npostOle

Când eram copil mama îmi spunea des: „Învață pentru că o să-ți folosească în viață”. Pe atunci ei nu aveau, decât puțini, acces la învățământ, asta din considerente economice,  sociale (familie)…și totuși simțeau nevoia asta, valoarea asta… Astăzi avem școli, dar nu mai văd acceași dorință pentru știință. Regina științei e matematica!

„În lumea contemporană, matematica nu e doar o materie dificilă – este aproape o anomalie socială. Orice adolescent care se entuziasmează prea tare de o ecuație, sau teoremă e pus imediat la punct:

„Ce vrei să te faci, profesor? Și cu asta ce o să mănânci?”„Matematică? Ce pierdere de timp! Lasă prostiile, fă ceva util, ceva cu bani!” Iar clasicul absolut, auzit de la Tokyo la Paris, de la București la Buenos Aires: „Matematica n-a ajutat pe nimeni în viață. Uite-l pe vecinul Costel. Se blochează la tabla înmulțirii când numerele trec de 6, dar are trei apartamente și un BMW!”

Într-o civilizație în care succesul se măsoară în metri pătrați și cai putere, matematica devine automat suspectă: prea abstractă, prea serioasă, prea… fără folos. Și, desigur, argumentul suprem: „Eu n-am folosit niciodată integralele în viață. Deci de ce ar avea nevoie copilul meu de ele?” Și totuși, de-a lungul istoriei, tocmai cei care au refuzat această logică utilitară au schimbat lumea. În Grecia antică, coloana vertebrală a învățământului era formată din cele șapte arte liberale: gramatică, retorică, dialectică, aritmetică, geometrie, astronomie și muzică – toate aparent nefolositoare.

Alexandru cel Mare, elev al lui Aristotel, crescut în această cultură „nepractică”, a fondat Alexandria și a transformat-o într-un centru intelectual de prim rang. Ulterior, Ptolemeu I Soter și urmașul său, Ptolemeu al II-lea, au creat aici Museion și celebra bibliotecă, atrăgând poeți, matematicieni și astronomi din toate colțurile lumii.

Nu întâmplător, matematica, în esența ei, e o combinație subtilă de filozofie și poezie. Euclid, sistematizând geometria, studia lucruri pe care vecinul cu BMW le-ar fi considerat prostii – abstracte, sterile, inutile. Și totuși, din aceste „prostii” s-a construit fundamentul civilizației.

Aceeași ierarhie a valorilor a persistat: la Cambridge, universitate înființată în secolul XIII, nu a existat facultate de inginerie până în a doua jumătate a secolului XIX. Utilul nu era considerat știință – o atitudine pe care lumea modernă, obsedată de aplicabilitate imediată, nu reușește să o înțeleagă.

Chiar și la Universitatea Tokyo, ordinea departamentelor trădează aceeași viziune: la litere, filosofia e prima, sociologia e ultima; la științe, matematica e prima, biologia și chimia sunt ultimele. Formula e simplă: nefolositorul e nobili, utilul e banal.

Alexandru, Cambridge, Tokyo – trei puncte distincte în spațiu și timp, aceeași ierarhie inversată, în care fundamentul abstract precede aplicatia. O ordine a valorilor pe cale de dispariție – admirată în trecut, imposibilă în prezent.

În ceea ce mă privește, în gimnaziu, am avut șansa să întâlnesc profesori deosebiți – acei dascăli rari care nu predau materii, ci aprind pasiuni. Voiam să înțeleg totul: matematica, fizica, chimia, biologia. O ambiție pe cât de magnifică, pe atât de naivă.

Când am realizat că mintea mea nu era la înălțimea visului, am intrat în acea stare pe care adolescenții o numesc depresie, iar adulții – luciditate. Și apoi a venit revelația: matematica era cheia universală. Dacă înțelegi matematica, poți descifra dinamica newtoniană, teoria relativității, biologia moleculară – aceleași legi care guvernează atomii și galaxiile. Este limba în care e scris universul.

Și are un privilegiu unic: este atemporală. Fizica, chimia, biologia se rescriu constant – manualele de acum 50 de ani sunt deja muzeu, iar cele de azi vor fi muzeu mâine. Matematica? Universală. Teoremele lui Euclid din secolul al III-lea î.Hr. rămân neschimbate. Elevii de peste două secole le vor studia exact cum le studiem noi azi. Inutile. Dar eterne.

Așa că, în clasa a VI-a, am hotărât: vreau să mă fac matematician. Decizie fermă, aproape solemnă – pe cât de naivă, pe atât de sinceră.

La universitate însă, certitudinile s-au prăbușit. Tratatele erau groase, elegante, populate de concepte care pluteau deasupra realității. O literatură produsă în turnuri de fildeș, citită exclusiv de alți locatari ai turnurilor. Eu gândeam profund și metodic – eufemismul standard pentru „foarte lent”. Cum aș fi putut concura cu minți care vedeau soluția înainte ca eu să termin de citit problema?

Într-o perioadă de confuzie și îndoială, am dat peste o frază a lui Henri Poincaré:

„Căutarea adevărului este scopul nostru. Nu pentru că e util, ci pentru că nimic altceva nu merită efortul.” Verdict instant: adevărul bate utilitatea. Naivitatea de la douăzeci de ani făcea totul simplu: Descoperirea adevărului este gloria omenirii.

Am pătruns în lumea matematicii cu acest entuziasm romantic. Mai târziu, specializându-mă în geometrie diferențială, începeam să consider lipsa de utilitate ca pe o dovadă de noblețe. Realizasem ceva esențial: în spatele acelei inutilități se ascundea o frumusețe pe care puțini o pot percepe. O demonstrație elegantă e o operă de artă – la fel de rafinată ca o simfonie de Bach sau un tablou de Vermeer. Doar că e invizibilă pentru cei fără acces la limba ei secretă.

Geometrul S. S. Chern, unul dintre giganții acestei discipline, avea un exemplu preferat: dacă întrebi oamenii obișnuiți care este aria maximă care poate fi inclusă în interiorul unei curbe închise de lungime constantă, intuiția lor e corectă – cercul. Dar, adăuga Chern cu melancolie, ce păcat că sunt atât de puțini cei care înțeleg frumusețea argumentului matematic din spatele acestei intuiții.

Am acceptat prețul: eram hotărât să fiu printre acei puțini, chiar dacă asta însemna să rămân inutil pentru restul lumii.” – Matematician in Japonia (I.Sabau).

Am prieteni care-si pun aceasta intrebare: Ce rol are matematica in societatea noastra? Si poate cel mai bun raspuns este aici: MATEMATICA ESTE LIMBA CU CARE DUMNEZEU A SCRIS UNIVERSUL.

Era în Iunie 1665 când tânărul student la Cambridge se pregătea pentru masterat. O veste neașteptată a strabătut atunci toată Anglia. Pandemia  de ciumă bubonică explodase. Tânărul student este nevoit ca aproape 2 ani să se retragă la țară să iși ajute părinți la câmpurile fermei. Aici, strâns legat de natură începe să-și răspundă la întrebările care-l frământau. Seara, la lumina palidă a lumânării îl citea pe Platon. Făcea calcule, muncea… Tânărul ăsta nu era nimeni altul decât Isaac Newton. Tot atunci, dar traversând canalul Mânecii  la Leipzig, în Sfântul Imperiu Roman un alt tânăr iși lua diploma de doctor în drept. Numele lui von Leibniz. Ce-i unește pe cei doi? Matematica. Știința are poveștile ei pline de imaginație și fantezie. Dar poate cea mai frumoasă poveste (în sensul de istorie) ne-o prezintă matematica. Să vă dau exemple? – cuadratura cercului, paradoxul roții lui Aristotel, paradoxul dreptunghiului, conjectura celor 4 culori, povestea fractalilor, povestea cuvântului google, ecuația care n-a putut fi rezolvată și multe, multe altele.  Trecerea de la concret la abstract a fost, după mine, saltul uriaș pe care l-a făcut Omul. Când omul a desenat primul triunghi a făcut un salt asemănător, dar în plan fizic cu ridicarea  lui pe cele două picioare…

 Euclid, cu lucrarea lui Elementele, pune bazele aritmeticii și geometriei. Toți am învățat geometria după bazele puse de el. A urmat apoi Pitagora cu teoria numerelor. Dar bazele tradiției Occidentale și a științei au fost puse de Socrate, Platon și Aristotel… Obiectele matematicii sunt constituite din gândire pură. Nu descoperim parabole, numere, în natură. LE INVENTĂM. Un cerc, un triunghi, o parabolă sunt IDEI. Nu sunt realități, nu le găsim în natură. Și mai diferă cu ceva esențial față de noi toți. NU TRĂIESC ÎN TIMP. Transced deci timpul. Nu este interesant? Există deci 2 lumi: una supusă timpului și una eternă. Așa spunea Platon. Oare, dacă ce am scris mai sus este adevărat nu justifică matematic și filozofic Divinitatea? Eu cred că DA. Trec peste descoperirile lui Galilei, Kepler și Copernic și ajung in sec.XVII la ei, adică la Newton și Leibniz. Mergeți la piață și cumpărați 1 Kg de carne. Este sigur 1 Kg.? Nu. Există o dilemă, ca o glumă: când ai un ceas știi cât e ora, când ai 2 nu știi niciodată. Revin la exemple banale: între 0 si 1, care este un segment finit, există o infinitate de numere. Un infinit în finit. Pare un nonsens. Asta inseamna că spațiul nu este continuu? Era o criză a matematicii atunci. Dacă număr de la 0 spre 1 cu numere reale (zecimale)- poate fi o funcție în exemplul meu, niciodată nu voi atinge  cifra 1. Se cheamă pe scurt LIMITĂ, parte a calcului infinitezimal (integrala – rezolvă calculul unei suprafețe si derivata – prin care se pot determina punctele de intersecție cu axele ale unei funcții). Cei doi au găsit, independent unul de altul,  soluția și au ajutat la înțelegera că spațiul este continuu. In schimb în  fizică Newton a fost uriaș, punând bazele mecanicii clasice. Mecanica clasică descrie legile mișcării macroscopice, utilizând un sistem de referință inerțial. Tot ce am învățat la fizică a avut la bază principiile acestei mecanici.

În 1879, la Ulm, în Imperiul German, se naște unul dintre cei mai renumiți oameni de știință ai omenirii. În anul 1921 va primi Premiul Nobel pentru fizică, pentru cele 2 teorii ale relativității: restrânse și generalizate. La 10 ani Einstein citește Elementele lui Euclid. In jurul vârstei de 16 ani își pune întrebări despre cum ai putea controla lumina și cum ai putea să te deplasezi cu viteza ei. Erau limite ale teoriei mecanice. Fiecare probabil ați trăit o derută când aflat într-un tren în stație priviți la un alt tren care se deplasează. Aveați impresia că el stă iar dvs vă mișcați. Era sistemul de referință. Einstein a schimbat ideea despre geometria lumii. Și despre gravitație. A venit cu ideea că toate corpurile sub acțiunea gravitației cad cu aceeași accelerație pe Pământ. Experimentele în vid (frecarea cu aerul face ca ele să difere în cădere) au demonstrat aceasta. Din primele ore de geometrie învățăm că drumul cel mai scurt dintre 2 puncte într-un plan este o linie dreaptă. Pe o sferă nu mai este o linie dreaptă, ci un arc de cerc  care unește cele 2 puncte, iar imaginar cercul trece prin centrul Pământului. De accea cel mai scurt drum din Europa spre America trece pe deasupra Groenlandei. Aceste arcuri de cerc poartă denumirea de geodezice. Dar traiectoriile obiectelor care cad într-un câmp gravitațional cum sunt? Einstein a avut ideea că într-un spațiu-timp Minkowski (adică cu 4 dimensiuni,  adăugând la cele 3 și timpul) influența gravitației va fi transmisă prin curbură, așa încât obiectele care cad într-un câmp  gravitațional se vor deplasa de-a lungul geodezicelor. Obiectele în cădere liberă se vor îndrepta spre Pământ nu fiindcă simt o forță, ci fiindcă spațiul-timp a fost curbat așa încât geodezicele se arcuiesc spre centrul Pământului. Planetele se rotesc în jurul Soarelui nu fiindcă Sorele exercită o forță asupra lor, ci fiindcă enorma lui masă curbează geometria spațiului-timp așa încât geodezicele se curbează în jurul lui. La corpuri extrem de compacte geometria spatiu-timp se curbează atât de mult că nici măcar lumina nu poate scăpa (cazul găurilor negre). În schimb in cazul cuantelor gravitația este foarte slabă.

Am făcut această divagație pentru a relata  o situație creată în anii 30 ai secolului trecut. Teoria cuantică ne spune că rezultatul măsurătorilor la nivel cuantic nu urmează modelul determinist ci cel probabilistic (principiul incertitudinii). „Această interpretare a fost pusă sub semnul întrebării de Einstein când a spus „Nu pot să cred că Dumnezeu ar alege să joace zaruri cu universul.” Bohr, unul din autorii interpretării Copenhaga a răspuns, „Einstein, nu-i spune tu lui Dumnezeu ce să facă.” Niels Bohr însuși a recunoscut că mecanica cuantică și principiul incertitudinii sunt contraintuitive când a afirmat: „Cine nu e șocat de teoria cuantică nu a înțeles nici un cuvânt din ea.” Teoria fizică de astăzi spune că există 4 forțe universale în Univers: Gravitația (forta de atracție), forța electromagnetică (prin intermediul ei se transmite lumina, radiațiile), forța nucleară slabă (prin care are loc descompunerea radioactivă) și forța nucleară tare (forța care ține alături nucleul unui atom: protonii, neutronii si celelate particule subatomice). Există credinţa că forţele fundamentale observabile în natură au existat în momentele de început ale Universului sub forma uneia singure, din care au evoluat pe parcurs celelalte. Această teorie extrem de complexă, care de mai bine de 50 de ani a rămas la stadiul de deziderat, ar trebui să explice cum forţele fundamentale mai sus menţionate pot fi exprimate ca manifestări diferite ale aceluiaşi fenomen. Asta înseamnă o teorie unificatoare a celor 4 forțe universale. Va fi marea incercare a fizicii și de fapt a științei.

Biblia spune ca Știința este o comoară a lui Dumnezeu: „Să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.” (Coloseni 2:2-3)

Am scris cele trei părți: SUPERPOZIȚIA CUANTICĂ, CONEXIUNEA CUANTICĂ și PE URMELE DIVINITAȚII ȘI TEORIA UNIFICĂRII in urma unor discuții cu un prieten, iubitor si cunoscător al teoriei cuantice. In ultimii 100 de ani știința a evoluat în progresie geometrică, iar omul in cea aritmetică. S-a creat o adevărată prăpastie între nivelul la care a ajuns știința și  rezultanta practică a ei pentru om, tehnologia și nivelul de înțelegere al majorității oamenilor. Consecința:  sclavia tehnică ne dezumanizează. Din aceste considerente rezultă importanța  educației. Binele și răul, adevărul si minciuna vor însoți omul atât timp cât el va exista. Prin cunoaștere continuă, la orice vârstă, prin înțelegerea lumii în care trăim ne putem proteja de manipulare, de dezinformare, de „urâtul” existențial. Omul are nevoie de etică și moralitate, de spiritualitate, de iubire, de înțelepciune…

Ideea mea a fost să continui ce inteleg prin teoria cuantică. Nu se explică totul prin Superpozitia cuantică. Mai există ceva.
CONEXIUNE CUANTICA
Sunt la o masă cu un prieten. Ia o monedă în mână o invarte puternic ca pe un titirez și mă întreabă: CAP sau PAJURĂ? Care este realitatea? In acest moment sunt într-o superpozitie cuantică: SI CAP si PAJURĂ. Dar imediat se folosește de un instrument de observație. Pune mâna și opreste banul. Ridica și spune: E pajura. Realitatea e deci ceea ce a rezultat (pajura) după observare? Oare noi nu modificăm prin interventie (observație) realitatea?
Fizica, vai ce plictiseală simțeam în școală! Nu-mi inspirau nimic: planul înclinat, compunerea foțelor, mișcarea rectilinie… Mai târziu am trecut la alt tip de miscare – Balistica cu analiza traiectoriei unui proiectil. Curba sau mai bine zis Clopotul lui Gaus si probabilități cu aplicare practică. Nu era așa de stimulativ, te punea față în față cu prejudecățile, nu? ca superpoziția cuantică. Superpoziția cuantică descrisă anterior dă naștere la interpretări diverse, ca exemplu „lumile multiple” si „teoriile cu variabile ascunse”. Nu intru în detalii. Ce ne spune superpozitia cuantică: că noi percepem realitatea in termeni de lucruri, obiecte care nu sunt izolate ci interacționează unele cu altele. Când eu observ un lucru interacționez cu el prin văz, auz, miros sau pur și simplu fizic (atingere, observație). De fapt asta descrie teoria cuantică, felul în care interacționează lucrurile. Dacă nu există interacțiune NU EXISTĂ PROPRIETAȚI, iar proprietățile sunt RELATIVE, funcție de timp si observator. De exemplu tu, cel ce citești aceste rânduri acum, interacționezi cu mine și iți formezi o imagine. In același timp un alt cititor iși formează o altă imagine. Bineînțeles că imaginile sunt relative. REALITATEA este o țesărură de relații. CORELATIA CUANTICĂ este fenomenul prin care două particule (sau obiecte) care s-au întâlnit în trecut, păstrează un fel de LEGĂTURĂ CIUDATĂ. Doi indrăgostiți, aflațj departe unul de celălalt își ghicesc unul altuia gândurile. Se spune că sunt corelați cuantic Un alt exemplu, efectuat în laborator. Două particule aflate cândva in conexiune cuantică sunt despărțite. Una la București si cealaltă la Londra. Dacă aici la București fac o tăietură pe particulă, în ACELAȘI TIMP tăietura apare la Londra. ESTE UIMITOR ȘI DE NEEXPLICAT. In 2022 premiul Nobel pentru fizica a fost decernat pentru cercetările in care 2 particule despărțite, dar in conexiune cuantică se comportă ca o singură unitate. In 2023 premiul Nobel pentru fizică a fost acordat pentru metode experimentale care genereaza impulsuri de lumină de atosecunde. În lumea electronilor, schimbările au loc în câteva zecimi de atosecundă – o atosecundă este atât de scurtă încât într-o secundă sunt tot atâtea câte secunde au existat de la nașterea universului. Incredibil! Trebuie să ținem „pasul”. Dimineața nu prea devreme deschid fereastra. Un aer curat pătrunde în cameră. Privesc grădina din jur. Cireșul a înflorit. Are flori mari, frumoase. Lalelele roșii și-au deshis petalele. Un fluture alb zburda spre un salcâm. Cu toate cele descrise sunt in relație cuantică. Lângă mine este un scaun. Ce este scaunul? Un obiect. Există? Sigur, pun mâna pe el. Scaunul este un obiect pe care mă așez. Deci este un obiect pe care se așează omul. El are culoarea roșie. Așa l-am vopsit. Când ridic scaunul îl ridic cu culoare cu tot. Dar el mai are alte caracteristici. Are picioare din lemn, un spatar. E un ansamblu de lucruri. Cel face obiect? Rolul pe care îl joacă pentru noi. Există el pentru altcineva in afară de noi? Nu. Logic nu există lucruri care să aibă existență în sine, independentă de vreun altul. Nu există in această logică realitatea ultimă (o substanța ultimă de la care pornește construcția lumii). Intrega căutare a fizicii a „substanței ultime” trecută istoric prin: materie, molecule, atomi, câmpuri, particule elementare…a eșuat prin apariția teoriei cuantice. Nagarjuna, filozof buddhist din sec II spune: „Dar eu, cel care mă uit la o stea EXIST? NU. NU EXIȘTI. Atunci cine vede steaua? Nimeni. A VEDEA STEAUA E O COMPONENTĂ A ACELUI ANSAMBLU PE CARE IL NUMIM EUL MEU. CEL CARE ARTICULEAZĂ LIMBAJUL NU EXISTĂ.CERCUL GÂNDURILOR NU EXISTĂ. NU EXISTĂ O ESENȚĂ CARE SĂ FIE ESENȚA ULTIMĂ A FIINȚEI NOASTRE. EU nu este altceva decât mulțimea vastă și interconectată a fenomenelor care îl constituie, fiecare depinzând de un altul.”
Așa cum arată teoriile științifice există 2 niveluri ale realitați: realitatea convenționala, aparentă, cu toate aspectele ei și în care trăim si realitatea ultimă, punctul din care se poate deduce totul, punctul de pornire…CARE NU EXISTĂ.
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era întru început la Dumnezeu.
Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.
Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” – Sfânta Evanghelie după Ioan

Acum ceva timp in urma m-am intalnit cu o parte din colegii de Scoala Generala, la un prieten din copilarie, intr-o curte frumoasa, rustica, pe malul Borcei, foarte aproape de podul construit  de celebrul inginer Anghel Saligny. Acolo ne-am depanat amintirile copilariei, iar paginile povestirilor se derulau ca intr-un film din anii ^30, adica in „tranzitie tehnica rapida”. Era o imbinare de emotie, bucurie, pe care o retraim de ceva ani, la reintalnirile noastre. La un moment dat, unul din colegi si  prieten, mi-a atras atentia. „Mie mi-a placut mult fizica, spunea el, dar cel mai mult m-am aplecat asupra teoriei cuantice. Am citit cateva carti scrise de Richard Feynman, pe care il consider un geniu”. Nu a mai continuat discutia, pentru ca un vin excelent alb sec, de Husi, dintr-un soi autohton (Zghihara), ne delecta papilele gustative si vorba curgea moale ca valurile Dunarii…

            Era  prin 1990 cand o carte scrisa de Heisenberg mi-a atras atentia. Am citit, impresionat de prefata, vreo 30-40 de pagini. Nu intelegeam mare lucru. De fapt nici acum nu inteleg totul. Sunt intrebari care de 100 de ani nu si-au gasit inca raspuns de la cercetatori. Parca sunt dincolo de intelegerea noastra. Cum poate un electron aflat in miscare, la o raspantie, sa treaca si prin stanga si prin dreapta pe ambele trasee in acelasi timp? Daca il observi pe ramura din dreapta e acolo, daca observatia se muta in stanga e si acolo? Imposibil iti spui! Schrodinger, un alt fizician de pe vremeea lui Heisenberg, a dat un exemplu cu o pisica. Pisica e inchisa intr-o cutie cu un dispozitiv si in care un fenomen cuantic se produce cu probabilitatea de ½. Daca fenomenul se produce dispozitivul deschide un gaz toxic si pisica moare. Acum pisica este intr-o superpozitie cuantica, de pisica vie si de pisica moarta si ramane asa atata vreme cat nu observam pisica. Noi daca am fi intr-o superpozitie cuantica de acest fel cum ne-am simti? Asta e enigma cuantelor (un foton de exmplu este o cuanta – o entitate indivizibila energetic). „A fi sau a nu fi” a lui Hamlet (dilema vietii si a mortii) este de fapt o „superpozitie cuantica”. Nu-i asa ca este frumos? Dar trebuie totusi sa adaug ca acest fenomen cuantic se produce la dimensiuni foarte mici, la scara microscopica. Istoria aparitiei acestei teorii prin anii 1925 a evoluat mult odata cu noi. Tot ce vedem, legat de dezvoltarea stiintei, tehnicii actuale este legat de evolutia acestei teorii.

Acum dinspre stiinta si tehnica ne indreptam catre interiorul uman. Numai constiinta poate face asta, sa priveasca din interior spre exterior si invers. Adica are o proprietate bijectiva , cum ne-ar spune domn-profesor de matematica. Constiinta aparand numai pe cale naturala, ea nu poate fi (inca) creata artificial (IA). Apropos, creierul uman are 100 miliarde de neuroni. Daca am putea sa-i copiem pe o placa de calculator si sa stabilim legaturi intre ei cand ar apare CONSTIINTA? Sigur nicicand…Sau constiinta este suflarea, care da viata, a SFANTULUI DUH? CE INTREBARI SI CE MIRACOLE se ascund in spate!!!

…acum vreo 15 ani aveam un caine. L-am primit in prima zi cand a cazut un fulg pe pamantul proaspat de la Viisoara (Neamt). Desi era de un negru intens i-am spus Fulg. Era o incrucisare reusita intre un ciobanesc carpatin si un caine lup. Avea identitate. L-am vaccinat conform Carnetului. A crescut sub ochii nostri. L-am dus la dresat, i-am acordat atentie. Era un paznic de nadejde…dar intr-o zi nu mai manca la fel ca inainte. Suferea de ceva, se vedea. Am chemat medicul si a dat un verdict crunt: e o boala grava. Ne-am intristat, am suferit, dar nu ne-am despartit de el. Dupa cateva saptamani ii deschideam gura si primea mancarea din mana noastra. Intr-o zi parca-si revenea, in alta „cadea” din nou. Nu ne puteam desparti de el. Tot speram ca prin grija noastra va reusi in lupta cu boala.

 Intr-o dupa amiaza din acea toamna am observat ceva diferit. Se asezase culcat in fata casei, isi sprijinea capul pe labutele din fata si  din ochii atintiti spre casa curgeau lacrimi..  Probabil ca stia ca viata a trecut si isi lua un ultim ramas bun!

Sa aiba oare legatura cu titlul de mai sus?

21.03.2025 Fetesti

PS – pentru ca finalul este cam trist adaug o gluma. Un barbat (cam misogini barbatii astia…) vrea sa testeze fidelitatea celor din jurul lui si isi inchide in portbagajul masinii cainele si sotia. Dupa cateva ore merge la masina si deschide sa constate CINE SE BUCURA CEL MAI MULT CAND IL VEDE!

NAPOLI 2012

Era o după amiază caldă de început de octombrie. Aterizam ușor, pe deasupra orașului Napoli, pe aeroportul internațional.

Fusese un zbor de o oră și jumătate. La ieșirea din aeroport mă aștepta o tânără în jurul vârstei de 30 de ani, cu părul tuns scurt, negru la culoare, cu o față ușor prelungă, cu ochii negri, care m-a recunoscut de departe (probabil după poză), mi-a întins ușor mâna moale, m-a salutat și s-a prezentat:

– Carlia R., bine ati vinit! Deși era italiancă vorbea românește,  puțin spre moldovenește și  urma să se ocupe de mine pe perioada celor 3 zile, cât urma să rămân aici. Am salutat si eu, m-am prezentat, după care m-a condus la ieșirea din aeroport, unde ne aștepta un automobil Alfa Romeo Stelvio, comandă unică,  am aflat mai târziu.  După ce am urcat în mașină,  șoferul a apăsat un buton și în fața mea s-a deschis un mic băruleț din care Carlia m-a servit cu un pahar de Bellini, un aperitiv ușor,  o combinație între Proseco și suc de piersica albă. Urma să ajungem destul de repede în port unde ne aștepta o ambarcațiune să ne transporte pe insula Capri.

-Dnul Luigi vă așteaptă! După ce vă veți caza vă roagă să ieșiți  pe terasă. I-am mulțumit,  am sorbit adânc din licoarea din pahar și gândurile m-au dus cu ani în urmă… Eram în Portugalia la Porto, unde urma să mi se prezinte o idee de franciză de vânzare afaceri. Era după 2008, anul crahului financiar. Afacerile se „înviorau”, oamenii erau în căutare de idei noi, profitabile. Se discuta mult despre economie, indicatori economici,  investiții,   burse… Eu eram implicat în consultațiile în afaceri, ideile noi, constituind un avantaj competitiv. La prezentarea francizei asista și dnul Luigi G.. După prezentare am avut o discuție lungă, pe care am purtat-o până seara târziu la restaurantul Uva by Calem, situat aproape de podul de peste  Duero, Ponte Luis I. Era un bărbat înalt,  vioi, trecut de 50 de ani. Purta un costum Piermar, pantofi negri și o tunsoare scurtă. Nu depășea 90 kg. Mi-a plăcut firea lui deschisă, umorul spumos, curiozitatea de a afla vesti noi. L-am impresionat cu câteva idei legate de investiții. Foloseam în analize un indicator agregat de profitabilitate a unei investiții, model propriu,  pe care nu-l înțelegea. La despărțire, după o seară minunată,  stropită cu vinho verde, m-a invitat acasă la el, la Napoli, să aprofundăm dialogul. După mai multe corespondențe pe e-mail am acceptat în sfârșit invitația lui. Nu știam mai nimic despre situația lui familială sau financiară…

-M-ai doriți ceva? sparge liniștea Carlia… Nu am reușit să răspund când mașina se opri brusc în fața unui iaht destul de mare pe care scria oblic Marin. Avea 3 niveluri, la ultimul din ele am urcat și ne-am așezat pe 3 fotolii confortabile, împreună cu căpitanul. Un aperitiv (antipasti) a apărut în fața noastră. Pe timpul deplasării de 45 de minute, căpitanul mi-a prezentat toate împrejurimile golfului Napoli. Imagini cu portul proiectat pe munte, apa, mă fascinau. Era doar începutul…Iahtul  a acostat în partea de sud a insulei Capri, la Marina Piccola. Am debarcat pe un ponton mare, sub o stâncă abruptă.  Acolo am întrat într-un lift exterior, care a pornit rapid și l-a aproximativ 30 m deasupra solului a oprit. În fața mea se întindea un platou verde  cu câțiva portocali și lămâi, iar pe fundal se proiecta o casă ce părea colonială. Am fost condus la camera mea cu vedere la marea Tireniană. Urma ca după o oră să mă întâlnesc cu Luigi pe terasă și apoi să luăm cina. Camera avea în jur de 70 mp împreună cu baia. Dispunea de tot ce aveai nevoi: de la papuci, halat, ustensile de bărbierit și igienă personală până la pijamale de unică folosință. Intr-un colț era un birou stil retro cu toate instrumentele de scris necesare. Baia era separată de wc și avea un perete din sticlă ce o despărțea de dormitor. Luigi, am băgat de seamă,  era putred de bogat, ceea ce mă făcea să mă simt oarecum stingher. Îmi puneam multe întrebări: Ideile mele să-l fi atras atât de mult? Sau poate altceva? Devenisem deodată circumspect… După o oră eram prezent pe terasă îmbrăcat cu un costum Dinasty,  marca mea preferată din Piatra Neamț. Luigi mă aștepta si cum m-a văzut m-a îmbrățișat. – Benvenuto mio caro amico! Eram puțin stânjenit, când el m-a rugat să mă simt ca la mine acasă. Toate sunt la dispoziția mea. Mi-a spus apoi pe scurt programul. -Mâine la orele 10 te așteaptă o barcă, care te va duce la una din cele mai frumoase grote, unde o să te relaxezi câteva ore. Te va însoți un alt prieten drag mie. Vei vedea apoi insula de jur împrejur.  Nimeni nu cunoaște locuințele  detinute de vip-uri aici, dar el ți le va dezvălui. Seara va fi specială, având invitat un corp de balet de la Teatro di San Carlo. Apoi în ultima zi vom avea o întâlnire cu toți managerii mei, unde te rog să le prezinți acele formule financiare pentru urmărirea eficienței activităților pe care le conduc. Onorariul pentru prezentare va fi plăcerea mea să-l achit. Vom finaliza cu o cină festivă cu toți managerii mei, care doresc să te cunoască! Nu-mi venea să cred. Ce-l fascinase atât de mult la ideea unor calcule algebrice, care pentru mine păreau simple? Eram o persoană atât de importantă? Nu găseam raspunsurile. Oare nu trebuia ca și eu să mă comport ca o persoană importantă? Și apoi onorariul nu trebuia să fie și el consistent? Un miros floral plăcut de citrice amestecat cu vibranta simfonie a  valurilor mării îmi mângâie simțurile. Luigi mă invită să iau loc pe un șezlong lângă el. Era apusul soarelui, apus ce se proiecta lateral de noi.

-Vezi?… departe acolo spre mare? Acolo unde marea se unește cu cerul? -Da, răspund eu… -Este ce poate fi mai liniștitor pentru gândurile și sufletul meu…Mă zbat așa între dorință și suferință… Cred că totul se poate cumpăra… Trecea așa,  parca in transă, de la o idee la alta. – Uite, tu nu ai fi avut parte de o astfel de experiență dacă nu eram EU. Știu… cine ești, am aflat prin relațiile mele…banul află totul…, dar m-ai surprins cu modul ingenuu, simplu, în care vezi viața… Te bucură imaginea din depărtare? Sărea parcă de la o idee la alta… – Imaginea da, gândurile nu. Nu știu Luigi, cum la vârsta ta nu ai ajuns la concluzia asta: TOTUL IN LUME  S-A SPUS…NIMIC NOU SUB SOARE, NU? IMPORTANT IN VIAȚA ESTE ECHILIBRUL, ARMONIA, SIMPLITATEA! Am tăcut apoi amândoi privind aceleași zări, dar nu cu aceeași ochi. Intr-un târziu a murmurat: -POATE CĂ AI DREPTATE! Peste 3 ani am aflat prin prietenul lui că se complicase, la Reggio Calabria, intr-o afacere dubioasă cu Mafia locală. A fost prins și condamnat. Din când în când îi transmit mesaje prin intermediul prietenului lui napoletan și de fiecare dată când le primește îmi spune că lăcrimează… 

NAPOLI 2022

Napoli, Napoli, Napoli…Nu până demult era destinația celor suferinzi din dragoste. S-a scris atât de mult despre Napoli, încât nu mai este aproape nimic de spus…Eu am totuși o idee: o să asemăn Napoli cu o femeie fermecătoare: Raziella. Nu neapărat frumoasă ca cea de la Florența,  nu bine îmbrăcată ca cea de la Milano, nu unduitoare ca cea de la Veneția, nu cultă ca cea de la Roma, nu atât de seducătoare ca cea de la Palermo ci o femeie cu suflet bun. Napoletana e altfel decât celelalte. Trăiește în imobile cu tencuiala răzuită la exterior, până la cărămidă, își usucă rufele pe balcoane micuțe, pe străduțele atât de înguste pe care abia circulă un scuter, conduce cu mare abilitate mașina, motoreta sau scuterul  într-o circulație aparent haotică, se exteriorizează fără reținere într-un limbaj strigător. Are toate „ingredientele” să nu-ți placă. Dar după mai multe zile petrecute cu ea, ceva, un nu știu ce, te atrage…Fata asta Napoli are multe calități aparte. În primul rând m-a impresionat gastronomia, modul cum gătește  pizza, peștele si fructele de mare. La pizzeria antica (cum spun italienii) da Michelle se așteaptă „la coadă” în stradă. Înființată în 1870 are doar câteva mese, ocupate nonstop, iar pereții sunt plini cu imagini de personalități ce au savurat o pizza Margherita aici cândva. Nu sunt decât 4 feluri de pizza. De ce este atât de bună? Simplitatea și cele câteva ingrediente dau un gust aparte.

Pe străduțele înguste și murdare am ajuns la o piață de pește  (Via Sopramuro), cu mult pește și fructe de mare. Nu am zăbovit mult din cauza mirosurilor înțepătoare. Mai toate restaurantele au pește și fructe de mare proaspete. Am mâncat fructe de mare la „Zi Teresa” pe terasă,  acolo unde erau acostate ambarcațiunile, lângă Castel dell’Ovo. Restaurantele după ora 14 până la 18 sunt inchise, așa că am căutat pentru prânz să ne încadram în afara acestor ore. Ne-am cazat pe strada Vicolo Longo, aproape de Centrul istoric, într-un apartament aflat la etajul 3 al unei clădiri ce pe exterior arăta că  toate celelalte, dar la interior era modernizat și dispunea de tot ce era necesar. Foarte aproape era Pizzeria Taxi și localul „E pronto o mangia”. Aici am comandat tot ce se poate comanda în materie de pește și fructe de mare. Faceți un calcul: zuppa di pesce, zuppa di cozze, gnocchi ai frutti di mare, alici fritte, calamarelle fritte, frutti di mare freschi,  spaghetti ai frutti di mare. Total…70 euro. De recomandat:  Via Cesare Rosaroll, 65.

După gastronomie sau poate înaintea ei sunt superbele peisaje din Napoli și împrejurul lui. La mare Napoli are 2 castele: Nuovo și dell’Ovo. La ambele se fac rezervări online, chiar dacă întrarea este gratuită. De la Castelul dell’Ovo spre Nord la aprox. 300-500 m este Piazza del Plebiscito, cu Palazzo Reale (palat regal) și în partea opusă Basilica Sfântul Francisc di Paola di Napoli. Lângă Piazza del Plebiscito, simbol al orașului Napoli, se află templul liric italian, teatrul San Carlo, cu o dată de naștere -1737-care anticipează Scala din Milano cu 41 de ani și Fenice din Veneția cu 55, ce se poate vizita la interior, sau dacă sunteți pregătiți puteți viziona un spectacol (în ziua în care l-am vizitat mai erau bilete – preț minim 20 de euro – rula Romeo și Julieta de Prokofiev).  Teatrul are o istorie extrem de interesantă, pe care vă las să o descoperiți. De aici, tot spre Nord, începe Via Toledo, strada comercială cea mai aglomerată a orașului. În stânga ei este cartierul spaniol, cu străduțele lui pline de baruri, care urcă spre un deal pe care se găsește Mănăstirea San Martino și Castelul Sant Elmo, de unde sunt imaginile tip carte poștală ce înfățișează Napoli. Pe traseul Via Toledo este stația de metrou Toledo, piazza Dante și Muzeul Arheologic. În dreapta de Via Toledo este Cartierul Vechi al orașului, unde întâlnim Complexul Monumental Santa Chiara, Capella Sansevero și o mulțime de pizzerii, restaurante, baruri…Capella Sansevero este un muzeu de artă, este o creație barocă uimitoare. În mijlocul capelei este expusă o lucrare unică, toată construită din marmură, „Îl Cristo velato”.  Giuseppe Sanmartino , a reușit să creeze „o statuie de marmură sculptată în mărime naturală, reprezentând pe Domnul nostru Iisus Hristos mort, acoperită de un giulgiu transparent făcut din același bloc ca statuia”. Ce impresionează sunt detaliile sculpturii, faptul că voalul nu ascunde suferințele trupului, ci le amplifică. Uimitor și unică sculptura, îți taie respirația -1752 anul sculptării.  Mai sunt și alte sculpturi create parcă de maeștrii din aceeași școală: Amor Divino,  Monumento a Cecco di Sangro, Altar Maior, Le Macchine Anatomiche, etc. Merită descoperite.

Poate că imaginea simbolică a femeii napoletane este Eleonora Brown, actrița  născută chiar aici și care a excelat în filmul „Ciociara, Inimă nebună… nebună de legat”. Napoli, femeia fermecătoare a zilelor noastre are picioare…lungi. Unul din ele se întinde spre dreapta până la Monte di Procida, iar spre stânga cuprinde toată coasta Amalfitană. Coasta Amalfitană  străbătută cu un Fiat 500 (broscuța italiană) îți aduce în privire imagini încântătoare. În mijloc muntele Vezuviu!!!…ce te așteaptă cu căldură. Muntele și apa se unesc într-un unghi de aproape 90 de grade. Plajele sunt mai rare și foarte solicitate. Traseul începe de la Napoli, urmează Vezuviul cu Ercolano și apoi Pompei, orașe vechi acoperite cu lavă într-o perioadă în care oamenii nu știau ce este acela un vulcan și nu se apărau de el. Urmează Sorento, un orășel căutat, dar aglomerat de turiști.  Cea mai uimitoare imagine o ai de sus, din nenumăratele puncte de belvedere, asupra orașului Positano. Ne-am oprit la Ravello, situat ceva mai sus pe munte, o localitate mică și cochetă,  dar cu la fel de mulți turiști. Deplasarea se încheie la Salerno, un oraș ceva mai mare. Poate un astfel de traseu ar merita mult mai multe zile pentru a-i desoperi farmecul ascuns și nu cel pe care-l surprinzi la prima vedere. Am lăsat la urmă bijuteria din capătul coastei Amalfitane, un bijou legat la piciorul doamnei, dar care poate fi vizitată și din Napoli cu feribotul. O revedere după 10 ani. Orasul Capri și Anacapri (partea de vest a insulei, situată pe un platou mai înalt) trebuie admirate, străbătute cu piciorul. Chiar dacă sunt foarte mulți turiști și totul este comercial poți găsi liniștea unui traseu montan. De vizitat: Villa San Michele unde a trăit Axel Munthe („Cartea de la San Michele”), Monte Solaro, Marina Picolla, Via fel Castiglione, Via Krupp, Giardini di Augusto, Marina Grande. Serile pe insulă,  atunci când apune soarele la vest  sunt de neuitat.

După 6 zile în aceste locuri din Campagna micuța broscuță porni spre Nord-Est spre Puglia, călcâiul cizmei, pentru a desoperi o altă Italie, o altă femeie, poate mai țărăncuță decât toate, dar la fel de încântătoare!

La final nu pot scrie decât așa:

“Vedi Napoli, poi muori…E POI RINASCI!”

– Nicu vino repede să vezi ceva!…

Eram la 1.800 m altitudine. Vremea era plăcută pentru mijlocul lui iulie (24°C). Traseul ce leagă vârfurile Pico do Arieiro de Pico Ruivo este considerat de dificultate „hard” (pentru amatori), datorită diferențelor de nivel și a pantelor abrupte… De fapt întreaga insulă Madeira este un munte vulcanic. Este așezată la 500 Km de Nord- Vestul Africii și 1.000 km de Lisabona, capitala Portugaliei. Are forma unei mingi de rugbi, ceva mai turtita spre Est. De la Est la Vest are aprox. 45 km, iar de la Nord la Sud 20 km. Din vârful cel mai înalt vezi de jur împrejur Oceanul Atlantic. Ca să ajung pe munte, cu un Fiat 500, am urcat cu viteza întâi aproape întreg drumul. Clima este blândă‚ subtropicala. Curentul oceanic este mai puternic în Nord, unde si relieful este mai abrupt. Ceata, norii si vântul se schimba de la oră la oră.

Min.10 Madeira – Levadas 1-0

Aterizarea la Madeira, foarte aproape de Funchal, capitala insulei are loc pe aeroportul Cristiano Ronaldo (născut aici), pe o pistă lungă de 2.800 m, prelungită pe piloni (chiar am trecut cu mașina pe sub pistă). Infrastructura rutieră și aeriană a Madeirei este de necrezut pentru cineva sosit dintr-o țară care se chinuie de 30 de ani sa-și îmbunătațească această structură.  Drumurile perfect asfaltate împânzesc insula vulcanică.  Sunt o mulțime de tuneluri, unele de la câtiva zeci de metri lungime, până la kilometri. De la malul oceanului, până în vârful muntelui, șoselele serpuiesc amețitor. Peisajele sunt superbe. Uneori, privind de la înălțimi „Miradouro” (locuri de belvedere) ai senzatia… de zbor, de libertate a gândului, de mângâiere a trupului. Timpul se diluează în imensitatea Universului. Dumnezeu te privește…

Min.30 Madeira – Levadas 2-0

Turismul marchează al doilea punct. Mai bine zis structura turistica. Desi in aceste „vremuri” turismul este oarecum blocat in Madeira, datorita pandemiei, turisti erau mai multi veniti din Estul Europei. Partea de Sud a insulei este împânzită de hoteluri de la 3 la 5 stele (localitatile Ponta de Sol, Ribeira Brava, Camara de Lobos, Funchal, Santa Cruz, Machico, Canical…). In schimb plajele sunt cu piatra, nu tocmai bune pentru cei care nu stiu sa inoate, dar aproape fiecare hotel are cate o piscina moderna. Sunt si piscine naturale, in Nordul insulei, cu mici amenajari de protectie (localitatile Seixal si Porto Moniz). La hotel Melia Madeira am luat doar micul dejun. După amiaza mâncam prin diverse restaurante de pe malul oceanului, pește proaspăt (39 Euro/Kg): Muralha’s Bar din Canical, Restaurante Cantinho da Madalena, Hoyo Hoyo sabores de Mocambique,Vila do Peixe și nota maximă (5) pentru Restaurante Muralha Terace.

Min.65 Madeira – Levadas 3-0

La mijlocul excursiei descoperi natura. Cine este îndrăgostit de primăvară (cine nu?) si de natura care veșnic renaște, aici găsește „raiul pe pământ” . In toate localitățile sunt parcuri, de fapt toata insula este un parc natural. De neocolit Monte Palace, Gradina Botanica Funchal, Parcul Ecologic Funchal, Parcul Natural Madeira, etc. Hortensiile si tuberozele cresc aici precum mărăcinii in Bărăgan, la noi. Sunt păduri imense de laur (dafin – patrimoniu UNESCO), păduri sălbatice de eucalipt, fel de fel de molizi și mimoze (salcâmi), Agapanthus – „crinul de Nil”, copaci cu flori „laleaua africană” sau „arbore fântână”, diverse flori de aloe, „Echium candicans” – flori lungi albastre, „Strelitzia”, „Copacul templului” si multe altele pe care nu le-am recunoscut. Seara parfumul lor te îmbie si te face să te simți nemuritor…

Min.90 Madeira – Levadas 3-1

Am prezentat Madeira, ca un joc… Această idee mi-a fost stimulată de finala UEFA EURO 2020, pe care am urmărit-o pe o terasă în Funchal, alături de câteva familii din Anglia. La finalul meciului, prelungiri și lovituri de departajare, David, unul din englezi, s-a ridicat de la o masă alăturată și a venit, întinzându-ne mâna, să ne felicite. Oare descoperise că eram latini? Oricum fair play englezesc… Totuși vă întrebați de ce așa, prezentare ca un joc. Dacă primele trei puncte sunt caracteristice nu numai Madeirei, dar și altor locuri de pe planetă, aceste Levadas poate sunt unice și transmit o frumusețe aparte acestui pamânt… Levadas sunt niște apeducte, canale de irigații, o idee adusă de maurii din Andaluzia (cine a vizitat La Alhambra de Granada va observa aceasta). Aceste canale sunt folosite pentru a transporta apa din Nordul și Vestul insulei către Sud-Estul mai uscat sau pentru a crea electricitate. Ultima levadas a fost construită în 1940, iar construcția lor a început în sec.XVI. Sunt 2.170 Km de levadas, care trec, atenție!, prin 25 Km de tuneluri. Levadas au fost transformate… în trasee de drumeție.

Unele din ele se numesc vereda (cărare), pentru că nu însoțesc apeductele. Fiecare levadas sau vereda poartă un nume și au un anumit grad de dificultate: Levada do Caldeirao Verde (11,8 Km), Levada das 25 Fontes e Risco (9,9 Km), Levada do Rei (9,7 Km), Levada do Furado (10,7 Km), Levada Faja do Rodrigues (8,1 Km)…Verada da Ponte de Sao Lourenco (7,2 Km), Verada dos Balcoes (2,7 Km), Verada do Areeiro – Pico Ruivo… Din multe dintre ele sunt imaginile de mai jos.

– Vin repede să văd… Am rămas uimit: sub noi la 200 m altitudine mai joasă urcau 2 persoane. El, cred că avea peste 80 de ani și era ceva mai în urmă, mergând ritmat și din când în când oprindu-se pentru odihnă, iar ea în jur de 75 de ani. Urcau pe cel mai periculos (considerat) traseu (cărare- vereda… cu senzații de vertij) ce leagă cei mai înalți doi munți. Când au trecut pe lângă noi, am vrut să-i felicit, dar în loc de felicitare am bolborosit uimit:

BOA TARDE!

Dacă ridici capul din pământ vei vedea cerul. Iar efectul pe care îl creează adâncimea cerului, privit mai ales noaptea, când este senin, este răscolitoare. Mai jos vă propun un experiment. Imaginați-vă că sunteți pe Lună. Întoarceți capul și priviți Pământul. Ce vedeți?

„Trebuie să ajungi la cel puțin 32 000 de kilometri distanță de Pământ pentru a-l vedea ca pe un glob. „The Blue Marble” nu a fost prima fotografie a Pământului, dar a fost prima în care totul era complet luminat. Fotografia care urma să devină una dintre cele mai des printate și recognoscibile imagini nu doar ale Pământului, ci și de pe Pământ a fost făcută dintr-un impuls cumva ilicit.

„Sesiunile foto erau evenimente programate într-un plan de zbor riguros, care detalia fiecare pas esențial pentru succes”, scria regizorul Al Reinert. „Pelicula ca atare era raționalizată strict, ca orice altceva în aceste zboruri periculoase; la bord se aflau 23 de magazii pentru camerele Hasselblad de 70 mm, 12 color și 11 alb-negru, toate gândite pentru scopuri serioase de documentare. Ele nici nu trebuiau să se uite afară pe geam.”

Apollo 17 a fost ultima misiune cu echipaj uman trimisă către Lună, iar când oamenii au ajuns la destinație, au strâns cel mai mare număr de eșantioane lunare de până acum. Dar s-a dovedit că imaginile lor cu Pământul au fost cea mai perenă contribuție pentru umanitate. Cum spunea astronautul de pe Apollo 8 William Anders – omul care a făcut fotografia „Earthrise”, o fotografie anterioară lui „The Blue Marble”:am venit până aici să explorăm Luna și cel mai important lucru este că am descoperit Pământul.

Mulți au pus apariția mișcării de protecție a mediului pe seama acestor prime fotografii cu Pământul. Unii consideră că aparenta fragilitate a planetei, așa cum apare ea în imagini –singură, nesusținută și suspendată în întuneric –, a inspirat o dorință colectivă de a o proteja. Astronauții au fost profund emoționați și transformați de imaginea Pământului din spațiu.

Alan Shepard nu a plâns când a aterizat pe Lună, ci când a întors capul și și-a privit planeta-casă. Experiența este atât de puternică și de universal valabilă pentru călătorii în spațiu, încât i s-a dat un nume, i se spune „the overview effect” (efectul imaginii de ansamblu).

Venerația este inspirată de două lucruri: frumusețe și vastitate. E greu să îți imaginezi ceva de o frumusețe și o vastitate mai transformatoare decât planeta văzută din spațiu, mai ales când este încadrată de un vid negru aparent infinit. Aceasta este, probabil, cea mai bună ilustrare vizuală a interconectivității, evoluției vieții, adâncimii timpului și infinitului. Din acest punct de vedere, „mediul” nu mai este doar un mediu, un concept, un context, ceva acolo, în afara noastră. Este totul, ne include și pe noi.

Efectul imaginii de ansamblu îi schimbă pe oameni. Un astronaut de pe Apollo a devenit predicator după ce a revenit pe Pământ. Altul s-a apucat de meditație transcendentală și s-a dedicat voluntariatului. Altul, Edgar Mitchell, a fondat Institutul de Științe Noetice, care cercetează conștiința umană. „Pe drumul de întoarcere acasă”, a spus Mitchell, „privind prin 390 000 km de spațiu la stelele și planetele pentru care venisem acolo, am simțit deodată inteligența, dragostea și armonia universului”.

De când Iuri Gagarin a devenit primul om trimis în spațiu, în 1961, doar 567 de oameni ne-au văzut planeta-casă cu ochiul liber.

Majoritatea astronauților au văzut Pământul doar parțial umbrit și raritatea vizualizării planetei complet luminate i-a motivat probabil pe membrii echipajului Apollo 17 să o fotografieze. Potrivit inginerului spațial Isaac DeSouza, 540 de oameni [acum, 567] care experimentează spațiul sunt o noutate. Un milion de oameni care îl experimentează este o mișcare. Un miliard de oameni și am revoluționat modul în care planeta se gândește la Pământ. Din acest motiv, el a fost unul dintre fondatorii SpaceVR, un start-up care intenționa să trimită în spațiu un satelit echipat cu camere de realitate virtuală cu rezoluție mare, pentru a gravita pe orbită. Obiectivul companiei: „Să ofere lumii ocazia de a experimenta Efectul Imaginii de Ansamblu.”

În comentariul său pe marginea acestei posibilități, Johannes Eichstaedt, cercetător la Universitatea din Pennsylvania, observa: „Comportamentul este foarte greu de schimbat, așa că descoperirea unui lucru care are un efect atât de profund și de reproductibil ar trebui să-i facă pe psihologi să se ridice și să spună Ce se întâmplă aici? Cum putem obține mai mult?… La final, ceea ce ne interesează este cum să inducem astfel de experiențe. Ele îi ajută pe oameni în anumite feluri pentru a putea fi mai adaptabili, a se simți mai conectați și pentru a-și pune problemele în perspectivă”.

Pentru a descrie experiența sa nevirtuală cu efectul imaginii de ansamblu, astronautul Ron Garan a spus: Am fost inundat atât de emoție, cât și de un sentiment de conștientizare. Dar, în timp ce mă uitam în jos spre Pământ – această oază uimitoare, fragilă, această insulă care ne-a fost dată și care a protejat viața în ansamblul ei de duritatea spațiului –, am fost copleșit de tristețe și am devenit brusc conștient de o contradicție crudă, incontestabilă.

Ce contradicție? Aceea că planeta noastră ne protejează de duritatea spațiului, dar că noi nu o protejăm de propria noastră duritate? Că deși toată lumea știe că trăim pe Pământ, nu ajungi să crezi asta decât plecând de pe el?” – JONTHAN SAFRAN FOER

            Acum, ca un corolar la ce este scris mai sus. Încercați să ”ieșiți” din sine , mergeți 10 m înainte și apoi întoarceți capul. Ce vedeți?

Am acceptat provocarea de a scrie o povestire amuzanta traita in activitatea de evaluator. Am scris, nu una, ci trei astfel de intamplari. Le redau mai jos in Trilogie.

I

POVESTE DE IARNĂ

Cu nasul turtit, lipit de geamul ferestrei mari, privesc jocul întâmplător al fulgilor de nea. Mii, sute de mii, milioane de steluțe albe, cristaline, coboară din cerul nevăzut, apoi se așează lin pe pământ, copaci, case… Doi brazi înalți străjuiesc fereastra si sunt acoperiți cu o mantie alba, semn al distincției si serenității. Nu știu de ce, dar iarna îmi readuce in minte universul copilăriei, al inocenței si purității…
-Țrrr! – sună telefonul …
-Da! Vă rog!…valoare justă?…raportare financiară?…o construcție Azilul de bătrâni cu probleme psihice?…
-Da, știu unde se află…astăzi?, o clipă, da, la 12.30 la dvs. …
-Mulțumesc! Bună ziua!
Am lăsat telefonul și o clipă am mai rămas captiv în gânduri… Am pregătit documentele, aaa! să nu uit aparatul de fotografiat, bine, și am ieșit. Un drum de 30 Km mă aștepta. Azilul este situat undeva în munți, într-o zonă retrasă, liniștită. Mergeam încet cu mașina admirând pădurea peste care căzuse neaua. O veveriță traversează șoseaua…oare ce caută?
Gândurile mă răscolesc deodată…dacă este o construcție mai nouă oare ce abordări să aplic? Care ar fi cea mai bună utilizare? Mă gândesc la abordarea prin venit…valoarea de piață este punctul de intersecție al cererii cu oferta…este un echilibru, pe când valoarea justă…de ce îi spune justă?…pentru că e amortizabilă, deci aJUSTabilă? Probabil…
Deodată drumul face o curbă mare din care se desprinde calea de acces către Azil. După 10 minute intram în micuța parcare a Azilului. Construcția este relativ nouă, un P+4, proprietar privat. În spatele clădirii un parc amenajat pentru plimbări și odihnă îmi atrase privirea. Am intrat pe ușa metalică și m-am prezentat la oficiul de primire.
-Sigur!, doamna manager vă așteptă la etajul 1, camera 7…luați vă rog acest halat pe dumneavoastră…
Am urcat treptele spre camera 7, am bătut la ușă și o doamnă între 2 vârste, cu ochi iscoditori mă privi…
-Bună ziua! Bine ați venit la noi…
-Mă bucur că vă cunosc! Este foarte frumos acest loc – am spus eu.
-Da! Credeți-mă că nici nu mai văd natura, locurile…m-am angajat într-o afacere destul de grea, sunt multe probleme de rezolvat și…
Doamna îmi povesti apoi toate greutățile prin care a trecut, de la sursele de finanțare până la problemele de personal, medicale, etc. Toate erau relatate cu un anume umor, cu o anumită veselie, cu anume tâlc pe care încercam să-l descifrez. După câteva minute un domn cu mustață intră să prezinte un document. M-am ridicat și i-am spus doamnei că o aștept la parter pentru inspecție. Am coborât scările la parter și m-am îndreptat spre încăperea în care se vedeau printre uși mulți pacienți. Era sala de mese si ora prânzului. Nu apuc să mă retrag, când o doamnă cu obrajii roșii apăru în ușă:
-Dumneata cine ești?
-Eu sunt evaluatorul – răspund zâmbind.
-Ioane, Vasile veniți repede aici că unul de-ai noștri se dă EVALUATOR.
În secunda următoare 2 oameni tineri, vânjoși, au apărut după ușă, m-au înșfăcat pe după brațe și mai mult pe sus m-au introdus în sala de mese, unde m-au așezat la o masă de 4 persoane, eu fiind a patra. Nu apucasem nici măcar să spun Au!
Trezit față în față cu 3 persoane ce îngurgitau ciorba de prânz le-am spus politicos
– Poftă mare!
-Mulțumim! au răspuns ei.
– Serviți, nu vă jenați, au reușit ciorba astăzi.
Mă uitam când la ciorbă, când la uriașii din spatele meu, când la ochii iscoditori ai celor de la masă. Într-un târziu, parcă trecuse un an, apare doamna manager în ușă și o întreabă pe doamna cu obrajii roșii:
-L-ați văzut cumva pe domnul evaluator?
-Aici am strigat eu– ridicându-mă instantaneu din scaun.
-O domnul evaluator, de ce nu mi-ați spus că vă este foame?. Vă aduceam masa la mine în birou…
Am simțit atunci cum culoarea doamnei cu obrajii roșii mă năpădi și pe mine. Interveni, în sfârșit dânsa și îi transmise că mă confundase cu un pacient, cu care semănam mult, și forțat m-a adus aici. Și-au cerut scuze, pe care cu entuziasm le-am acceptat.
Pe drumul de întoarcere gândeam: Fiecare om are sosia lui. A mea era la… Azil. Concluzia 1: „Umorul nu este o stare de spirit, ci un fel de a privi lumea.” – Ludvig Wittgenstein

II

IUBEȘTE APROAPELE

Niciodată nu mi-au plăcut evaluările efectuate la cererea Judecătoriilor. Nu din cauza dificultăților în abordările evaluărilor, ci din situația socială, familială a celor cu care urma să mă întâlnesc. Familii care se destrămau din cauze multiple și pe care nu vreau să le amintesc aici. Orice poveste dramatică este înconjurată însă și de circumstanțe pline de umor. Este probabil legea echilibrului care funcționează și cu natura umană. In fapt esența naturii umane exprimată în câteva cuvinte se află în învățătura religioasă, cheia divinității: IUBEȘTE APROAPELE!
În spiritul celor de mai sus primesc o înștiințare într-un dosar judecătoresc. Am efectuat cele necesare (studiere dosar, adrese către părți pentru identificarea bunurilor, etc.). La data fixată eram prezent la întâlnirea cu părțile. Trebuia evaluate bunurile situate într-un apartament la etajul 1 al unui bloc de locuințe. Întâlnirea urma să o am la intrarea în blocul respectiv. Pentru că sosisem cu câteva minute înainte, relaxat m-am așezat pe băncuța din fața intrării. Mă gândeam: oare cum o să reacționeze părțile?…
După câteva minute își face apariția partea reclamantă, care mi-a transmis că pârâtul nu va sosi. Bunurile se aflau în apartamentul în care locuia pârâtul împreună cu familia. Un aer călduț mă înconjura. Era sfârșit de Mai, semn că începe vara.
Hotărăsc împreună cu cealaltă parte să mergem la etaj și să sunăm la ușă în ideea că familia pârâtului va deschide pentru inventarierea bunurilor…dar nu am făcut un pas că o pânză de apă căzută din cer ne acoperi din cap până în picioare…în această ordine. Persoana de lângă mine apucă să strige: VAI!VAI!VAI!.
Trecu câteva minute și în drum spre birou încercam să deslușesc cum s-a petrecut. Mama pârâtului, sau dacă vreți soacra reclamantei, pe care înțeleg că o iubea nespus, și care locuia la etajul 1 al blocului, cu balconul așezat lateral de intrare, a stat ascunsă după perdeaua de la balcon, așteptând, în brațe cu o găleată plină cu apă, până să intrăm în scara blocului, pentru a ne boteza, probabil după propriul ei ritual malefic.
Am încercat să mă calmez cu învățătura lui Isus, expusă mai sus: IUBEȘTE APROAPELE!
Concluzia 2: „Umorul este bazat întotdeauna pe ceva adevăr. Ai auzit tu vreodată o glumă despre un tată-socru?” – Dick Clark

III

DE DRAGOSTE

Din senin îmi apăru pe față un zâmbet. Oh! Tot afurisitele astea de gânduri… “Era prin anii 80, când serviciul militar era obligatoriu…aveam un teren de instrucție cu o suprafață foarte mare. Pe o latura terenul avea un gard de 2 m înălțime, din beton. După gard trecea o cale ferata uzinală (nu se vedea de pe terenul de instrucție), iar dincolo de ea o șosea lată de 8 m, destul de circulată. Într-una din zile unul dintre tinerii recruți, venit dintr-un cătun uitat din Maramureș, privind extaziat către un tren de marfă ce mergea pe linia uzinală, exclamă tulburat:
-Este pentru prima oară în viața mea când văd un tren mergând pe șosea!”
Cu acest zâmbet îngăduitor mergeam agale către vila unde urma să fac o inspecție pentru acordarea unui credit. Un domn cu un costum gri mă aștepta în fața casei.
-Buna ziua! Acum am venit și eu de la birou și vă așteptam. Am înțeles că toate documentele sunt OK!
-Buna ziua! Da, urmează inspecția și apoi, în câteva zile, raportul de evaluare.
Îmi spuse apoi că acasă nu se află decât fiul său, cu o colegă de clasă și dacă se poate, să nu-i deranjăm pre mult. Îi răspund că voi face câteva fotografii, iar dânsul va fi cel ce mă va conduce. Zis și făcut. Am inspectat casa, care avea 2 nivele, m-a condus prin toate încăperile și totuși nu-l întâlnisem pe fiul său. La ultima încăpere însă, a deschis, eu cu aparatul CLANȚ, am fotografiat. În mijlocul încăperii era un pat mare, peste care era un cearceaf. Către marginea dinspre noi a patului, de sub cearceaf ieșeau patru piciorușe, două cu vârful labei piciorului în sus și 2 în jos. Rămăsesem, cum se spune, „tablou” sau și mai expresiv „mut”. M-a trezit un glas rugător, care-i țipa tatălui să închidă ușa.
Pe hol, domnul zâmbind, ca într-o schiță de Caragiale, îmi spuse:
-Ei tinerețea! Rezolvau și ei probleme la matematică!
Mi-a stat pe limbă să nu-i spun:
–Astea nu sunt probleme, astea sunt EXERCIȚII! Și sunt din alea care creează… PROBLEME!
Concluzia 3 : “Când umorul se vrea luat în serios, nu e de glumă.” – Lionel Strachey

Concluzie final: “Orice om e vrednic de plâns. Sursa secretă a umorului însuşi nu e bucuria, ci tristeţea. Nu există umor în rai.” – Mark Twain

O noapte senină de Iunie, cu o lună plină, mare cât o roată de car, imi „trimite” gândurile departe… Privind spre adâncul infinit al Cerului, brusc îmi amintesc de o intrebare pe care și-a pus-o acum mulți ani un astronom german, devenită paradoxul lui Olbers: de ce este neagră noaptea? Răspunsul se află in PRIMA SECUNDĂ A UNIVERSULUI, așa cum este explicată AZI de știință.
În fapt nu avem la dispoziție decât legile fizice ale universului mare (teoria relativității), ale infinitului mic (mecanica cuantică), observațiile astronomice (radiatia-efectul Doppler) si timpul “cosmic”, identic cu cel al Pamantului.

CR 7 -primele stele formate dupa Big Bang (acum 13 miliarde ani – numele aluzie la „cel mai stralucitor astru” al fotbalului portughez).

1. Momentul zero al Universului, este momentul 10¯⁴³ secunde după explozia primordială (Big Bang). I se spune timpul sau zidul lui Max Planck. In spatele acestui zid este SINGULARITATEA, unde trecutul, prezentul, viitorul si chiar timpul, in general, nu mai au sens. (In conceptia teologica Universul a aparut din nimic). Pare ireal, dar un flash fotografic ar dura in intreaga istorie a universului (de 15 miliarde de ani), de 1 miliard de miliarde de miliarde de ori mai mult decat 10¯⁴³ secunde. La 10¯⁴³ secunde universal a devenit observabil si avea un diametru de numai 10¯³³ cm. Universul era neinchipuit de cald (10³² K, azi 3K, iar 1K=-273 grade Celsius; T(C)=T(K)-273) si de dens (mai fierbinte decat orice infern imaginat de Dante). Lumina nu putea calatori prea departe, iar energia era incomensurabil de mare. Fizicienii ne spun ca cele 4 forte care guverneaza lumea actuala sunt:

• Forta gravitationala;
• Forta electromagnetica;
• Forta nucleara tare (care leaga protonii si neutronii pentru a forma nuclee); si
• Forta nucleara slaba (cea care dezintregreaza atomii – radioactivitatea).

La acest moment forta gravitationala nu actiona, iar forta nucleara tare si slaba era unita cu forta electromagnetica.

Acum cuplul spatiu-timp si-a facut aparitia. Acesta capata un inainte, un inapoi, un sus, un jos, o dreapta, o stanga (vedeti de cand a aparut stanga sau dreapta?!!!).

2. La 10¯³⁵ secunde Universul s-a racit de 10.000 de ori, dar se afla la o temperatura inca infernala (10²⁷K). Atunci forta nucleara tare se desparte de forta electromagnetica. Efectul este “cristalizarea” universului, racindu-se ca sarea si apa. Aceasta transformare are drept urmare o eliberare de energie uriasa a vidului (DECI DIN VID SI ENERGIE SE NASTE MATERIA). Aceasta eliberare de energie este ca explozia unei bombe care face sa zboare o cladire in toate partile. Injectia de energie a vidului imprima universului o expansiune fulgeratoare , denumita “inflationara”. La fel cum inflatia economica a unei tari duce la scaderea valorii monedei si la o escaladare a preturilor intr-un timp scurt, “inflatia” universului antreneaza o crestere vertiginoasa a volumului fiecareia din partile sale intr-un timp infinitesimal. Perioada inflationisat dureaza de la 10¯³⁵ secunde la 10¯³² secunde. In aceasta perioada universal isi tripleaza dimensiunile la fiecare 10¯³⁴ secunde. Cum sunt 100 de intervale de 10¯³⁴ secunde in 10¯³² secunde, fiecare parte (regiune) a universului isi tripleaza dimensiunile de 100 de ori la rand si astfel dimensiunea universului creste de 10⁵⁰ ori (universul observabil ajunge la dimensiunea unei portocale de 10 cm). Orizontul cosmologic (regiunea spatiului aflat in comunicatie prin lumina) se intinde la 10²⁶ cm, adica de 1000 de ori mai mare decat universal observabil de astazi. Aproape de 10¯³² secunde regiunile universului portocala nu mai sunt in contact unele cu altele. Deci universul nostru observabil se mareste pe masura ce lumina dispune de mai mult timp pentru a ajunge la noi. Universul nostru nu mai este decat o margica, pierduta in imensitatea unui meta-univers de zeci de milioane de miliarde de miliarde de ori mai vast. Acest meta-univers se pierde la randul sau intr-o multime de alte meta-universuri, toate create in aceasta faza. Daca meta-universul nostru se infatiseaza din ce in ce mai mult, nu vom putea niciodata cunoaste ce se intampla in celelalte meta-universuri. Ele sunt excluse pentru totdeauna din sfera noastra de observatie.

Tot in aceasta perioda infima de timp au aparut, datorita energiei foarte mare din vid, urmatoarele elemente: quarcii (particula elementara, componenta a protonului si neutronului, o entitate ipotetica, nefiind izolata niciodata in laborator pana acum), electronii (cea mai usoara dintre particulele elementare cu sarcina electrica), neutrinii (particula neutra), si antiparticulele lor. Particulele si antiparticulele s-au intalnit si s-au anihilat pentru a deveni lumina. Grauntele de lumina (fotonii) au disparut la randul lor, pentru a da nastere unor perechi particula-antiparticula. Daca ar fi existat un numar egal de particule si antiparticule istoria noastra s-ar fi oprit aici. Materia ar fi distrus antimateria si invers. Insa, spre norocul nostru, pentru fiecare miliard de antiquarci au aparut un milion plus unu quarci.

3. La 10¯³² secunde Universul isi continua expansiunea, dar intr-un ritm asemanator cu cel de astazi. Universul creste si devine mai putin cald si mai putin dens, dar nu se intampla nimic extraordinar. Intalnirile dintre particulele descrise mai sus se transforma in grauntele de lumina care sunt fotonii. Acestia dispar la randul lor. Creatia si distrugerea se succed intr-un ritm infernal in aceasta supa de particule si antiparticule.
4. La 10¯¹² secunde Universul a crescut cu mult, avand o temperatura de 1 milion de miliarde de grade Kelvin (azi 3K). Acum se produce o noua racire, „cristalizare”, prin care forta nucleara slaba se desprinde de forta electromagnetica si de acum inainte cele 4 forte, prezentate mai sus, vor controla universul.
5. La 10¯⁶ secunde Universul are un volum aproape egal cu cel al sistemului solar. Temperatura sa a coborat pana la 10.000 de miliarde grade K. Agitatia si energia particulelor si antiparticulelor descresc pe masura ce universul se raceste. Miscarea quarcilor si antiquarcilor incetineste si forta nucleara tare constrange quarcii si antiquarcii sa se combine in particule mai mari: protonii, neutronii si antiparticulele lor (desemnate colectiv ca hadroni – greceste tari, iar era se va numi hadronica). De atunci quarcii nu vor mai fi vazuti niciodata in stare libera (nici chiar prin incercarile actuale de la CERN Geneva).
6. La 10¯⁴ secunde Universul are temperatura de 1.000 de miliarde de grade. Deja fotonii nu mai au destula energie de a se transforma in proton-antiproton si neutron-antineutron. Victime ale distrugerii, protonii si neutronii sunt indepartati la rangul de infima minoritate in populatia de particule a universului. Nu mai ramane decat un proton sau un neutron la 100 de milioane din fiecare celelalte particule: fotoni, electroni, neutrini si antiparticulele lor (era leptonica din grecescul lepton – slab). Universul este foarte opac.
7. La 1 secunda temperatuta Universului a ajuns la 10 miliarde de grade. Universul este inca dens astfel incat 1 cm³ din continutul sau cantareste 100 Kg. Acum se produce o a doua anihilare a materiei si antimateriei, scenariu care s-a derulat deja pentru protoni si neutroni repetandu-se acum pentru electroni. Antimateria prezinta 1 miliard de antielectroni, dar materia va opune 1 miliard plus 1 electron. Victoaria materiei este acum completa, cu toate pierderile ei grele. „Deci din prima secunda de existenta universul s-a aranjat astfel incat este alcatuit mai degraba din dumneavoastra si mine, decat din anti-dumneavoastra si anti-mine…Cand a batut prima secunda la pendula cosmica nu au mai ramas decat 2 neutroni la fiecare 10 protoni, raport care avea sa marcheze in mod decisiv viitoarea compozitie chimica a universului. Astfel s-a incheiat prima secunda, cea care a vazut nasterea universului aproape ex nihilo, emergenta materiei si pregatirea conditiilor fizice necesare ascensiunii catre complexitate, secunda care, prin numarul de evenimente care s-au derulat, va fi mai importanta pentru univers decat toate celelalte 10¹⁷ secunde ale celor 15 miliarde de ani care vor urma ” – „Melodia secreta” -Trinh Xuan Thuan.

Si la final, acelasi om de stiinta vietnamez concluzioneaza: „Pendulul lui Foucault ne-a silit sa depasim notiunile noastre obisnuite de spatiu si timp. Am fost adusi la concluzia ca universul are o ordine globala si indivizibila, ata la scara macroscopica cat si microscopica. O influenta omniprezenta si tainica face ca fiecare parte sa contina intregul si intregul sa reflecte fiecare parte. Toate fiintele vii din univers, intreaga materie, cartea pe care o tineti in mana, mobilele care va inconjoara, hainele pe care le purtati, toate obiectele pe care le identificam ca fragmente de realitate contin intregul acsuns in ele. Fiecare tinem infinitul in causul palmei… Stiinta ne-a invatat ca impartasim cu intreaga materie din univers aceeasi istorie comuna, ca suntem copiii stelelor, fratii animalelor salbatice si verii delicatelor garofite de camp. Ea ne mai spune ca purtam in noi intregul univers, de care suntem inseparabili. Ne va impiedica oare acest sentiment de aparteneta cosmica sa ne gasim sfarsitul intr-o sinucidere nucleara? In orice caz, omul de stiinta nu are de ales. Pentru a parafraza celebrele cuvinte ale lui Andre Malraux: „Stiinta secolului XXI va fi spirituala sau nu va fi deloc.”

Intotdeauna intrebarile m-au fascinat. Dar poate la fel de mult m-au fascinat si raspunsurile. Raspunsurile spontane, incarcate de tilc si in final generatoare de noi intrebari. Intrebarile pot fi (fara a fi exhaustiv):
a. filozofice („Ce sens are existenta?„, „Ce este fericirea?„, „Incotro ne indreptam?„, „Esti de acord cu teoria evolutionista sau creationista? Argumenteaza„, „Unde se termina Universul?„, „Ce este o gena, dar o mema?„, „Omul – sfarsitul cresterii universale?„, „Este cunoasterea obiectiva?„, „Ce este civilizatia?„, etc.)
b. spirituale („Exista liberul arbitru?„, „Care este esenta iubirii spirituale?„, „Cine sunt?„, etc.)
c. stiintifice (de cunoastere) – in general din toate domeniile existentei, ale caror raspunsuri le aflam in tot cursul vietii si care constituie sursa cunoasterii (am intrat iar intr-o zona de multe alte intrebari…)
d. uzuale – cele banale (poate) pe care le folosim zilnic ce incep cu Ce?, Unde?, Cand?, De ce?…
e. hazlii – in acest caz raspunsurile sunt cele care creaza umor („I:Ce este mare, albastra si paste? R: O vaca in trening…„, „I: De ce a cazut guvernul din Gunanea? R: Li s-a rupt creanga…„, „I: De ce ies submarinele albanoze din 5 in 5 minute la suprafata? R: Ca sa ia vaslasii aer…„, „I: De ce l-a dat afara pe Gheorghe de la submarine? R: Obisnuia sa doarma noaptea cu fereastra deschisa…„, „Ma intalnesc cu un prieten. Zic: Ce mai e nou? Zice: Nevasta ma inseala. Zic: Nuu, ce mai e nou…„, „Nevasta-mea alearga in fiecare dimineata cu un tip in parc. Un prieten ma intreaba: Crezi ca i se poate intampla ceva? Raspund: Atata timp cat alearga nu…„, „Ieri m-am intalnit cu un prieten. L-am intrebat: Ce este cu sticla aia de vin in mana? Am luat-o pentru nevasta-mea, zice. Zic: Ai facut un schimb bun…” -Recunoasteti? Horatiu…
In fapt intrebarile s-au nascut odata cu limbajul si constituie baza dezvoltarii gandirii abstracte. ”Intrebarile sunt infinit superioare raspunsurilor” scria Dan Sullivan…

…Eram elev la liceu prin anii 1975, cand un distins profesor de matematica, aflandu-ma la tabla in fata unui exercitiu de matematica (era o functie), a luat creta in mana si l-a rezolvat sub privirea mea mirata, foarte rapid. La sfarsit insa, s-a intors catre mine si m-a intrebat: STII SA VORBESTI DESPRE ACEST EXERCITIU? ADICA IL POTI POVESTI? (Superb!…pentru ca in spatele fiecarei probleme se afla o generalizare sau un caz concret din lumea materiala, adica are o poveste…)
Tot in acei ani, intrarea la o Facultate era foarte grea. Spre exemplu la Medicina sau ASE erau un numar ridicat de concurenti pe un singur loc. Se ajunsese ca  …. sa se memoreze intreg manualul de anatomie sau economie pentru a avea o sansa la promovarea examenului. La Moisil in schimb era altfel.
Iata-l pe Moisil explicand unui student principiul recursivitatii:
– Esti de acord ca orice om are dreptul la un pahar de vin?
– Da.
– Bei paharul, ıl pui jos. Esti alt om. Si acum orice om are dreptul la un pahar de vin . . . si asa mai departe.

Dar cum era in acei ani, la un examen de promovare, la universitatile de renume in lume?. Richard Dawkins povesteste despre examenele de la Oxford, celebra universitate engleza. In acele interviuri se testa nu neaparat nivelul cunostintelor ci posibilitate ca viitori studenti sa poata fi instruiti.

– „Pictorul El Greco era renumit pentru persoanjele lui foarte alungite si subtiri. Se crede ca motivul era un defect de vedere, care il faceau sa vada totul alungit pe verticala. Credeti ca este o teorie plauzibila?” sau:
– „De ce oglinzile reflecta in revers de la stanga la dreapta, dar nu rastoarna imaginea cu capul in jos? E o chestiune care tine de psihologie, fizica, filozofie sau altceva?” sau:
– ” – Cati bunici aveti?
– Patru.
– Si cati strabunici?
– Opt.
– Si cati stra-strabunici?
– Saisprezece.
– Bun, atunci cati stramosi crezi ca ai avut acum 2000 de ani, pe vremea lui Cristos?” sau:
– „Cum stii ca in acest moment nu visezi?” sau:
– „Un calugar a plecat in zori pe poteca serpuitoare care urca de la poalele muntelui pana la varf. I-a luat o zi intreaga. Cand a ajuns in varf a petrecut noaptea intreaga intr-o coliba. Apoi, la aceeasi ora in dimineata urmatoare a pornit in jos pe poteca spre poalele muntelui. Putem oare fi siguri ca la un moment dat pe poteca calugarul a trecut prin acelasi loc la exact aceeasi ora in ambele zile?”.
Pe la sfarsitul anilor 70 am fost repartizat, ca tanar locotenent, intr-un regiment de artilerie. Intr-una din diminetile ploioase de septembrie un batran colonel, caruia ii pastrez un adanc respect, s-a apropriat de mine si m-a intrebat, sugerand sa raspund repede: „65×65 cat fac? Eu… Dar 85×85?„. Nu am putut sa raspund atat de rapid cat isi dorea. Cunostea un artificiu. Eu nu. Alta data fiind cu un grup de colegi la o petrecere s-a postat in mijlocul incaperii si aproape a strigat:”Atentie! Aveti o mica problema de logica de rezolvat. Va rog sa va concentrati. Cel ce o rezolva primul primeste un premiu. Sa o auzim – am raspuns noi. Un grup de hoti fura 10 saci de bani in monede si incearca sa treaca granita. Unul din cei 10 saci contineau monede false, care nu se deosebeau ca marime de celelalte (in saci erau acelasi numar de monede). Sunteti pe post de granicer si ati primit aceasta informatie. Dispuneti de un cantar sau balanta si posibilitatea unei singure cantariri. Care este sacul cu monede false?” (incercati raspunsul).

Dar cea mai mare provocare am primit-o, cand a batut incet la usa apartamentului meu. Am deschis politicos cu salutul de rigoare.
– Pot intra? mi-a zis.
– Sigur tov.colonel! Imi face mare placere…
– Luati loc…La mine este cam dezordine. Pe un perete trona un afis mare cu THE WALL si formatia Pink Floyd. Lansasera nu demult albumul. Pe tavanul camerei era lipit un poster mare cu Calea Lactee.
– Stiu ca iti place matematica si am pentru tine, CEVA SPECIAL. Te intereseaza?
– Sigur!
– Este din matematica… Este fascinantul univers al aritmeticii si algebrei. Daca te apleci asupra lui o sa descoperi relatii intre numere care nu te vor lasa sa dormi…si am intrat intr-o lume a numerelor…Mi-a vorbit, ca unui nepot, despre Abel si geniul lui la varsta mea, despre Galois, despre formula lui Tartaglia, despre Simetrie, despre Diofant…Nu stiu cat a durat monologul, ca o poveste, dar la sfarsit, mi-a spus:
– Nu este nevoie sa notezi. O sa o tii minte. Deci (incepea problema):”Un grup de raufacatori jefuiesc o banca si se ascund intr-o ascunzatoare, banii punandu-i intr-un sac intr-o incapere alaturata. S-au culcat. Dupa o ora de somn se trezeste primul dintre ei, merge in camera alaturata, numara banii, ii imparte la 5 si ii ramane rest un dolar. Ia partea lui si dolarul rest si se culca. Dupa alta ora al 2-lea procedeaza la fel…si tot asa cu toti cei cinci. Dimineata se trezesc toti la aceeasi ora, merg la sacul de bani, il impart exact in cinci parti si isi ia fiecarea partea lui. Intrebarea este CE SUMA ERA IN SAC?”
– Cred ca pana maine o sa va gasesc un numar care respecta proprietatile enuntate – am raspuns eu.
– Nu. Eu sunt colonel. Tu GENERAL-izeaza…

”Intrebarile la care nu putem raspunde ne invata cel mai mult. Ne invata cum sa gandim. Daca dai un raspuns unui om, tot ceea ce el castiga este un fapt. Dar da-i o intrebare si el va cauta propriile raspunsuri. In acest fel, cand gaseste raspunsurile, acestea vor fi pretioase pentru el. Cu cat este mai dificila intrebarea, cu atat vom vana mai tare. Cu cat vom vana mai tare, cu atat vom invata mai mult.” (Patrick Rothfuss)

*Am scris aceste randuri in amintirea batranului colonel, de care memoria isi aduce aminte…