mi-ar plăcea să cresc fete care nu se tem să rămână singure.

fete care nu se tem să lupte.

să muște.

să vorbească  despre ce le dor.

să plângă și să fie fragile.

fete care nu se tem să lupte. să o ia de la capăt. să se ducă-n lume, să lovească înapoi.

să tacă. să se ducă. să revină.

să fie lângă tine și să rămână independente.

 

e așa de prostesc, dar mi-e tare dor de tine. pur și simplu să stau cu tine.

uneori mi-e tare teamă să stau cu tine. Alteori, mi-e teamă că, într-o zi, o să dispari, pur și simplu. O să găsești lucruri mai bune și mai interesante de făcut, decât să-ți pierzi amiezile cu mine.

e tare ciudat. mă gândeam zilele astea că te căsătorești, ar fi fost perioada și locul ideal de vacanță… poate că chiar așa și este. poate că am fost o fricoasă. poate că nu a fost nimic de rezolvat… poate că tu ești bine și fericit și eu sunt un fel de anexă.

și e ok și asta cumva.

doar că mi-e tare tare tare dor de tine. să mă cuprinzi. sau să-mi pui mâna pe genunchi și să taci.

îmi va fi întotdeauna dor de tine, oricâte nu s-ar schimba. așa că e prostesc? :))

 

aș fi vrut să te pot suna sau să-și pot scrie acum.  Și să fiu alfel. Să fiu potrivită pentru tine.

e ianuarie, miezul nopții, mi-e foame și tu nu vrei să dormi, pentru că așa ești tu – un fel de om de noapte, într-un fel de lume a ta, din altfel de aluat – cel în care cerul nu trebuie să fie senin, ci nocturn. cu felul acela de liniște tipică nopții. pe ici și colo răsar pete de culori de la semafoare și lumini de crăciun atârnate aiurea pe copacii de prin oraș. e gheață pe drumuri și te strâng de braț. e un fel de tăcere comfortabilă.

dacă îi iubești rămâi legat de ei pentru totdeauna, ca un blestem. îi urmărești, cauți să le faci bine, să dai sens lucrurilor pe care le fac și le spun, să nu-i dezamăgești, să nu înnebunești, asumându-și toate acestea

țin minte cum am cumpărat Muzeul Inocenței. Era decembrie? A trebuit să-i explic unei colege de la muncă despre ce este și ea a râs, s-a mirat de ciudățenia personajului principal.

Trebuie să spun că știam de carte mai demult și că aveam una mai veche de același autor, pe care nu am citit-o încă. Mi-a vorbit despre carte o jurnalistă care scria pentru Guardian, pe când eram în Georgia, în al doilea an de când lucrez aici. Și seara am avut un interviu cu ea. Avea vin. Și încăperea era zgomotoasă, era seara și era obosită. Țin minte cum am citit pe urmă materialul pe care l-a scris după ce a vorbit cu Pamuk și care m-a impresionat. Și ea era impresionată, după atâta timp, de autor și de carte.

bun, dăduse uitării toate acestea până în decembrie 2018. Ș-apoi, am dat de niște imagini cu floarea soarelui… și am vrut să cumpăr cartea. Efectul lucrurilor repetate sau al acelora simple, care te ating și-ți scot din străfunduri tot felul de amintiri…

ceea ce e și mai ciudat e cum am avoluat noi, odată cu cartea. Mă gândeam la lucrurile pe care eu le-am păstrat de la tine și pe care nu aș mai vrea să le văd.

am citit cartea asta și le tine acasă, încă de la începuturi (700 pag). O aveam în rucsac când am revenit de la țară și atunci când am venit ultima dată la tine.

 

viața chiar e o chestie curioasă. de dimineața poți să fii răcit, după masă părăsit, iar seara să începi a vorbi cu prieteni (cei mai buni), despre care credeai că i-ai pierdut demult și pentru totdeauna. Poate chiar există în univers o lege a compensației… 🙂 poate că-s doar o serie de coincidențe. Oricum, nu mai contează.

Îmi aminteam azi de Foster Wallace, cum zicea că oamenii gândesc în mai multe straturi deodată. Țin minte cum mă bungheam pe fereastră când am avut conștiința acestui fapt. Cumva, trei gânduri au zburat deodată unul după altul. Ș-apoi, mă mai gândeam cum poți să te simți și ușurat că ești părăsit, dar și plin de durere, pentru tot felul de lucruri care ți s-au întâmplat între timp. Tare ciudat. Atașamentul e totuși o chestie diabolică.

Și mai e straniu că vrei să scrii cel mai adesea când ești nefericit. Să fie oare asta o condiție necesară scriitorilor buni? Sau măcar celor care vor să se impună să scrie? Dar dacă te impui, la ce bun? Și tot așa…

***

descopăr că mă enervează să nu știu lucruri, să nu le înțeleg, să nu le știu rostul. Și știu că devin enervantă când vreau să adresez o droaie de întrebări. Iarăși, e ciudat cât de liniștitor ți se face pe-o clipă pe dinăuntru când cineva îți explică ceea ce vrei să înțelegi. De exemplu, felul în care vede unele lucruri.

***

Și mai e ciudat cum găsești lucruri de admirat la oamenii care te lasă, cum îi înțelegi și nici măcar nu te poți agăța de prea multe ca să te enervezi pe ei…

***

cu timpul, devine tot dezamăgitor să o tot iei de la capăt

și dacă nimic nu e de ajuns?

și dacă nimic nu va fi vreodată de ajuns?

și dacă întotdeauna o să vreau mai mult?

și dacă întotdeauna o să vreau asigurări?

***

despre dualitate…

pot să mă mulțumesc cu foarte puțin, am trăit în mizerie și aproape că sărăcie extremă, când nu mai ai nimic de pierdut, nimic de câștigat, când nimănui nu îi pasă și nimeni nu vrea să te-ajute, când te poți lipsi de orice și

după asta înveți că orice poate fi lăsat în urmă, că nu ai pe cine conta, că nimic nu e veșnic

***

pot să las în urmă multe lucruri, pot să las în urmă oameni,

chiar dacă pe dinăuntru mă taie ca o lamă

chiar dacă

aș putea fi cel mai bun aliat, cel mai bun soldat

chiar dacă azi și-ntotdeauna

mă doare că te-am lăsat

 

Şi încă ţi-aş fi iubit defectele. Aşa le spunea

Bineînţeles, era naiv să spui asta la 19 ani, vârstă despre care mulţi spuneau că e necoaptă. De parcă toate lucrurile în acaestă viaţă ar trebui să aştepte coacerea. Şi mai ales, dacă ar exista o definiţie a acesteia. Şi nu exita una.

Tot ce exita era acea pădure şi bătaia de la şapte seara. Care altădată, fusese ora sa preferată. N. nu ştia să scrie, dar ştia să se bată cu trei indivizi deodată, deasupra unui pod.

N. era al dracului de visător, iubea viaţa şi bucile femeilor.  Fuma  ţigări una după alta şi avea femei una după alta. Din plăcere. Întotdeauna. Nu avea femeie după care să nu fie înnebunit. Ura să dea explicaţii.

Ştia cât să sărute şi unde.

Umbla descălţat prin sate şi căuta poveşti.

Odată, o ţigancă i-a spus că curând va muri. După care, s-a uitat mirată la bucuria lui.

Ştia că nu era nimic mai bun decât să mori în această lume. Să fie linişte în tine, în sfârşit.

Uneori, viaţa din pieptul lui, prea multă poate, îl durea. Aşa că începea să se gândească la moarte şi să se bucure de gândul la aceasta.

Se bucura, mai ales, de neştiinţă.  Şi de tot ce era natural – mâncarea, băutura, lucrul şi tăvăleala în câmp.

…

N. ştia să se bucure, şi la 80 de ai săi, de trupuri tinere. Le-a învăţat să măsoare tot ce era dintr-un corp, şi să iubească tot ce era din el.  Când terminau, fumau ţigări făcute din tutun şi strânse în gazete. De asta iubea ziarele. Şi le mai şi citea câteodată. Numai atunci când scriau despre crime din dragoste.

Dormea cu uşile deschise. Trebuia, mai mereu, să apară cineva. Şi se bucura de prezenţa lor. De hoţi, sau femei, sau babe.

Odată, l-au tăiat cu cuţitul. Credea că moare. Şi a cântat puţin pe prag, la şapte seara.

Dar a doua zi, s-a trezit nefericit. Mângâiat pe frunte. A surâs, pentru că nu ştia ce altceva să facă. A întors-o pe burtă.

Când i s-au înmuiat picioarele cu totul, a lăsa-o şi a ieşit să fumeze.

Apoi, a ieşit din toate celelalte.

 

Porunca a 11-a era să nu te ataşezi de oameni

iar a 12-a, să nu te ataşezi de orice altceva. De acestea trebuia să-ţi dai seama joi, la şedinţă, când era iunie şi năduf în birou, iar oamenii se certau pentru bruma de aer uscat din climatizor. nimic nou pe această planetă, totuşi. repetiţii pentru repetiţii. 🙂

oricum, ideea este că atunci când stai aşa pe scaun şi te gândeşti la ale tale când de fapt, e şedinţă, cine mai ştie dacă chiar te gândeşti la ale tale?

aşa că, de bine, de rău, după asta, mai deschizi un chat pe fb, mai dai un telefon-două, mai dai de o faţă-două. mai încerci să te bucuri stoic de tot ceea ce este şi de cum este.

aşa că ieşi la bere. te gândeşti la cât de ciudate au devenit discuţiile, sau la cât de reduse, dar fără nostalgie. cu plăcere, mai degrabă. ai învăţat ce e bucuria unei convorbiri. simple. banale. la bere. pe drum. din întâmplare. din obligaţie. din prietenie.

ţi s-a făcut dor de scris. aşa, din senin, de la nimic. sau pentru că răsfoiseşi cu poftă texte mustoase despre matisse, migraţie, librării, poeţi iranieni nereuşiţi, librării şi jurnlişti morţi la 50 şi ceva de ani. atac de cord.

… cine ştie?

Tom, poate.

să te trezești cu sentimentul de groaznică oboseală. Felul acela de oboseală fericită. Sâmbătă dimineața. Să asculți și să-ți repeți  “ce lume minunată!”. să vezi soarele strecurîndu-se prin geam după săptămîna ploiasă, să te miri că… ce naiba, ai avut atâta de umblat pe drumuri zilele astea și așa o vreme groaznică a fost. Și frig și ai umblat cu ciorapii uzi zile întregi. Și ai senzația că timpul de afară s-a potrivit cu această scurtă perioadă din viața ta. A fost furtună. Și azi e sâmbătă, stai în casă, tapezi ceva, îți sorbi cafeaua la orele 11,  îți spui c-ar fi bine s-o înlocuiești cu una  mai  de bună calitate, găsești o tabletă de ciocolată pierdută în frigider, prăjești pâine pe tigaie și ungi cu magiun. Aprinzi calculatorul și incluzi un serial despre Italia. Îți spui că ar cam fi timpul să te apuci serios de învățat  italiana. Te așezi pe jos și iei micul dejun, ca indienii. Ziceau că ar fi bine pentru digestie să mănînci în așa poziție… îți descoperi casa în dezordine, trecuseși prin ea aproape numai ca să dormi să săptămânile astea. Înfuleci tartinele cu cașcaval. Cotrobăi prin playlist-uri vechi și dai peste astea.

Îți spui că ar fi timpu să  începi un maraton de revizionare a filmelor tale.

… și să cumperi Nutella.