S-a spus ca este cartea-cult a generatiilor succesive de globe-trotteri, dar si de exploratori care nu-si parasesc odaia proprie, ca este capodopera literaturii francofone de calatorie din ultima jumatate a secolului trecut, dar si o capodopera literara pur si simplu. Nicolas Bouvier se considera un scriitor-calator si un vanator de imagini (era si fotograf); este de fapt, in primul rand, un mare scriitor.

O calatorie nu are nevoie de motive. Si dovedeste, in scurt timp, ca-si este siesi suficienta. Crezi ca vei face o calatorie, dar in scurt timp pricepi ca ea, calatoria, e cea care te face – sau desface.
Sunt propozitiile, adesea citate, pe care le intalnim in primele pagini ale acestui jurnal de calatorie. Calatoria lui Nicolas Bouvier, care a durat un an si jumatate, se petrecuse in compania prietenului sau Thierry Vernet, la inceputul anilor 1950, debutase la Belgrad si se sfarsise la Khyber Pass, in Afganistan. La bordul unui Fiat Topolino care-i lasa adesea in drum, cei doi calatori urmasera un itinerar de un exotism incredibil la vremea aceea. Jurnalul a fost scris de fapt mai tarziu; operatia de decantare a impresiilor acumulate a durat ani intregi, autorul a redactat nenumarate versiuni, cizeland pana la perfectiune fiecare fraza.
Sfarsitul calatoriei si al cartii aduce concluzia laconica, superb formulata, a scriitorului-calator:
In ziua aceea, am crezut ca detin ceva, un adevar care-mi va schimba viata. Insa nimic de aceasta natura nu e dobandit pentru totdeauna. Lumea trece prin noi ca o apa si pentru o vreme ne imprumuta aparenta ei. Apoi se retrage si ne lasa in fata vidului pe care-l purtam in noi, in fata acestui soi de incapacitate capitala a sufletului pe care trebuie sa invatam s-o suportam, s-o infruntam si care, paradoxal, e poate resortul nostru cel mai sigur.

Nebun cel ce spune ca povestile nu se pot intrupa in realitate.

Il cunosteam din lecturi istorice de specialitate, acum insa am dat si peste un roman biografic dedicat exemplarei personalitati care a fost Heinrich Schliemann. Pe scurt despre acesta: se indragosteste de mic de „basmul” lui Homer, Iliada, ascultandu-si bunicul in fiecare seara. Atat de puternic marcat a fost de caderea Troiei, incat repeta intr-una ca Troia a existat si a jurat ca ii va gasi ruinele. Anii trec, devine barbat in toata firea, comerciant dupa traditia familiei. Avand un talent iesit din comun pentru limbile straine (a fost in stare la varsta de 11 ani sa scrie un eseu in latina despre Ulise si Agamemnon), reuseste sa stapaneasca fluent cel putin 7 limbi. De altfel, toate jurnalele sale (a calatorit mult in calitate de comerciant) le-a scris in limba tarii respective. Dupa ce acumuleaza o avere impresionanta, investeste totul in santiere arheologice, pe care le deschide in Asia Mica si in Peloponez. Visul copilului devine realitate – Troia i se dezvaluie, la fel si Micene cu civilizatia sa fastuoasa. Pe coperta puteti vedea masca de aur a lui Agamemnon gasita de insusi Schliemann.

In semn de pretuire pentru aportul sau la istoria antica, trupul lui Schliemann a fost depus intr-un mausoleu ridicat pe o colina ateniana

Si da! va recomand calduros nu doar acest roman, ci tot ce tine de viata acestui personaj incredibil: jurnale, memorii, monografii, tot!

Autorul uneia dintre cele mai puternice carti de memorialistica, Casa lui David, revine dupa mai bine de 5 ani cu o alta la fel de impresionanta. De aceasta data insa scrierea nu mai este autobiografica, ramanand totusi la fel de greu de incadrat: daca in Casa lui David autorul transcria, sub forma unui roman, istoria autentica si plina de dramatism a propriei familii crunt lovite de regimul comunist si dominata de un tata de o darzenie de neuitat, in Poarta Alba autorul prelucreaza, cu dificultatile de rigoare, o imensa masa de material strain de propria-i biografie. Documentele sunt inregistrari pe casete, relatari prin viu grai, facute sau incredintate lui de un mai varstnic prieten, trecut prin inchisorile de la Canal si in special prin cea care da titlul cartii. Optand si de data aceasta pentru romanul-naratiune la persoana I, autorul de pe coperta (diferit de cel care spune „eu“ in paginile cartii, la fel de reali totusi amandoi) a vrut probabil sa nu sacrifice autenticitatea marturiei nemijlocite, ce constituie partea cea mai intinsa a documentelor pe care le are la dispozitie. A mai vrut, de asemenea, sa dea scriiturii acea dimensiune a atemporalitatii pe care doar fictiunea o confera, desi toate destinele dramatice o merita. Avem, in plus, numeroase aspecte, detalii, fapte istorice inedite privitoare la viata cotidiana in acest lagar principal, cel mai mare dintre cele 14 care au existat intre anii 1949 si 1954 pe traseul Canalului Dunare-Marea Neagra, unde si-au gasit moartea mii de oameni.