neliniște, de spaimã.
Cãrțile nu sunt bune la nimic în lumea agitatã în care trãim…A citi
înseamnã a-ți stimula creativitatea, a-ți spori luciditatea, dar nu și vigilența
la real, a te adânci în visare, a-ți pune întrebãri, lucruri total incompatibile
cu jungla urbanã în care trãim. Mi-ar placea sã-mi recapãt puritatea,
puterea de a visa, puterea de a mã îndrãgosti, încrederea în oameni…
țin minte cã în copilãrie visam sã am o casã la țarã și câteva hectare de
teren, pe care sã cultiv toate cele necesare traiului, sã nu cumpãr nimic de
la nimeni, sã nu depind de ceilalți…o utopie. Mã visam mereu într-un
deux-piéce roşu, cu tocă pe cap, conducând bărbaţi.
Lumea nu se schimbă, suntem aceeaşi din copilărie, până la maturitate.
Avem aceleaşi temeri şi aceleaşi dorinţe mereu. Învingătorul din copilărie
va fi victorios şi mai târziu, răsfăţatul din copilărie va fi răsfăţat şi mai târziu,
umilitul din copilărie va fi umilit şi mai târziu, retrasul si inadaptabilul din
copilărie vor fi poetul şi filosoful de mai târziu. Ce se schimbă în noi e
puterea de a mai visa, dacă în copilărie e la cote maxime, la maturitate
scade treptat până la dispariţia totală…cei care au puterea de a mai visa şi
la maturitate sunt nebunii zilelor noastre. Unii acceptaţi de societate,
precum filosofii, poeţii, marii inventatori, alţii, cu mai puţin noroc în a se
face înţeleşi, trataţi în ospicii sau arătaţi cu degetul pe stradă. Şi unii şi alţii,
însă, purtând amprenta sfinţeniei, a dumnezeirii.
* * *
Oboseala îmi frământă oasele şi sufletul. Înot într-o mizerie de nedescris,
sunt frântă de oboseală. Am senzaţia că nemulţumirea nu se va sfârşi vreodată.
Durerea de cap şi rănile de pe mâini sunt înăbuşitoare. Dragostea unui bărbat
e o utopie. Ea ştie că suferinţa e veşnică, pentru ea nu există remediu.
Cum o fi să fii iubită? Asta e întrebare pe care şi-o pune cel mai des. Cum o
fi să te odihneşti, să zburzi pe o pajişte cu flori, să nu ai nicio grijă, să găseşti
lucrurile călcate şi spălate acasa, mâncarea făcută?…Cu cât dispreţ sunt tratate de barbaţi (si nu numai) muncile acestea gospodăreşti fără de care, totuşi, nu s-ar putea trăi…Sunt cumplit de grele, v-o spun din experienţă.
Întotdeauna mi-am dorit să scriu despre plictiseală, să teoretizez plictiseala,
să mă răzbun pe ea ridicând-o la rangul de zeiţă a existenţei…Până la urmă
ea ne guvernează viaţa. Oricât de ocupaţi am fi, tot ne plictisim. Chiar şi
textul ăsta m-am apucat sa-l scriu, tot din plictiseală.
Am treizeci şi patru de ani, am doi copii, am o slujbă, am o firmă, sunt
scriitoare… şi tot mă plictisesc. Nimic nu mă motivează pentru vreo
activitate, nu mai cred în dragoste şi nici în prietenie. Dacă mă gândesc
mai bine, în prietenie n-am crezut niciodată, în dragoste, da.
Mă gândesc ce ne face sa mergem înainte, care e motorul progresului?
Poate ca răspunsul cel mai aproape de adevar ar fi neliniştea.
El are sufletul plin de lumină, se bucură de viaţă şi lumea e a lui. Îşi
umezeşte degetele cu salivă şi-i prinde sfârcurile între ele. Gesturile sunt
sigure, ferme, echilibrate. Ea iese din lumea reală şi intră în hora nemuririi,
ea este zeiţa sufletului său, e stăpâna şi iubita lui. Îi aduce ofrande de trupuri
proaspete, îi aduce stele în priviri. Cuvintele lui sunt clare chiar şi în
apogeul plăcerii. El controlează totul, ştie totul, înţelege totul şi mai ales
i se dedică cu întreaga lui fiinţă.
* * *
Mii de femei sunt traumatizate în lumea asta. Nimeni nu ştie de ele.
Niciodata călăii lor nu vor fi pedepsiţi. Ne obişnuim cu răul, îl considerăm
un lucru firesc.
Multă durere. Multă, multă, multă durere, incomensurabil de multă
durere. Femeile sunt cu adevărat un miracol, puterea lor de a renaşte e
absolut impresionantă.
* * *
Eu n-am râs niciodata, nici măcar în copilărie. Nu pentru că n-am avut
motive, ci pentru că tristeţea m-a invadat de timpuriu. Sună patetic şi poate
că nu e nici în totalitate adevărat. Totuşi, de ce nu mă pot bucura când se
naşte un copil, când un bărbat îmi spune că mă iubeşte, când razele de
soare îmi scaldă faţa? De ce las răul să să mă invadeze chiar şi în cele mai
frumoase momente?
Să ţină asta de condiţia damnată a poetului? Dar oare cred eu în astfel de
lucruri?
* * *
Eu am văzut lucrurile petrecute în 89 ca pe un miracol, am crezut atunci
ca lumea e a mea. Era o efervescenţă care mă înnebunea. Am constatat că
sunt un om al lucrurilor excepţionale, al revoltelor, al impulsurilor de
moment, al spontaneităţii, adică un poet. Mă emoţionează lucrurile ieşite
din comun, cotiturile în istorie (indiferent că e individuală sau colectivă),
o carte excepţională, un om excepţional, un eveniment special, am o
pasiune pentru excepţional.
Mă termină rutina, sunt de folos şi renasc numai când fac ceva deosebit.
Am constatat că cei mai fericiţi sunt oamenii în mişcare, care nu se opresc,
nu sunt paralizaţi de un sentiment, o emoţie, un cuvânt. Oamenii care trec
prin lucruri, fiinţe, fapte, cuvinte. Pentru care realitatea e alcătuită din mii
şi mii de fracturi, rapide, nenumărate, continue. Oamenii care nu se încarcă
cu idealuri ce îi depăşesc, oamenii fără pasiuni, oamenii fără puterea de a
se dedica, de a se sacrifica. Dar ce e sacrificiul…?
* * *
Bărbaţii sunt lipsiţi de sentimente, bărbaţii nu se îndrăgostesc
niciodată…sau poate eu sunt lipsită de noroc…Nu-i văd sensibili deloc,
nu-i văd dezinteresaţi, nu-i văd frumoşi. Aş vrea să disting într-un bărbat,
chiar şi cel mai mărunt lucru pozitiv, chiar şi cea mai nesemnificativă adiere
de candoare, de sinceritate, dar nu pot, nu văd nimic care să mă încânte,
să mă facă fericită, să-mi dea speranţe.
S i m p l e p o e m e
* * *
te văd, îţi văd sufletul zburând deasupra livezii, deasupra lacului,
şi îl rog să mă-nveţe, îl rog să mă prindă în zbor.
copiii veghează de pe pamânt asupra cerului
ei au grijă ca cerului să nu i se întâmple nimic
au grijă ca totul să fie bine acolo.
buzele tale sunt vii
pentru că eşti un bărbat adevărat,
furios si perfect în pat.
arăţi ca un înger, bebiţă, arăţi ca un drac…
* * *
te iubesc, îmi place să spun asta mereu.
căţelul e plin de noroi,
viaţa e frumoasă şi plină de sânge,
unguentul cu gălbenele vindecă totul,
mai ales sfârcurile şi sufletele rănite.
te pişi pe mine când vrei să te răzbuni pe viaţă,
din mine ies copii de gheaţă.
sunt mai perversă decât crinul,
mai nesătulă decât vinul
şi mai de prins la cotitură
decât o dalbă creatură.
nu mă cunosc, nu mă-nţeleg,
continui să traiesc,
mă-ndrept…
* * *
peştii ăştia nu sunt comestibili,
dar ei sunt un bun liant între oameni,
ei aduc fericirea şi pacea.
-cum e viaţa de scriitor?- sunt întrebată
-nu ştiu, eu doar trăiesc…
* * *
ea se zbate
ea vrea ceva şi
nu ştie ce
ea are revelaţii mistice
şi tăceri patetice
ea vrea să doarmă afară cu căţelul
şi să intre în casă doar la futut
ea e o mamă bună
şi o curvă penală…
* * *
frunzele încep să cadă
liniştit şi fără teamă.
totul este ca de ceară într-o inimă barbară.
bucuria cea mai mare e scâncetul duios al morţii,
dar acum, bucuria sunt mugurii copacilor primăvara,
zău că aşa e…şi zâmbetul tău, bebiţă.
* * *
am dat tot şi vreau să primesc tot,
păgubos mod de a privi lucrulrile,
adevărul e undeva la mijloc,
starea de echilibru se obţine cel mai greu.
viaţa e un lung şir de ratări,
o lungă şi neprihănită depresie,
floricelele cresc pe câmpii,
păsărelele cântă duios,
mi-e teamă pentru mine,
dar mai ales pentru voi…
* * *
mâinile tale sunt cele mai catifelate din lume,
bătăturile lor sunt de-a dreptul moi,
blândeţea mâinilor tale mă cutremură şi mă îmbărbătează,
sunt cea mai fericită din lume că mă pot bucura de ele.
* * *
soarele străluceşte
dimineaţă a nins
sunt fericită şi blândă ca o stea
ca un fluture mort deja
am o mie de poveşti să vă spun
si o mie de cântece duioase să vă cânt
mâinile-mi sunt aspre
am uitat să le îmbălsămez cu vişine
haina de sărbătoare le vine bine după baie
dar am uitat
nu-i grav…
* * *
e bine ca unele lucruri să le faci din obligaţie
uneori lucrurile făcute din obligaţie ies minunat
uneori elefanţii plâng
calzi şi strălucitori.
când a fost ziua mea
nu mi-am adus aminte
nici eu, nici alţii
dar am fost fericită
îmi aduc aminte
am răscolit în memorie
ningea cu fulgi mari si bătea vântul
* * *
ea mestecă,
adică ingurgitează combustibil
pentru încă o zi de frecat menta.
femeia nu poate să trăiască fără bărbat,
aşa cum bărbatul
nu poate să trăiască fără femeie.
şi unul şi celălalt
se hrănesc cu carne, legume şi alte alimente
pe care le molfăie dezgustător
între fălci.
romantismul este doar o invenţie,
un răsfăţ.
de fapt, totul e mult mai simplu:
ea întoarce curul
şi el i-o bagă.
de obicei pentru o coajă de pâine…
Puiul
El are vocea blândă şi trupul înalt şi vânjos.
A suferit mult când ea la părăsit, dar ea e doar o pasăre care cântă
primăvara. Puiul lor e viaţa lui. Nicio femeie n-are voie să-l atingă. Puiul
îl veghează.
Cealaltă plânge. Puiul a alungat-o. E un pui aspru, mult prea răsfăţat.
El îi mută ţâţele la spate şi îi sfâşie pizda. El iubeşte cumva, cum ea n-a mai
văzut. Lui îi plac victoriile. Şi le are des. Doar pe prima a iubit-o. Puiul îi
aduce aminte de ea. De aceea legătura lor e indestructibilă şi păguboasă.
Tristeţea e mare în sufletul ei. Nemurirea e ocupaţia ei fundamentală,
dragostea veşnică e pasiunea ei. Vede în oameni, în ei, nu prin ei. În el vede
o flacără care nu arde pentru ea, dar arde, şi asta e foarte important. Arde
pentru dragostea lui, pentru femeia aceea fară scrupule, dupa care „toţi
bărbaţii întorc capul” şi care se ocupă cu epilatul, mama puiului.
Ea plânge, tot universul plânge.
* * *
el aproape că nu vorbeşte niciodată,
el aproape că judecă mult,
înoată în profunzime colcăitoare
şi-n superficialitate crasă,
el moare şi învie după cum îi ordonă puiul,
dragul lui pui…
la un cuvânt al lui,
uită şi de pizde şi de nemurire,
biciul realităţii îl loveşte crud.
dar pizdele sunt necesare
şi le mai vizitează uneori…
* * *
curăţenie nu există
puritate nu există
decât în mintea noastră
decât în carnea noastră
bolnavă şi înfierbântată
nu trebuie să desparţi curăţenia de moarte
acolo e puritatea
în cel mai pângarit trup
acolo sălaşluieşte cea mai înaripată minte.
* * *
iubire, bucurie, destin,
inimi frânte şi renăscute,
blândeţe şi uitare.
el este puternic şi frumos,
el are înţelepciune şi credinţă.
florile cresc întotdeauna la lumina,
florile plâng.
astăzi este cer senin,
voi fi mai fericită astăzi.
* * *
să-ţi iei o vergea de plastic
să mă baţi cu ea elastic,
una verde, de salcâm,
să-mi legi gâtul lângă prun.
de picioare să-mi strângi laţul gloriei,
cu antebraţul.
pula s-o înfigi în dosul
care nu-şi arată osul
şi cu lacrimi androgine
să-mi speli ţâţa de rugine,
sperma de la trei orgasme
să mi-o torni pe gât, în spasme
şi când dau să fug, ca laşa,
să-mi prinzi gâtul cu cravaşa.
* * *
am aerul unei femei nefutute
ca acelea din poemele lui paul
mă lamentez mereu
de parca de lamentări
ar avea nevoie pizda.
fără îndoială,
sunt o maimuţă închipuită
căci dacă aş fi o leoaică
sau o panteră
n-aş mai aştepta
să mă curteze bărbaţii
până îmi putrezesc neuronii.
* * *
am o mare simpatie pentru beţivi
îndărătul mersului lor legănat
am căutat înduioşată o lume
ştiam că există
aşa cum îndărătul mersului tatălui meu
existau trei copii şi o femeie frumoasă.
* * *
prea multe cuvinte,
exagerat de multe cuvint,
sunt toată numai cuvinte.
plimbă-te si tu,
măcar o după-amiază
prin carnea mea,
alungă-mi cuvintele din ea.
* * *
nu trebuie sa mă-nveţi nimic
o să-nvăţ singură totul
de mii de ani fac asta
şi nu m-am plâns niciodată
de obicei m-am călcat în picioare
m-am jupuit de vie
am prins din zbor tehnici
de mutilare a propriului suflet
în aşteptarea tandreţei.
* * *
ştiind că moartea se plămădeşte
din morţi repetate
m-ai prins în braţele tale
tristeţea era numitorul comun
al nemişcării.
şi când, în sfârsit,
bucuria cea mare te-a cuprins
sufletul meu a izbucnit
în lacrimi.
* * *
să schimbi parola
în fiecare zi
pentru ca demonii
să nu poată intra.
în fiecare zi
o altă bucurie
să-ţi umezească ochii.
* * *
cu urechea stângă
nu prea aud
nici cu dreapta,
dacă mă gândesc mai bine.
dar ieri, odihnindu-mă
sub pământ
am auzit cum spuneai
că mă iubeşti,
cum plângeai şi spuneai
că mă vrei.
întunericul îmi pria,
dar, parcă aş fi vrut să te văd.
* * *
el ştie să facă din orice femeie o curvă
el are ochii mari de înger.
ea nu se poate dezlipi de durere
şi-i suge pula cu mare plăcere.
* * *
despre el ştiu totul fără a şti nimic.
ştiu că are părul şaten, ochii albaştrii,
că e mereu în mişcare şi mereu străin.
mai ştiu că-i place curul meu,
pe care şi-l doreşte ocazional,
nu permanent.
el iubeşte copiii,
se orietează la femei după copiii pe care-i posedă.
are o atracţie bolnăvicioasă pentru curve,
pentru muzica cu mesaj social.
* * *
seara mi-e rău,
sunt o fiinţă lipsită de vlagă,
dar schiez excelent,
nasc şi cresc copii superbi,
construiesc case,
patinez cu pasiune,
fac dragoste cu cine apuc
şi tot cu cine apuc vreau sa ramân toată viaţa.
(ca nu-mi iese, e altă poveste).
cu toate astea sunt lipsită de vlagă,
seara mi-e rău de ani buni.
* * *
am avut odată nişte sandale negre,
cu ştrasuri,
veneam de la petrecerea firmei,
lui daniel i-au plăcut,
şi-a amânat o beţie cu prietenii pentru mine,
de fapt, pentru gleznele mele frumoase.
eu mi-am amânat viaţa pentru matei, pentru copii,
pentru un serviciu de căcat,
pentru cărţile mele de doi bani
sau poate nu mi-am amânat nimic…
* * *
în loc de cărţi, aş vrea să le dăruiesc oamenilor viaţa mea,
ca într-un film,
sa le arăt că se poate trăi la extreme,
nu pentru că vrei,
ci pentru că aşa ţi-e scris.
* * *
eu nu caut senzaţionalul, dragii mei,
senzaţionalul e în mine,
în viaţa asta de căcat pe care o duc.
ce e senzaţional în a-ţi căuta dragostea
şi a descoperi de fiecare dată când crezi că ai gasit-o
că n-ai făcut decât să oblojeşti rănile unei fiare?
* * *
de ce li s-a părut bărbaţilor pe care i-am iubit
că e „o onoare şi un privilegiu” (sic)
să fiu în preajma lor?
sau (culmea) să fac dragoste cu ei.
fiecare a ţinut să-mi spună
că în timp ce era cu mine
alta plângea dupa el,
fiecare a ţinut să-mi arate că
prietenia şi beţiile
sunt mai importante decât orice femeie,
fiecare mi-a dat cadou o cutie cu bomboane expirate
şi mii de telefoane trântite în nas.
şi totuşi, nu sunt o femeie urâtă,
ca, vorba lui daniel, am glezne frumoase,
păr lung şi mătăsos,
ştiu să cresc copii şi să fac mâncare.
eu zic că la un târg, orice negustor
ar obţine un preţ bun pe mine…
* * *
el se joaca sau eu mă joc?
în orice caz, jocul ăsta mă înnebuneşte,
îmi provoacă dureri de cap inimaginabile.
nu sunt decât bărbaţi,
fututul e singura lor raţiune.
trăiesc pentru futut,
respiră pentru futut,
mănâncă pentru futut,
sunt prieteni şi îşi împart pizdele.
a trebuit să ajung la 35 de ani
ca să descopăr adevărata faţă a lumii…
(e trendy să te fuţi).
* * *
pentru nimic în lume
n-aş putea să mai cred vreodată într-un bărbat,
pentru nimic în lume
n-aş putea să mă mai fut în numele dragostei.
* * *
mi-aş deschide fără îndoială picioarele
în faţa oricărei constelaţii,
m-aş fute cu universul întreg,
aş fi eu însămi universul
futut de alţii.
* * *
el este daniel
şi a furat odată şampanie
în cârdăşie cu andrei,
traducătorul lui eliade.
ei au fost cândva copii
şi au băut sticlele de şampanie
în metrou.
acum sunt adulţi şi fut femei,
ei nu se tem de nimic
şi au murit demult.
* * *
el este vlad
şi vinde femei.
ştie să şi fure,
să şi ucidă.
el este sensibil în felul lui
şi visează la dragostea veşnică.
* * *
eu sunt o femeie cu personalitate puternică
am un nas proeminent şi picioarele strâmbe,
per-ansamblu sunt o frumuseţe „ingenuă”.
am 35 de ani
şi asta mă face şi mai apetisantă.
am plâns gândindu-mă cât de frumoasă sunt
şi cât de nefutută.
* * *
femeilor le place nemurirea,
de aceea ele preferă poeţii.
* * *
toată viaţa mea am acordat încredere
unor oameni care nu meritau
şi m-am înrăit din ce în ce mai mult.
în continuare o să acord încredere
unor oameni care nu merită,
dar sub nicio formă nu mă voi mai înrăi.
* * *
sufletul meu arde ca o flacără,
fără zgomot şi fără fanfară,
sunt năucă de spaimă şi de durere.
* * *
palme peste ochi şi pule înfipte în cur,
asta fusese toată viaţa ei.
cu fiecare bărbat, cu fiecare rază de soare,
încă o rupere de nori în zare.
* * *
pipăi cu mâinile neantul
nu caut sensuri,
nu-mi fac speranţe,
vegetez.
cu toate astea
lacrimile-mi curg şiroaie
când îl văd pe vlad fără casa,
pe toma inhalând aurolac,
pe mama şi pe cami în sărăcie,
câinii lătrând în gospodărie.
degetul unuia, numai degetul,
face cât un înger.
* * *
ea avea o faţă de înger,
cu toate pulele supte,
avea o faţă de înger.
ea era fericită,
cu toată spaima, era fericită.
* * *
ea se hotărâ să nu mai sune pe nimeni,
bărbaţii aceia oricum erau mincinoşi,
pielea ei fină fusese căutată doar de câini,
câinii o linseseră până acum şi ei o spintecaseră,
tot ei vorbiseră despre ea cu hohote de râs.
era cel mai tare furnizor de plăcere,
câinii nu ştiau despre ea că scrie poezie
pentru ei nu era decât o bucată de carne.
sufletul ei răstignit era demult la cer.
bântuia, plângea, râdea
înspăimântată de tot ce vedea şi i se întâmpla,
nimeni, dar absolut nimeni,
n-o lua în serios.
şi cerul căzu!
* * *
…şi apa era murdară
şi plină de draci.
femeile lor intrau îmbrăcate în ea.
bărbaţii de aici semănau cu cei din ţara ei.
era copleşită de răutate,
era înspăimântată de durere.
* * *
lucra 12 ore pe zi,
avea de parcurs 60 de kilometri
până la serviciu.
venea obosită,
trăia într-o cameră murdară.
îşi iubea copilul şi viaţa
(în felul ei).
se îngrăşase şi se îngrijea superficial,
sunt curioasă daca se mai gândea la bărbaţi…
* * *
mă bucur că trăiesc,
chiar mă bucur,
am observat că satisfacţia sexuală
iţi taie elanul creator,
dar iţi sporeşte vitalitatea,
bucuria de a trăi,
cumva incompatibile cu viermele creaţiei.
mă bucură totul,
probabil pentru că aseară am avut orgasm.
* * *
mii de draci şi pizde sparte
într-un univers de fapte
mii de mâini rupte-n durere
şi de lacrimi de plăcere.
ce e viaţa,
ce e traiul,
până să goleşti buhaiul?
* * *
de obicei binele se strecoară printre degete,
binele nu există,
doar tristeţe şi durere,
nebunie şi disperare.
lucrurile frumoase se întamplă rar
şi trec neobservate.
viitorul este al nimănui,
al neantului şi al durerii.
* * *
el este vesel şi feroce,
slujba este frumoasă, oamenii paşnici,
ceva bucurie, ceva nepăsare…multă speranţă.
când fericirea îţi intră în oase, nu mai eşti bun de nimic.
fericirea te paralizează, te anulează ca om.
dar este o experienţă necesară şi totală.
e unul din puţinele sentimente totale.
celelalte sunt relative.
de ce? pentru că în orice nefericire, de exemplu,
există şi un strop de fericire şi o nemarginită speranţă…
în fericire nu încape altceva, nici nefericire, nici speranţă,
fericirea este un sentiment anihilant,
îţi anulează personalitatea, dar îţi dă mult mai mult.
el are ochii verzi şi părul blond, rar îmi dau seama de acest lucru.
* * *
mă simt un om ales
chiar daca voi lăsa lumii
numai doi copii
chiar dacă nimeni, niciodată,
nu mi-a scris un poem de dragoste
chiar daca m-am lăsat umilită
chiar daca bărbaţii nu m-au iubit
chiar daca am făcut dragoste foarte rar
şi foarte crispată
mă simt un om ales
chiar dacă energia mea s-a scurs
născând şi crescând copii
chiar dacă nu m-am simţit ocrotita
mă simt un om ales
chiar dacă scrisorile mele de dragoste
au rămas întotdeauna făra răspuns
chiar dacă n-am avut niciodată
simţul umorului
chiar dacă n-am făcut niciodată băşcălie
chiar dacă am luat viaţa în tragic
mă simt un om ales
chiar dacă m-am complăcut uneori
în jocuri grotesti (de teama singurătăţii, poate)
mă simt un om ales.
* * *
fiecare om cu fericirea lui.
bărbaţii n-au prea ştiut să mă iubească,
au considerat că sunt prea mică pentru ei,
pentru măreţia lor.
am luat viaţa în serios,
asta este marea mea dramă.
* * *
viaţa poate fi minunată, cerul senin,
stelele mai strălucitoare
şi sufletele voioase.
desigur că mă iubeşti,
desigur că nu poţi trăi fără mine,
desigur că suntem cei mai frumoşi oameni de pe pământ.
* * *
ştrandul e încăpător,
o grămadă de suflete pot intra acolo…
şi sufletul meu
chemat de sufletul unui mare scriitor român,
din care încercam să văd animalul.
eu, matură şi copilăroasă,
o pizdă mai specială,
ceva exotic şi ciudat,
ceva ce-ţi scoală pula instantaneu.
* * *
viaţa mea e o mare tristeţe,
o imensă rană.
sufletul mi-e distrus,
trupul ruinat.
la umbra suferinţei mele înfloresc diavolii.
nu ştiu dacă voi putea vreodată îndrepta lucrurile.
nicoletapopa 