Toate articolele de pe acest site sunt proprietatea intelectuala a autorului si nu pot fi reproduse, in parte sau integral, fara acceptul autorului. Articolele din sectiunea „Parerea mea” au statutul de pamflet si vor fi tratate ca atare.
ISTAMBUL
10 octombrie 2023 la 18:09 (Uncategorized)
(pe repede îninte)
Vara lui 2023, caniculară, secetoasă și obositoare prin dublul efort suplimentar cerut de ridicarea unui refugiu în afara casei care să o scutească de temperaturile unei bucătării în interior și acela al instalarii unui nou sistem de încălzire, mai puțin solicitant pentru o spinare îmbătrânită de ani pe timp de iarnă – o sobă cu peleți- trebuia să se încheie cu un ceva relaxare și drumeție, nu?!
Cum tocmai ne procurasem pașapoartele care ne asigurau accesul și pe la vecinii noneuro, doamna mea a hotărât «să ne facem mâna» cu o mică excursie la turci, așa, ceva amestec de turism și prospectare a pieții de mărunțisuri comerciale, că n-om fi noi cei mai fraieri din sat să n-avem nimic bifat la capitolul ăsta. Pleacă ei toți proștii satului prin Italia și Anglia cu tot cu plozi, e drept nu pentru turism ci pentru «spălat la cur» și îngrijit toate băbăciunile vestice contra unui pumn de mărunțiș, da’ pleacă, nu?!
Pe scurt, într-o dimineață de sfârșit de august la o oră când ziua se lupta din greu să ia locul nopții, ne-am îmbarcat în autocarul unei agenții bucureștene pricepute în treburi d’astea și, lăsând în urmă gospodăria în grija Celui de Sus și a unei rude amabile, am luat-o spre Stambul, via Bulgaria.
Trecerea frontierei la Giurgiu-Ruse n-a fost chiar ceva de speriat cum ne-o descri-sese un prăpăstios antemergător, abia cât să ne țină pe loc ca să ne ajungă din urmă lumina dimineții. Autocarul a luat-o apoi peste Balcani, pe E85 – ceva nici șosea, da’ nici autostradă, pe lângă Veliko Trnovo și Stara Zagora, prin vestita Valea a Trandafirilor spre punctul de trecere a frontierei la turci către Edirne. Cam dezamăgitor peisajul prin Bulgaria interioară, alfel decât fățosul litoral bulgăresc: Balcanii – un fel de dealuri submontane mai înalte, nici un vârf stâncos, localitățile cu aspect prăfuit, casele cu acoperișuri de olane roase de timp, hinterlanduri cu aspect părăsit, sălbatic… Cele două popasuri, pentru remontarea șoferului și revenirea călătorilor înțepeniți pe scaune, dezamăgitoare complet: de la partea sanitară până la cea comercială!
Puțin după prânz am ajuns și la vama bulgaro-turcă unde formalitățile, mai complicate ceva, n-au fost nici ele de speriat. Oameni ca peste tot care, auzind că suntem români, ne-au dirijat pe un «culoar» mai rapid! Acolo pașaportul meu și-a primit botezul cu stampila vamei turcești! Apoi direcția Edirne…
Prima reședință a sultanilor turci dinainte de cucerirea Constantinopolelui e un loc care și-a acceptat cu resemnare istoria, reușind să ne facă acomodarea cu peisajul obisnuit al unui oraș turcesc: totul gravitează în jurul geamiei celei mai mari cu turnurile svelte și ascuțite care parcă vor să străpungă cerul. Din unul dintre acestea, de cinci ori pe zi, muezinul cu vocea lui tânguioasă și răsunătoare cheamă la rugăciune pe dreptcredincioșii care lasă totul baltă, întind covorașul, se orientează spre Mecca și, în genunchi, își rostesc rugăciunile prescrise de Coran, cartea sfânta a mahomedanismului. Apoi revin la treburile lor obișnuite. Undeva, într-un loc plăcut și usor de apărat se ridică Palatul conducătorului – pașă sau sultan, construit în așa fel încât să ofere tot confortul lui și consoartelor sale, «cazate» în harem. Asta până în vremurile moderne când instituția Sultanatului, cu tot alaiul de practici și obiceiuri, a fost desființată și țara a devenit o republică, să zicem, cu instituțiile funcționând așa și așa, sub ochiul vigilent al Armatei, cea mai numeroasă din Europa.
Nerăbdătoare, doamnele s-au repezit să prospecteze oferta comercială a orașului, destul de «cuminte» față de ce avea să vină la Istambul, așa că și-au păstrat resursele pentru Capitală.
La apusul soarelui am ajuns și noi la porțile Stambulului. Periferiile lui, un adevărat dezmăț de betoane și sticlă desfășurat mai ales pe verticlă, l-ar fi făcut să crape de invidie pe Ceaușescu dacă n-ar fi crăpat el înainte din alte cauze. Am regretat că n-am ajuns ceva mai pe seară ca să vedem și câte ferestre erau luminate in grămada de buncăre cu aer evident de fală goală ce inchideau orizontul ca un neașteptat zid… O dată cu întunericul am ajuns pe coama zidului și panorama nopții deasupra Bosforului ni se deschise pe neașteptate în față. Pe ambele maluri, luminile orașului delimitând marile artere de circulație pe care curgeau fluviile de luminițe ale mașinilor – farurile pe faza de întâlnire pentru cele care veneau spre noi, sumedenia de luminițe roșii, întrecându-se unele pe alte în fluviul care ne cuprinsese și autocarul nostru. A urmat pe scurt, hotelul, cazarea, gustarea din pachet, dușul și aterizarea în pat! De TV nici vorbă, nu că n-ar mai fi fost resurse, dar toate canalele erau dublate în turcește… Culmea, mesajele de interdicție pe canalele oprite erau afișate în românește! Amabili cât cuprinde hotelierii lu’ Osman…
Caracteristica acestui soi de excursii la turci este faptul că jumătate de zi este ocupată de vizitarea unui obiectiv turistic prins în programul afișat. Cealaltă jumătate rămâne la dispoziția turistului care o poate ocupa cu vizitarea unuia din obiectivele opționale sau rămâne liberă la dispoziția sa, ocazie cu care își poate exersa talentele comerciale în bazarele de care e plin Istambulul. Noi doi, turiștii la prima mână ca majoritatea, am ales să ne umplem programul și cu vizitarea obiectivelor opționale, binențeles că nu pe gratis. De aici, pasul alergător în care a decurs restul excursiei…
Dar până să uit, să memorez cele vizitate, intr-o ordine de care sunt mai puțin sigur.
Întâi Moscheea Albastră sau Moscheea Sultanului Ahmed, ridicată de Ahmed I cu gândul să o întreacă pe Hagia Sofia, fosta biserică bizantină Sfânta Sofia, reconstruită și transformată în moschee după căderea Constantinopolelui. Numele îi vine de la mulțimea de panouri de culoare bleu care acoperă pereții marii cupole și de ferestrele cu geamuri albastre care filtrează o lumină de aceeași culoare. Renumele îi vine de la cele șase turnuri minaret care, dintr-o eroare, le egala ca număr pe cele ale marii moschei de la Mecca. Sultanul îi poruncise arhitectului să facă cele cinci turnuri din proiect acoperite cu aur («altîn» în turcește). Acesta, terorizat de soarta predecesorului său, înmormântat cu un cap mai scurt din porunca sultanului, a înțeles «altî» adică șase. Furia marilor lideri religioși ai vremii pentru fapta care sfida măreția și unicitatea moscheei de la Mecca a fost atenuată prin adăugarea unui turn suplimentar acesteia din urmă! Interiorul Moscheei Abastre ne-a impresinat prin frumusețea sa, dar exteriorul, cu minaretele îmbrăcate în schelele reparațiilor și care le dau un aer de coloane de distilare petrolieră, ne-a mai domolit admirația.
Apoi Hagia Sofia, marea moschee ridicată pe trupul vechii basilici bizantine Sfânta Sofia. Am păsit cu emoție greu de descris în acel lăcaș prin care au trecut 15 secole de istorie, din care două treimi de creștinism, atât de puternic că toate adăugirile musulmane ulterioare, nu pot estompa măreția originară. Brusc, mi-a revenit din memoria scena închipuită de Vintilă Corbu în «Căderea Constantinopolelului» în care sultanul Mahomed îl pedepsește crunt pe un soldat turc surprins că distruge un mozaic din Marea Bazilică pentru pietrele prețioase din care era alcătuit. Sultanul realizase în acel moment ce enorm simbol al lumii creștine îi picase în mână prin cucerirea Bizanțului și opri distrugerile în tot orașul, trecând peste cutuma de a lăsa liber jaful timp de trei zile…
Ultima și cea mai mare moschee este Moscheea Camlica (pronunție corectă, pe trei silabe – «Ceam-li-ca»), vizitată în cadrului turului nocturn al malului asiatic al Bosforului care a sporit efectul asupra noastră. Fiind cea mai mare moschee și cea mai recent construită în Istambul, a inclus o sumudenie de superlative arhitecturale care îi dau un aer impresionant: ce mai contează, turcul plătește! Doar un singur superlativ din multele: în caz de necesitate, moscheea poate adăposti aproape 200 000 de oameni! Totuși, o picătură pentru un oraș cu 20 de milioane de locuitori, chiar dacă posedă în jur de 3000 de moschei …
Două palate mari au fost incluse în ciruitul nostru: Palatul Dolmabahce și celebrul Palat Topkapî.
Primul, Palatul Dolmabahce, situat pe partea europeană a Istambului, cu o belvedere minunată a Bosforului a fost ultima reședință a sultanilor, ridicată pe la mijlocul secolului 19, din ambiția suveranilor turci de a poseda un palat la nivelul celor din Occidentul Europei. Nu s-a făcut economie la construirea și la dotarea acestui «cântec de lebădă» al instituției sultanatului, așa că palatul e un adevărat vis iar grădinile o bucată de rai. Din interioare se remarcă candelabrul dăruit de Regina Angliei, un monstru de câteva tone de cristal… De altfel, gurile rele spun că Imperiul Otoman a scos din visterie echivalentul a 3000 de kilograme de aur pur pentru acest palat…
Palatul Topkapî, reședință a sultanilor in perioada de după cucerirea Conatantinopolelui și până la mijlocul secolului XIX când a fost ridicat Palatul Dolmabahce, este practic muzeul de istorie a Imperiului Otoman, căruia i-a adăpostit visteria și biblioteca imperială, pe lângă alte obiecte cu valoare istorică și religioasă deosebită, unele «culese» din teritoriile creștine cucerite, cum ar fi mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul, toiagul lui Moise, sabia lui David, altele legate de profetul Mohamed: sabia, arcul și tolba cu săgeți, mantia și sandalele sale, fire de păr din barba sa, săbiile ucenicilor săi. Palatul este un ansamblu de clădiri ridicate în diferite epoci începând cu anul 1465, pentru diferitele funcții pe care trebuia să le împlinească o reședință imperială, ceea ce îi dă aspectul unui minioraș locuit la apogeul său de aproape 4000 de oameni cu diverse slujbe: gardieni, slujitori, medici, functionari imperiali și alții. Am ieșit amețit din incinta palatului, nemaiavând pofta de a vizita și vestitul harem care adăpostise la vremile lui de glorie 800 de concubine ale sultanului!!!
Un alt loc interesant vizitat este Insula Prințului, locul de «cazare» a acelora din rudele apropiate ale sultanului cu idei mai ieșite de pe linie și cu gânduri poftitoare de tron imperial. Asta începând cu momentul în care s-a renunțat la «legea sângelui», adică modul expeditiv în care sultanul nou instalat rezolva problema concurenților la tron și a urmașilor acestora. Aflată în Marmara, insula este acum o oază de liniște și curățenie în care nu sunt admise autovehiculele cu motoare cu combustie, spre deosebire de marele oras unde se merge bară la bară, se depășeste la «mustață» și este imposibilă o treaptă de viteză superioară celei de a doua. Cât despre claxonat… Nu știu de ce, dar străzile și reședințele cu grădini chiar și mai modeste îmi aduc în minte Cartierul Primăverii din Bucureștiul nostru.
Ultimul moment al excursiei, apogeul acesteia, a fost petrecerea de adio, seara pe vaporașul care făcu turul Bosforului, asezonat cu program artistic specific, de la ingredientul de bază, dansul din buric până la lucruri mai măiestre – de exemplu o variantă originară a dansului săbiilor, izvorul de inspirație pentru celebra piesă muzicală a lui Hatchaturian. La masă gazdele mai lăsară de la ele și dădură liber la alcooluri, distilate și vinuri, dar rămaseră ferme în privința porcului care nu apăru în meniu. «Vietatea», în schimb, nu lipsi de la masă, întrupată de unii conaționali care își cam dădură în petic, în doi timpi – la petrecerea efectivă și a doua zi, în autocar, unde folosiră din plin pungile preluate de la cursele aeriene, la care mai adăugară și opririle la cerere când situația se împuțea prea tare!!!
Am parcurs traseul în sens invers ca la venire cam oboșiți, cu ceva mai mult timp consumat pe la vămi – era sfârșit de săptămână – și pe seară am ajuns acasă, la locul îmbarcării de cu câteva zile în urmă. Aici avusei surpriza surprizelor când îmi auzii cosoarta exclamând cu ușurare: «Doamne, ce liniștit e Bucureștiul nostru!»
Amintiri din «EPOCA DE AUR».partea a II-a
30 iulie 2023 la 12:44 (Uncategorized)
Ehei, domiciliul ăsta stabil era o găselniță grozavă pentru controlul mișcării populației!
Pentru «clasa proletară», cei aduși de la coarnele plugului și făcuti în doi timpi și trei mișcări muncitori în industria socialistă în plină dezvoltare, nu era o problemă de cazare: cei singuri – în cămine de burlaci până își întemeiau o familie, cei cu familii – în blocurile dormitor care începuseră să se ridice grupate pe lângă vechile uzine sau pe lângă cele noi, cu dotările sociale aferente, alimentație și comerț, școli și grădinițe, cinematografe, case de cultură, parcuri și locuri de agrement, etc. Pentru ăilalți, TESA sau «halatele albe», neproducțivi dar necesari în orice economie în avânt, cotă la sânge să nu cumva să se înmulțească și să le bage «oamenilor muncii» în cap prostiile pe care le mai aflau și de prin alte surse decât «învățământul de partid». Cota asta era dată de absolvenții facultăților care optau pentru Capitală: Politehnica, Academia de Studii Economice, Medicina, Arhitectura, ceva Universitate și Învățământ de Artă și Sportiv, destul de puțini ca să se descurce și singuri cu locuințele. «Durerea mare» cu acest domiciliu stabil era că fără viza de la Miliție care să-l ateste erai un soi de pasager în marele oraș: nu tu asistență medicală, nu facilități la cumpărarea de produse în sistemul de creditare pe termen lung sau scurt, chiar la votare trebuia s-o iei cătinel spre circa de care apartineai cu domiciliul stabil!
Pân’ la urmă au realizat și capetele pătrate din conducera superioară ca asta e o tâmpenie și au mai relaxat regimul acesta de stabilire în capitală și alte orașe mari. Dar tot am avut de tras cu dobitocii de Evidența populației a Sectorului 1 unde primisem un spațiu la «locuința poeților» – o mansardă acceptabilă: sus garsoniera, jos la parter WC-ul comun, baie cu numele și o chiuvetă pe hol, vara cuptor sadea și iarna dor după cuptorul din vară. Acolo am petrecut vreo cinci ani – unu jumătate ca burlac și restul la dublu. M-a dus de-acolo iminenta venire pe lume a lui Junior Unu când mi-am luat gândul de la locuința promisă de Institut și, prin eforturile soției, am cumpărat cu chiu, cu vai un apartament de trei camere în Cartierul Militari, aproape de noul sediu al Institutului, într-un bloc de 16 etaje, raritate în Bucureștiul de atunci trecut cu mari dureri prin cutremurul din martie 1977. Cum frica păzește pepenii, blocul a fost croit țapăn de tot: două nivele subsol tip casetă de beton cu posibilitate de amenajare rapidă ca adăpost AA, 17 nivele deasupra – parter plus 16 etaje în structură cu miez de beton ce asigură căile celor trei lifturi și scările de acces suprapuse. Zonele cu apartamente sunt formate din platforme de etaj de 50 de centimetri cu stălpi de susținere din beton armat de 100 x 80 cm și pereți din BCA de 30 de centimetri. Una peste alta, bun pentru grad seismic 8 Richter. Binențeles că o asemenea harabaie nu era pentru oricine, ci pentru oamenii muncii din Trustul «Carpați», cel care construia pentru Partid unde era nevoie – în țară sau străinătate. Cum unora din viitorii locatari le venea rău de înalțime, destule apartamente au rămas neocupate și au fost oferite la «disponibilități». De acolo ne-am procopsit și noi cu el... Cum «ochiul stăpânului îngrașă vita», obiceiul era nelipsita vizită pe șantier pentru «mobilizare» a echipelor de finisori a viitoarei locuințe, și nu cu mâna goală… Eu am fost scutit de asemenea obligație prin sacrificiul unei sărmane zugrăvițe. În cursul uneia din primele vizite la fața locului, l-am sfătuit pe șeful echipei de finisori să bareze golurile ușilor de lift cu o traversă, ceva care să împiedice pe vreunul din cei care lucrau în zonă să treacă peste margine, confundând-o cu intrarea în apartament, cum era s-o pățesc chiar eu, orbecăind prin întunericul scării interioare. La următoarea vizită, șeful mă luă direct: «Dom’le, spune-ne cum și ce vrei să-ți facem, da’ nu mai veni p’aici că ești piază rea!» Și îmi povesti necazul femeii care pățise exact ce prevăzusem eu! Biata de ea nu supraviețuise căderii în gol de la etajul 8 într-un puț de lift și era mare anchetă pe șantier! O fi fost asta, n-o fi fost, dar la final am preluat apartamentul într-o stare corespunzătoare față de alții de prin alte blocuri…
Culmea ironiei, la nici doi ani după mutarea în noua locuință, a început și INCREST-ul să ofere apartamente salariaților săi în Zona Băneasa, la dracu’n praznic față de locul de muncă, bineînțeles prioritatea având-o tot «salopetele albastre». Pentru «gulerele albe» era bun ce mai rămânea…
(va urma)
Cincizeci…
11 iulie 2023 la 16:04 (memories)
Prolog
Căutam zilele trecute oarece hârtii prin arhiva de familie, ceva pentru pașaportul necesar accesului în spațiul extracomunitar… Așa am dat peste o adevărată relicvă, o copie după Repartiția guvernamentală după terminarea facultății care stabilea și data prezentării la post: 01.07.1973. Adică acu cincizeci de ani…
Pe atunci era mai simplu: la terminarea facultății si publicarea «clasamentului» – adică lista pe facultate cu locul ocupat în funcție de rezultatele examenelor anuale și al celui final, de licență cum se zice acum, îți alegeai din oferta locurilor de muncă unul anume unde îți începeai activitatea cu cei trei ani de stagiatură obligatorii.
Acu îmi reivne în minte momentul când, în fața a trei încruntați – membrii Comisiei de repartizare, am pus degetul pe varianta aleasă care avea să-mi modeleze viitorul pe anii ce aveau să vină. Treaba n-a fost la întâmplare din cel puțin două motive. Primul, mandea era cap de listă, ăl dintâi, așa că am luat caimacul! Al doilea, «caimacul» ăla nu-mi era complet necunoscut, luasem contact cu el cu vreo trei săptămâni înainte prin intermediul «hunterilor» pe care viitorul meu loc de muncă îi lansase prin facultățile de toate specialitățile după tinere valori. Își respectau firma nou creată cu obiceiuri oarecum vestice aduse de Coandă la noi. Ceaușescu îl convinsese pe marele savant și inventator să revină în țara natală cu promisiunea că îi oferă un Institut științific numai al lui unde să și pună în practică toate ideile mai mult sau mai puțin trăznite: trenul cu levitație magnetică acționat de presiunea aerului în tub, aerodina lenticulara (farfuria zburătoare tip HC), aplicații ale efectului Coandă în atenuarea zgomotului în expansii de gaze, ale pernei de aer, energiei eoliene, energiei solare, energiei recuperată din deșeuri menajere, aplicații practice ale efectului pi adică de piramidă, ș. a. În anii ’70 suna totul așa de frumos… Din scurt s-a înființat urgent Istitutul pentru Creație Stiițifică și Tehnică (INCREST) cu sef suprem Henry Coandă și subordonare directă la Consiliul de Stat. Mare lucru, pentru că subordonarea o ocolea până și pe academiciana CoDoi cu al ei atotputernic CNST, Consiliul Național pentru Stiință și Tehnologie dirijat de ocupanta cabinetului 2, savanta de renume mondial, cea cu numai câteva clase primare!
Doi-trei ani a fost frumos, cât a mai trăit bătrânul Coandă. Apoi unii au început să se întrebe «pă ce toacă ăștia banii, pă cai verzi pă pereți?»
Culmea că nu prea erau departe de adevăr… În buna tradiție locală, pe lângă oamenii cu treabă și sarcini bine precizate, schema noului institut s-a încărcat cu tot soiul de pierde-vară, de toacă-bani și omoară timp, rude ale șefilor sau «obligații» de onorat! Cu alde ăștia, mânați de un singur comandament – «ăsta e ordinu’ de la șefu’!» – am avut cel mai mult de furcă în timpul care a urmat… Mărturisesc că n-am reușit să lămuresc nici un ipochimen din soiul pomenit mai sus că cercetarea stiințifică e un lucru așa gingaș, da’ foarte încăpățânat că nu ascultă neam de ordine! …și mai ales de alea cazone!!!
Capitolul 1. Angajarea, trezirea rapidă la realitate și lămurirea că nu tot ce zboară se mănâncă.
Formalitățile de angajare n-au durat mult, mulțumită unor persoane de contact foarte plăcute la vedere din Serviciul Personal sau cum se zice acum Resursele Umane. Datorită specificului facultății terminate, Tehnologia Construcțiilor de Mașini se numea pe atunci, acu nu mai știu sigur cum așa că o las baltă, am fost repartizat în Secția hard a Institutului, cea de Microproducție, Prototipuri și Modele funcționale unde începeau să se «întrupeze» din oțel, aluminiu, materiale nemetalice și altele ideile noi născute pe hârtie. Că unele ajungeau la «fier» vechi, nu plângea nimeni după ele…
Prima «temă de cercetare» – pe măsura pregătirii și entuziasmului tineresc de începător – a fost amenajarea și punerea în ordine a depozitului de materiale și semifabricate aferent secției, treabă de Sisif că n-avea nimeni dorința să se știe cât și ce intră în depozit, cât și ce se consumă pe fiecare lucrare, cât mai rămâne disponibil. După săptămâni bune de lupte cu morile de vânt, a început a înmuguri în mandea simtul de «giruetă» care îmi spuse că ce trebuia să fac eu era ceva de luat ochii unui eventual control care ar fi vrut să lămurească de unde dracu’ se prăseau atâtea rame pentru închisul balcoanelor prin oraș ori verice construcții metalice de prin gospodăriile celor aflați în nevoie. Deci, capu’ între urechi și nasu’ în vânt ca să vedem de unde bate mai tare și să evităm chestia de poveste cu ușuratul împotriva curentului de aer! Apoi câteva riposte de nivel potrivit la arhicunoscutele glume «proletare» , de genul adus o găleată de curent de la magazie, m-au pus pe bune cu oamenii în salopetă. Mi-amintesc ce ping-pong am făcut cu tânărul ucenic, trimisul cu găleata: ba că ce fel de curent vrea – continuu, alternativ 220 volți sau pulsatoriu, ba că recipientul nu era potrivit, neavând toarta izolată și altele că până la urmă s-a plictisit, ieșind din joc. Au mai contribuit la integrarea în grup și cele câteva idei și soluții tehnice pentru unele probleme apărute la realizarea câtorva proiecte la care colegii cu pixul nu-și prea bătuseră capul să le finiseze ca lumea… Așa pricepură ei, oamenii în salopetă, că eu nu am ajuns pe pile în institut. La rândul meu am realizat că și printre ei sunt inși care pot bate la fund un inginer cu o grămadă de școală, așa că am evitat să mă dau mare la apă mică. Încet-încet s-a stabilit între noi un «modus vivendi», benefic pentru amândouă părțile, mai ales că ne călăreau pe toți niște șefi (militari !!!) care nu le prea aveau neam cu tehnica! Da’ asta e o poveste de mai încolo…
Eh, a urmat partea a mai grea a acelei perioade de început, problemele extraserviciu!!! Abureala hunterilor pomeniți mai sus că institutul asigură cazare în cămin de nefamiliști pentru cei din provincie se destrămă repede … Așa zisul cămin era de fapt un apartament de trei camere, bun pentru cazarea a cinci-șase inși care nu se prea bucurară prea mult de ocazie pentru că în schemă apăru un familist cu epoleți. Recruții fură deci evacuați urgent și lăsați în grija amatorilor de chiriași – cinci sute de lei lunar camera, aproape juma’te de salariu de stagiar. Pe termen scurt pilula a mai fost îndulcită de procurarea de abonamente de masă la oarece cantine-restaurant de nivel high unde mâncarea era pe măsura firmei! Dar și prețul… Au urmat doi-trei ani în care am învățat cum funcționează legea cererii și ofertei pe piața cazării în Capitală și ce capcane ascunde ea. Mai ales când o chirie neașteptat de atrăgătoare se cerea completată cu niște servicii mai deosebite pentru proprietari/proprietare, că deh, tineri/tinere eram si puteam de dam pe dinafară… Țăranul din mine, crescut în satul de sub munte, nu s-a putut obișnui nicicum cu asemenea obiceiuri, era deja prea mult! Că se mai ivea câteodată ocanzia «frigerii vreunei puicuțe» cam de aceeași vârstă cu mine, asta era altceva față de «trasul la jug» și livrarea regulată de proteină tânără în contul unui așternut de mătase…
Cam pe la terminarea celor trei ani de stagiatură («legarea de glie!») și confruntat cu eventualitatea renunțării la fala goală a unei traiste ușoare de cei păcăliți de o firmă strălucitoare, Administrativul instutului se puse în miscare și făcu rost de spații de cazare pentru câte una-două persoane prin imobile naținalizate, îndesându-ne și pe noi pe unde se mai putea: câte un demisol tocmai eliberat de vreun locatar hotărât să se mute definitiv mai jos, vreo cameră într-o clădire tip vagon sau ceva mai romantic, o mansardă tip locuința poetilor, iarna frig și vara cuptor… Asta era dezavantajul de a avea sediul Institutului în Sectorul 1 al Capitalei unde nu se construiau blocuri… Ceilalți colegi de facultate de prin uzinele care năpădiseră periferia Bucureștiului se bucurau deja de confortul unor apartamente sau garsoniere noi-nouțe! …Și cu avantajul obținerii mai rapide a domiciliului stabil în București, oraș închis pe vremea aceea. (va urma)
MY LIRICS
6 noiembrie 2019 la 13:14 (my lirics)
PAS DE DEUX
Eu sînt izvorul şi tu esti marea,
Sunt călătorul şi tu eşti zarea,
Eşti cer albastru, iar eu sunt tină,
Eu sunt amurgul, iar tu lumină.
Eu sunt un abur, tu eşti tărie,
Tu eşti blândeţe, iar eu mânie,
Şi între noi, mereu chemarea,
Sunt călătorul şi tu eşti zarea.
II
Eu sînt drumeţul şi tu esti zarea,
Eu sînt izvorul cînd tu eşti marea,
Sînt strop de apă şi tu eşti glia,
Sînt fir de iarba, tu eşti tăria.
Eu sînt arşiţa, tu eşti o boare,
Sînt bob de rouă, tu val de mare,
Sînt frigul nopţii şi tu căldura,
Eşti infinitul şi eu măsura.
Copac sub soare şi tu lumină,
Ori puritate, cînd eu sînt tină
Şi între noi mereu chemarea,
Eu sînt drumeţul şi tu esti zarea.
REPORT
… dorinţe amânate
şi apoi refuzate,
greşeli neîncercate
şi neîncercări ratate,
ce puteam şi n-am făcut,
ce voiam şi n-am avut.
…la urmă aripi de prisos
pentru cerul meu
cît creştetul capului.
Unde eşti, tinereţe,
să te mai irosesc odată?
ZĂRI OARBE
Pe ţărmul apei/liber în reflux,
nevăzătorul ruga pescăruşii
să-i povestească
ce este dincolo de mare,
sărmanul surd la spaima lor,
multiplicată-n mii de glasuri,
că prea aproape, în curând,
îi vor aduce valurile
zarea.
TIMP NETRAIT
Nebănuită ca un fur,
se închide iară peste mine
temuta clipă de neant.
… o clipă, un minut, o viaţă?
Nu, doar altă amânare…
DRUM OSTENIT
E tot mai linişte între noi,
e tot mai frig şi gol în jur…
In van încerc să te acopăr
cu stropul din căldura mea,
e mai tăcere între noi
şi somnul obosit.
Dormi, iubire…
NO MORE TIME
E tot mai gol paharul,
Cucuta pe sfârșit,
S-a pustiit localul
Și boy-ul a adormit.
Pustiu afar’ și-n mine,
Un suflet împietrit.
E tot mai gol pocalul
[Nimica nu mai vine}
Si timpul s-a sfârșit…
Rapsodie de toamnă târzie, cu coda uitată prin iarnă
31 decembrie 2018 la 22:28 (my novels)
Ca anul ăsta și ca de când sunt, vorba sărmanului humuleștean, parcă n-am fost niciodată… Aș zice că de la poarta mea începe un drum plin cu gropi doar pentru uzul meu și al doamnei mele.
Să o luăm pe rând, calendaristic care va sa zică.
În primul semestru vremea secetoasă făcu praf timidele noastre încercări de agricultură la câmp și în grădină. Veni apoi rândul pomiculturii. Săracii pomi, lipsiți de apa vitală, făcură ce știau ei mai bine, supraviețuire! Poame sau alte genuri de fructe?! La anul! …dacă va ploua. Dacă nu, tot ca anul ăsta, adică nimic!
Apa care veni din cer pe la sfârșit de iunie nu mai folosi la nimic, doar cât să salveze bieții pomi cu mai puțini anișori la activ și rădăcini mai slăbuțe. Eh, bine și așa…
Apoi necazul luă alt chip și începu șă-și facă de cap prin familie!
Doamna mea cea voinicoasă se apucă să-și ude protejatele ei, florile din jardiniera scării de la intrare cu ditai stropitoarea de grădină, 10 litri de apă în cap și tot atâtea kilograme greutate, conform fizicii elementare. Pocinogul nu se lăsă așteptat: vertebra lombară numărul nuștiucare nu fu de acord cu asemenea încărcare și făcu poc iar o bucățică mică de os din corpul susamintitei piese anatomice o luă la vale pe canalul neural al nervului care controla reflexul celor două căi de eliminare a excrețiilor (solidă și lichidă) din corpul doamnei, amenințând să o lase fără control pe respectivele activități. Pampersul total urma să fie viitorul…
Noroc cu simpatica mea neuroloagă la care nu am renunțat de atâția ani și care, după o examinare de competentă urgență, o introduse pe doamna mea într-un lanț de proceduri medicale specifice: examinare RMN, urmată de intervenție chirurgicală sub microscop realizată de un medic tânăr și blagoslovit de Cel de sus cu o mână de aur și suflet pe măsură, completată cu prima refacere medicală la fabrica de reparat băbuțe (hm!) a Doamnei doctor Aslan, Domnul s-o țină în rai, acolo sus….
Pentru vârsta doamnei mele, refacerea, atât cât să se mai poată întâlni cu „covrigul” albișoarei Fabia, este minimum jumatate de an.
N-ai să vezi, cum zice cumnatul meu: păi cum, se poate să stai tu cuminte în casă la pat și albișoara Fabie în garaj?!
Mai ales când se ivește un caz de ugență majoră: drumul pisicii familiei se întretaie cu cel al lupului ciobănesc al vecinului. Cine iese cel mai jumulit din afacere? Felina familiei, evident, care are urgentă nevoie de intervenție chirurgicală la Dorel, doctorul de animale mari, medii dar mai ales mici din comuna vecină. Cu felina în brațe, amețită bine de șocul produs de fălcile dogului și înfășată într-un prosop care îi ținea laolaltă sângele picurând din răni și ceva mațe ieșite din abdomen, urc pe locul pasagerului, dupa ce închid poarta mare. Doamna mea, speriată de starea animalului, îmi oferă sfaturi gratuite de mișcare mai rapidă.
…și pornim…
Startul cu conductoarea suficient de agitată nu promite lucruri bune, așa că trec la prinderea centurii de siguranță, lucru destul de dificil cu un mic balot în brațe pe care trebuie să evit a-l băga sub centură. Doamna mea, fată bună, lasă mâna stângă pe volan în pozitia „ora zece” și cu dreapta moșmondește puțin până prinde prinde capătul centurii mele în zăvorul acesteia. În acest timp, „ora zece” devine „ora doișpe” și albisoara o ia ascultătoare înspre șanțul drumului…
…care e lucrare serioasă, cu finanțare europeana, optzeci de centimetri pe adânc, cu marginile taluzate și betonate, cu podețe de ciment la fiecare casă. Primul podeț l-am șters cu aripa dreaptă, pe al doilea l-am simțit că ne-a strâmbat janta și direcția iar al treilea ne-a deschis airbagurile că l-am luat în plin!
Pe scurt botul mașinii șifonat serios, motorul deplasat de pe lonjeroane, baia de ulei spartă, direcția fără direcție, plus alte mărunțișuri, în total «daună totală» cum scria în evaluarea CASCO întocmita de asigurator.
Conductoarea – șocată bine, dar și-a revenit suficient cât să scoată epava din șant și s-o remorcheze spre casa de care nu ne depărtasem nici un kilometru. Cu ajutorul unor băieti amabili cam la nivel de un milion jumate, lei vechi.
Animalul mic și rănit și-a mai folosit ceva din cele nouă vieți și s-a făcut nevăzut.
Pasagerul, în schimb, a preluat ponosul: compresie toracică cu fracturi minore a cartilagiilor coastelor mobile, multiple contuzii pe creasta tibiei drepte fără fisuri sau ruperi, hematom în peretele abdomenului drept de mărimea unui cartof cu exfluențe sanguine cutanate pe partea dreaptă, stare de soc diminuată la minim pe perioada internării, cam șase ore la urgența Spitalului Municipal din Capitală.
…unde am fost dus cu ambulanța, niiinoo-niiinoo, imobilizat pe targă și cu colier de fixare pe gât pentru prevenire accidentelor de coloană, mânca-i-ar tata pe paramedicii ăștia tineri de la SMURD!
Deci, emergency room pas 1: „defectoscopia ultrasonică” a abdomenului subsemnat pentru descoperirea eventualelor scurgeri interne sanguine. N-au fost, mațe tari și alte organe solide…
Pas 2: Tomografie computerizată pentru cap și gât, nimic de semnalat în afară de vechea urma rămasă de la AVC-ul care m-a tras pe dreapta mai devreme decât trebuia, acu v’o zece ani. Ar mai fi cică oarece subțieri ale sectiunilor arterelor gâtului datorită colesterolului, chestie de luat în calcul pe mai târziu, nu la urgență.
Pas 3: Cardiologia, inima și vasele de sânge – întregi, oarece tensiune sanguină depășind normalul, ori pe fond general, ori de la sperietură.
Pas 4: Radiografiere pe toate părțile și din toate pozițiile pentru depistarea de oarece fisuri, fracturi și ce se mai întâmplă la așa caz. Trecem cu bine după iradierea de vreo trei sferturi de oră, la nivel redus (cică!) … da’ eu pățitu’ din alte cazuri mă și văd strălucind ca un pom de Craciun.
Pas 5: Sistemul osos, examinare la ochi și pe baza radiografiilor tocmai băgate în baza de date – câteva lovituri la gamba dreaptă să fie și ea simetrică cu stânga pe care o am afectată de vreo treizeci de ani după o călcătură pe capacul unui canal, nefixat cum trebuie…
Pas 6: Neurologia, examinare cu cooperarea pacientului („vă simțiți toate cele, vreo amorțeală ceva undeva?”- nimic, dle doctor, da’ scoateți-mi odat’ colierul asta că mă-nebunește!) Mă scapă în sfârșit de targa rigidă și colierul de tortură, pot să mă așaez în pozitie cât de cât normală pe un fotoliu rabatat și cu o ureche ascult recomandările medicului, cu cealaltă în mobil, dau raportul doamnei mele.
Pas 7: UBER (chemat de junior I) și acasă, adică la apartamentul din capitală. Scurt popas pentru procurarea hapurilor de calmare și tratament, apoi îmbarcarea în auto junior I cu directia țară unde așteaptă domna mea îngrijorată…
Pe drum până la ieșirea din București, junior I se dă de gol: de unde până atunci făcea pe bărbatul, acum, îngrijorat, e mai mult cu ochii pe mine. Ca urmare cât p’aci s-o comită și el: pe una din trecerile de pietoni ale «marelui trotuar» cum e supranumit bulevardul Iuliu Maniu, cât p’aci să ia pe botul Ibizei personale pe un lungan grăbit care nu se prea mai uită pe unde umblă. Noroc cu ornamentul luminescent de pe scurta neagră care l-a pus în evidență în bătaia farurilor, fantomă năucă cu ochelari negri și căștile mobilului îndesate până la refuz în urechi…
Că urmează vreo trei săptămâni de chin pentru mine în care și un banal strănut e tortură, asta nu e nimic. Dar faptul că am fost luat cu salvarea și dus la urgență, are ca efect deschiderea unui dosar penal pentru vătămarea pasagerului pe numele doamnei mele cu săltarea permisului de conducere și eliberarea unei adeverințe provizirii care îi dă dreptul să mai conducă vreo două săptămâni. Mica problemă este ce să mai conducă, albișoara de Fabie este la stadiul de epavă, intră acum în hora CASCO cu recuperarea banilor din asigurare și din licitația epavei.
Problema principală pentru doamna mea este recuperarea carnetului de conducere.
Primo: Merge pasagerul la Poliția zonală Bolintin unde dă cu subsemnatul că n-are pretenții de la conductor pentru despăgubiri sau alte alea (culmea ar fi fost să-mi bag propria nevastă în rahat!!!).
Secundo: După două saptămâni, Parchetul zonal închide dosarul de urmărire penală din lipsă de obiect și trimite permisul de conducere la Poliția județeană Giurgiu. Cu hotărârea de clasare a dosarului penal pe numele doamnei, mergem la Poliția județeană Giurgiu unde aflăm ca permisul se ridică de la Capitala care l-a eliberat, peste alte două săptămâni.
Terțio: Prevăzătoare, doamna mea sună la Serviciul Circulație al Politiei Capitalei cu vreo două zile înainte de împlinirea termenului indicat și află că nu este permisul, că n-a sosit și că de fapt obiectul putea fi ridicat de Poliția Giurgiu după vreo două zile de la prezentarea hotărârii de clasare a dosarului penal, adică cu vreo zece zile în urmă. Pentru a afla ce și cum, doamna mea trebuie să se prezinte personal la Capitală, unde după o zi întreagă de stat la cozi află că permisul e pe drum, că cel mai sigur îl va recupera după sărbătorile de iarnă. Necazul este că tot acest ping-pong se derulează în perioada viscolului și a zăpezilor recente, iar doamna mea, operată la coloană are interdicție la statul în picioare mai mult de jumătate oră, plus alte interdicții… Deci, nu te pune, mă, cu meliția …
Între timp, pasagerul este promovat omul bun la toate și tot ce implică gospodăria, la care se mai adaugă poziția de paratrăznet pentru nervii dezlănțuiți ai conducătoarei care oficial mai suferă și de depresie…
A dreakului boală și asta pe care n-o vezi da’ te pălește tomna când ai nevoie de un chiul, ceva… Pe vremea studenției mele parcă se chema sindrom nevrotic depresiv, diagnostic de bază pentru scutirile beton de la cursuri!
Și uite așa ajunsei la cumpăna anilor, mare șef peste ferma personală și în curând liber pentru vreo trei săptămâni cât se reface doamna mea la recuperarea Filantropiei. Ce păcat că sunt înconjurat numa’ de vădane trecute de 70 de ani! Nici o prospătură, nimic!!!
31 decembrie 2018
LA MARGINEA ORAŞULUI
7 decembrie 2018 la 15:02 (arhivă SF, my novels)
La marginea oraşului nu mai sînt nici case, nici ruine. Şi străzile au dispărut de mult sub năvala gunoaielor oraşului. Locul le-a fost luat de potecile şerpuite prin jungla de bălării răsărite din mizeriile împinse cît mai departe de centrul strălucitor.
Ziua tufele, animate ici-colo de mişcări suspecte, îngheaţă brusc la auzul rafalelor trase de gardienii care veghează ca mizeria să rămînă pe loc. Noaptea însă, după ce paznicii se închid în foişoare, întunericul prinde viaţă – zgomote abia ghicite, şoapte, umbre furişate. Din cînd în cînd, spotul cîte unui proiector rotit lent trage după sine o nevăzută trenă de linişte, dar bezna revine iute cu freamătul ei neştiut.
Nimeni nu s-a putut lăuda vreodată că a petrecut o noapte întreagă aci, la margini.
Puţinii care au îndrăznit s-o facă, nu s-au mai întors niciodată. S-au topit ca fumul, fără să lase nici o urmă. De aceea, după înserare nu mai calcă nimeni prin aceste locuri. Şi totuşi cineva a scos povestea că într-o vreme, în nopţile cu lună plină pe aici apărea adesea fantoma unui cal alb.
… Cu botul ridicat într-un nechezat mut şi coama fluturată de un vînt inexistent deasupra gropii cu miasme încremenite, năluca galopa nedomolită pînă aproape de revărsatul zorilor, stîrnind cu închipuirile ei de copite colbul de pe vechiturile din groapă. În urmă-i, ca un cor uriaş se ridica îngemănat glasul miilor de lucruri care, trezite, îşi plîngeau la unison trecutul.
Tonul îl dădeau de fiece dată obiectele personale, contaminate de lungul contact cu oamenii: aci – portvizitul care mai păstra ceva din mirosul coloniei stăpînului, colo – oglinda cu vagi urme din luciul de altădată, purtînd încă în memoria argintului chipul femeii careia îi folosise ani şi ani, dincolo – jucăriile părăsite de copilul devenit pe nesimţite adolescent. Treptat, treptat lor li se alăturau miile de alte lucruri aruncate ori pierdute, părăsite şi împinse la marginea oraşului într-un val concentric care îi despărţea pe oamenii dinăuntru de ţinuturile înverzite din jur.
Drumul nălucii începea mereu din cimitirul de maşini, unde şi fusese văzută prima dată. Acolo, în galopuri înverşunate desfunda caroserii, plesnea parbrize şi strîmba portiere încă întregi ca o tîrzie şi totuşi inutilă revanşă pentru umilinţele îndurate de toţi semenii săi în acest veac al motorizării pînă cînd, sătul de scrîşnetul metalului torturat, se domolea şi se îndrepta agale spre triajul părăsit.
Aici vedea cum pădurea de stîlpi, purtînd altă dată firele semnalelor de cale şi ale instalaţiilor de forţă, se împuţina la fiecare revenire. Trecea ca vîntul prin barierele coborîte, peste şinele subţiate, legînd una de alta cu roşul de sînge putred al ruginei traversele albite de soare ca nişte coaste de şerpi uriaşi, aşternuţi spre zare şi îşi domolea goana prin faţa cabinelor părăsite, aşteptînd parcă ceva. Gheretele pustii îl întîmpinau însă de fiecare dată mute, cu ochii goi ai ferestrelor sparte şi întunecate. Atunci galopa înapoi spre groapă şi se oprea mereu pe acelaşi loc, o movilă care îi adăpostea comoara neştiută.
Găsise mai de mult în cele mai de jos straturi o sabie şi o platoşă din vechime. Numai el ştia cum le curăţise şi le lustruise de ar fi luat vederea oricui le-ar fi privit la lumina zilei. Abia aci, lîngă comoara lui se domolea şi sub pleoapele străvezii dădea drumul visului său. Se vedea mîndru, plin de foc, purtîndu-l pe multaşteptatul stăpîn echipat cu armura şi sabia dăruită de el.
În fruntea unui armate de sute şi mii asemenea lor, spulberau sub iureşul copitelor tumora de beton şi sticlă care spurca de atîta vreme firea cu mizeriile ei.
Visul său punea în loc o mare de ierburi fără de sfârşit, vălurită de vînt.
Uneori, ostenit, se lăsa furat de somn, dar pentru puţin timp, căci trebuia să plece înainte de ivirea zorilor.
Într-una din nopţi zbuciumul lui a durat mai mult. Ca de obicei, lîngă movila lui şi-a visat visul şi apoi a aţipit.
… s-a trezit tîrziu, orbit de lumina soarelui, împuns în coaste şi strîns în frîu.
– Aci erai, gloabă ?! Ţi-a priit hălăduiala, ha ! Cît te-a căutat tetea, numai biciu’ ţi-o spune… Ja la căruţă, s-o roim că se-nghesuie locu’!
Resemnat, se lăsă dus lîngă tovarăşul său de ham. După ce toţi plozii tuciurii ai poporului gunoaielor, număraţi pînă la ultimul, se căţărară în căruţă, porni în pas bătrînesc pe calea preabine ştiută.
Neputincioase să-şi retrăiască fără el fie măcar şi o fărîmă din trecut, vechiturile au uitat să îl mai aşteapte. Numai buruienile înverzesc şi se usucă neclintite pe movila lui, peste lucirea uitată a unui vis de iarbă.
București 1985
Diary of a green farmer
18 octombrie 2014 la 09:10 (memories, my novels)
Un moment din viață când, supărat pe lume – și pe mine! – am luat hotărârea să las dracului capitala cu bâlciul ei politic, cu vagabonzii patrupezi și bipezi, cu praful și poluarea, zgomotul și canicula, sirenele salvărilor sau ale pompierilor, etc șamd, m-a «resetat» la stadiu de la care pornisem în urmă cu vreo patruj’de ani – ăla de țăran.
Pe talerul acestei decizii cel mai greu a cântărit «glonțul trecut pe lângă ureche», adică accidentul vascular cerebral descoperit în urma verificării în tunelu’ groazei (RMN-ul unde intri ca într-un sarcofag croit pe măsură cu mare zgârcenie și-n care o liotă de ciclopi nevăzuți încep să bată cu ciocanele până când, din camera alăturată, superprotejată, doctoru’ zice stop și te extrage pe tavă, bine „frăgezit” – demagnetizat și aproape terminat).
…de la o vreme nu prea se mai lega ceea ce-i comandam eu mâinii drepte cu ce făcea ea, adică ce nu făcea. Nici ținerea de minte nu mai lucra cum trebuie. După o discuție cu șefu’ care puse problema franc – «unde ți-ai lăsat, dle, memoria că uite așa și pe dincolo…» – am realizat cât e de groasă.
Prin urmare, hai la neuro, la dna doctoriță, fată bună de pus la rană, care mă trimise de urgență la colegu’ ei, stăpânul peste tunelu’ groazei de mai sus cu distractia de milioane. Lei vechi, în schimbul unui CD cu imagistica examenului…
…pe baza căruia, după ce dna neuro îl vizionă în PC că așa e modern, lansă suspomenita sentință cu glonțu’, completată cu o rafală de alte vești medicale care pe unu’ mai slab de înger l-ar fi dus cu gându’ la frânghie și sopon.
Da’ eu nu m-am speriat, am antecedente grele – fratele mai mic «nimerit» pe stânga, mâna, piciorul și colțul gurii plus altele mai greu de observat în CPU (capul purtat pe umeri, la bipezi!), tata nimerit in plin, Domnul să-l odihnească alături de frații lui față de care n-a făcut opinie separată. Nici ramura feminină nu rămăsese mai prejos – mama, mamaia și ceva mătuși învinse de boala fără cruțare a dotărilor specific femeiești. Norocul meu că eu am d’altelea…
…eh, ce e de făcut, Hombre, că nimeni nu vrea s-o termine chiar așa din scurt?!
« – Ce e de făcut?! Retragere… la liniște, pace, odihnă și câte o sacoșă lunară de hapuri!» – completă suav dna neuro.
– O sacoșă?!»
– Da, pentru câte treizeci de zile! După care eu vă examinez și văd ce vă mai dau.»
Ei, uite bombonica dulce, vederea lunară cu simpatica neuro care să mă umple de amărele pe rețetă cu regim special!
… și cu niște denumiri de se-noadă limba în gură! Pe puțin zece-cinșpe litere, care de care mai închisnovate, vorba bietei mele mamaie…
Prin urmare, vrei – nu vrei, hai la odihnă!
Primu’ pas: «noul sediu social al firmei».
…în comuna natală a nevestei, 35 km de centrul Bucureștiului, în casa de vacanță cumpărată în urmă cu v’o zece ani, cu tot cu proprietar, ca să nu stea pustie în lipsa noastră. Acceptabilă pentru câte o escapadă de până în două săptămâni pe vară, dar lăsând mult de dorit în cazul unei locuiri permanente. Mai ales că moșul proprietar, mare luptător cu sucul ridicat în grad al corcodușei, pierduse înfruntarea cam de un an și ceva și se mutase definitiv pe deal, în necropola comunală dintre brazi…
Pasu’ doi: vizită de lucru împreună cu Junior I, proaspăt arhitect, să stabilim varianta cea mai bună: reparație sau «rebranduire». După o examinare cu amănuntul de vreo două ore, cuprinzând constatarea hibelor și estimarea costurilor pentru îndreptarea lor, am căzut de acord că mai bine o punem de alta…
…Așa am început o aventură ce mi-a mâncat doi ani de viață! Și încă ceva picături pe deasupra, zi de zi, că eu trebuie să fac pe mecanicul, caloriferistul, electricianul de urgențe și câte altele pe care locatarii în comun nu le mai conștientizează…
Prima etapă – proiectul, s-a rezolvat în doi timpi: primul «ce am vrut noi, ăi bătrâni – un apartament pe sol de două camere cu utilități de oraș» și al doilea, up-grade-ul «dorit» de dl arhitect și frate-su, adică un adaus de două garsoniere plus utilitățile fiecăreia la etaj…
«…că noi unde stăm când venim pe la voi?!» – zicerea lu’ Junior II, informaticianul care își înghețase anu’ la facultate ca să facă bani. Buni, ce e drept, câștigu’ lui pe o lună cât al meu și al mă-si pe un an!
…din care a pompat la greu pentru up-grade-ul clădirii! Peste jumătate de finanțare…
Etapa a doua – rendez-vous cu birocrația locală și județeană pentru docomente și aprobări ca totul să fie în regulă. Câhh!!! …se uitau la noi ca la marțieni – «ăștia vrea actele înainte, nu după ce e gata coșmelia, ca tot omu’!!!» Și le-am avut, cu chiu și vai, cum zice legea. Așa că vulturii și corbii lansați imediat după ciupeală la mica înțelegere «pentru ce nu erea legal» au rămas clămpănind din cioace…
Etapa a treia – tocmirea echipelor de lucru, vai de capul lor! …și al nostru:
numa’ meșteri mici,
calfe, ucenici,
ce-a rămas p’aici…
fiindcă ăia mari
’n Spania – zidari!
Etapa a patra – șantierul… de scos peri albi!
Cu zidarii a mers cum a mers, băieti tineri și dornici să învețe „chestii noi” de la domnu’ arhitect care i-a pus să facă ce i-a trecut lui prin cap, că doar nu plătea din buzunarul personal: temelie adâncă de 1,80 metri pentru terenul in pantă, structură de rezistență din stâlpii armați cu bare de oțel beton netăiate pe întreaga înălțime a construcției – cca 6 metri, placă flotantă pe fiecare încăpere pentru podeaua parter, placă dublu armată pentru etaj și altele pe care eu le-am uitat.
Cu ușile și ferestrele tip termopan mi-am zis că n-o să am probleme: procedeu vestic pus bine la punct de ăia de afară.
…n-am luat în calcul însă mintea odihnită a prostului indigen!
Garnitura de la etaj – ferestrele și ușa terasei – au croit-o în atelier cu 10 centimetri mai scurtă pe înălțime, după măsurile aiurea luate pe teren. Noroc cu un meșter mai vechi care propuse o remediere ce evita rechemarea zidarilor pentru completarea golurilor în zid – un adaus de 10 centimetri din material izolator, comandă specială la baza lor de productie din Ardeal. Soluție acceptată și de dl arhitect, dar al cărei cost fu suportat integral de firmă pentru mulțumirea clientului, recte dl arhitect care le putea face oarece intrare pe la posibilii clienți…
Cu finisajele exterioare și interioare a fost iar de tras – meșterii mai copți și mai încremeniți în prostie, «lasă, domnu’, că știm noi cum se face», plus niște șmecheri la izolarea termică cu care una am vorbit și alta s’apucaseră ei să facă, până când le-am pus în față alternativele: pas cu pas după contract sau pas alergător direcția poartă…
A urmat o scenă de comedie cu șefu’ lor care scoase și pistolu’ la intimidare.
Flash, ciobănescul meu german, atât a așteptat! Bine dresat și învătat la figuri din astea, se repezi glonț să-i hăpăie ăluia brațu’ cu arma. A prins doar pistolu’ pe care-l făcu mărunt, mărunțel că era… din plastic! Culmea tupeului, golanu’ vru despăgubire pentru «butaforia de înaltă clasă» că o avea pe inventar. I-am spus că sunt de acord dacă negociază cu făptașu’ care, după ce își primise recompensa dulce, își reluase pozitia de asteptare la picior…
Instalatorii și electricienii au fost supravegheați alternativ, când de mine, când de dl arhitect, soața făcând galerie la amândoi: «…nu vezi ce rasol trage ăla? Du-te și zi-i că d’aia dăm o groază de bani!» Dar când am bifat și instalarea fosei septice și a centralei termice, ne făcu nouă, bărbaților – mai ales mie – o surpriză frumoasă: contractul pentru NET și televiziune Dolce, la pachet cu telefonia fixă, că fără asta, nu se poate la Romtelecom!
…inaugurarea se făcu în toamna timpurie a anului 2009, fără Junior II care în Suedia «forja» din greu coroane. Sau euroi?!
Pe ultima sută de metri am prins și niște „ambulanți” cu lemne de foc pentru iarnă de ne-am asigurat confortul termic. Și pentru că am intrat în pâine ca țărani, am primit și oarece responsabilitați privitoare la terenul agricol al socrilor, mai ales că între timp socrul meu se mutase și el pe deal, între brazi iar soacră-mea se dă tare „nevinovată” în problemele astea. Ea mai mult cu „galeria”…
Așa am intrat în noua ipostază, „țăranii de oraș”!
I
Vecinătăți și obiceiuri noi
…care să te lase bouche-bee!
…scurtătura prin bătătura altuia…
Seară de vară cu un cer plin de stele, amintindu-mi de copilăria din satul de sub munte. Mă uit după astrele care m-au fascinat mereu: Vega la zenit în rombul Lirei, Sirius din centura Orionului spre sud, Cassiopeea cu al ei dublul V alungit undeva spre nord și, pe aproape, Polaris din Carul Mic…
Miros de vegetație încinsă de arșita de peste zi, completat în coloana sonoră cu zgomot de pași fără fereală prin apropiere…
«-Bună seara, vecine! – mă salută umbra ajunsă lânga mine pe care o ghicesc ca aparținând vecinului de alături. Ce faci, te uiți pe cer?!
-Nu, doar stropesc prunul – răspund eu cam într-o dungă, oțărât mai ales de prezența lui în curtea mea decât de întreruperea „plăcerii” de noapte a majorității bărbatilor trecuți de o anume vârstă. Ce îți trebuie la ora asta?
-A, nimica, doar mă duceam la văr’miu și am luat-o pe scurtătură.
…prin curtea mea, că pe drum pașii ți-erau cu vreo cinșpe mai mulți!
-Mare baftă avuseși – îi zic. Dacă nu mă scotea nevoia din pat, te lua în primire Flash! Are ăsta niște fălci…»
…doar ce își auzi numele și ciobănescul german ieși mârâind la iveală, ditai namila în întunericul nopții care îi smulse un «hâc» involuntar vecinului.
De atunci am scăpat de trecerile pe scurtătură prin curtea mea! …și de găinile lui care îmi transformau într-o veselie grădina de legume în poligon de scurmat. Ciobănescul meu, bine educat, cum le zărea, le „scana”și, identificându-le ca „intrusi în teritoriu”, le captura și mi le depunea mândru pe pragul ușii de intrare, întregi și fără să le clintească o pană măcar. Numai că proastele, de frica fălcilor și a imobilizării în gura namilei, făceau stop cardiac dacă nu le eliberam urgent.
«-Da’ pune-l dracului în lanț, vecine, că-mi termină toate găinile!
-N-ar fi mai bine să-ți repari tu gardul pe unde trec orătăniile?! Că ăsta nu e câine de lanț.»
…așa am scăpat eu cu grădina întreagă și el cu restul de păsări.
…Banca săracilor Ltd sau cerșetorie cu ștaif.
Cum se mută câte un orășan la țară tot țăranul dimprejur se grămădește a se obliga cu cerere de bani, sume mici pe care să n-ai tupeul a le mai cere îndărăt, că ești un domn, ce dracu’!
Mi-am „luat-o” și eu la început până când pasivul a devenit îngrijorător, apoi am aplicat metoda Petre Roman din anii 90 – întorsul buzunarelor pe dos!
-…și eu ce fac că vin ăia după masă și-mi taie curentu’! De unde le dau eu două milioane ?! (lei vechi!).
Reproșul fu însoțit de golirea berii sub copertină la „privatizatu” și de un fum adânc și cu necaz din țigara luată și ea „pe caiețel” – evidența datornicilor până când se dă alocatia.
-Păi deh, omule, dacă nu mă avertizași din timp că te am și pe tine în întreținere ca să-mi potrivesc bugetul?!
…de atunci nu s-a mai lipit de mine, doar pe nevastă-mea a încercat s-o mai aburească, inutil că draga de ea e o „tăuroaică” aprigă de tot când e vorba de bani.
…unelte și scule pentru tot poporu’.
Scăpat din spațiul strâmt al apartamentului de bloc, meșterul din mine se hotărî sa se desfășoare la curte și se dotă cu sumedenie de unelte și scule al căror preț le strecură într-un capitol mai puțin evident din devizul casei. Mai ales că perioada procurării lor se potrivise taman bine cu cea a deschiderii marilor magazine de bricolaj Hornbach, Brico și Praktiker, cu promoțiile lor consistente de început. Iar dacă inițial apariția lor în inventar fu întâmpinată cu oarece ostilitate – „bani aruncați pe jucării!”- beneficiul evident al folosirii lor ulterioare pentru amenajările curente diminuă până aproape la dispariție ostilitatea „jumățății contribuabile”…
Numai că respectivul beneficiu fu remarcat și de vecinii care, în mare nevoie ba de o mașină de găurit, ba de un ferăstrău pendular, de o drujbă electrică, ba chiar și de betoniera, meritorie supraviețitoare după atâta ciment turnat la casă și la anexe, le luară la ochi și deh, nu puteai să-i refuzi – oameni de sat „cu care o să te freci mulți ani de acum încolo”!
Așa ajunseră sculele mele să colinde satul, împrumutate din mână în mână până când abia reușeam să le recuperez, vai de capul lor, pe la al nu știu câtelea neam…
Când bijuteria mea de drujbă electrică își dădu însă prematurul sfârșit în cablul de oțel folosit la tractatarea din pădure a ditai trunchiului de copac pentru iarnă și pe care meșterul de două parale nu se mai obosise a-l scoate – «erea ruginit, bre, credeam că îl taie!», am schimbat foaia. Următorului care veni după rotopercutorul electric de forță, 1500 wați, cu care să spargă o temelie de gard i-am arătat chitanța cu prețul plătit pe obiect și i-am cerut banii dinainte drept garanție de integritate. A făcut niște ochi mari:
«- Hai, bre că oameni sântem și noi, de un’ să scoț eu atâția bani?!
– Păi de unde i-am scos și eu pentru asta (drujba tocmai decedată), și asta (rindeaua electrică de mână Black & Decker cu cureaua de transmisie rupta de cumătrul său) și asta (mașina electrică de tuns iarbă, arsă pe undeva printr-o curte de la marginea satului)!»
…astfel mi-am salvat restul de uneltele, da’ mi-am câștigat nume de „al dracu”! Pagubă în ciuperci…
…ajutorul nedus până la cap e angajament neonorat!
Socrul meu, fie-i țărâna usoară, avea niște vecini „de toată isprava”, mai bine zis de nici o ispravă, trei frați ca niște brazi, nimeriți în Sahara!
Cu o mamă cam dusă cu capu’ și un tată dus și el de acasă, cei trei au crescut sub îndrumarea creștinească a socrului meu care i-a tot ajutat mai mult decât cu sfaturi bune.
După ce bătrânul s-a dus la cele veșnice, cei trei au rămas pe picioarele și puterile lor, cam sighinașe ce-i drept. Vrând-nevrând, am preluat eu o parte, mai mică, din moștenirea socrului și am continuat ajutorul, încercând a-l duce mai mult spre partea cu „undița” și mai puțin spre cea cu „peștii”. Da’ dacă n-ai cu cine…
Un exemplu: o bună parte din curtea mea este înierbată și cu ceva pomi.
Zici iarbă, zici cel puțin două coase pe an, altfel te trezesti cu hălăciuga de buruieni cărora doar focu’ le mai este leacul. Deși muntean la origine, plecat prea devreme de acasă prin lume, am ratat „cursurile de cosit”. Pentru mine, instrumentul ăsta cu tăiș curbat este ceva de spaimă și poveste, evocându-mi războaie și răscoale când mulțime de sărmani o transformau în armă, legând-o în prelungirea cozii.
Unul din cei trei frați suspomeniți are o cotigă trasă de un măgar, măgarului îi trebuie nutreț, din belșug la mine în curte, la două case de gospodăria celor trei.
Logic, i-am propus respectivului să cosească iarba și să și-o ducă acasă, avantaj reciproc – mie îmi rămâne curtea curată, lui hrana gratis pentru animal.
…A urmat două zile de asistență la coasă – ochii pe el să nu taie pomii tineri și ajutor cu grebla pentru adunatul ierbii. Plus mâncare și băutură pentru cosaș…
Veni și ziua când, însoțit de vehicol și de „beneficiarul” urechiat al viitoarei încărcături, respectivul frate se prezentă să-și ridice iarba. După ce încărcarăm amândoi cotiga, tipul constată că a rămas fără țigări. Eu nu mai fumez de mult, deci nu puteam să-l ajut. Văzând el că aluziile sale despre bani de țigări trec pe la urechile mele fără rezultat, o luă spre bufet să-și mărească „debitul” pe caiețel cu încă un pachet de țigări, lăsând măgarul și cotiga încărcată în stand-by în curtea și grija mea.
…trece sfertul de oră necesar, apoi încă unul, încă o jumătate de oră, încă o oră și fratele – nimic!
Măgarul, cât este el de răbdător, se plictisise de atâta asteptare și se apucase să-mi facă pagubă în recolta de fructe de peste vreo doi-trei ani, ronțăind lăstarii și crenguțele la care ajungea. L-am luat binișor de căpăstru și tai-tai, hai-hai l-am dus în curtea stăpânului său. Apoi am luat direcția bufet unde l-am găsit pe fratele plecat după țigări, bând bere în compania altor pierde vară:
«- Vecine, uitai de tot de dta!
-Sezi liniștit ca ți-am dus eu măgarul acasă.
– Da’ l-ai deshămat?
– Nu, că nu mă pricep, pân’acum n-am avut de a face cu măgari înhămați!»
Nu știu dacă a priceput ceva din spusa mea, mai degrabă nimic pentru că peste o oră veni să mă cheme să-i ajut să clădească iarba. I-am răspuns că vin imediat, numa’ să mă duc să-mi iau țigări. Abia aici i-a picat fisa…
…pocnitori de sărbători sau obiceiuri proaste aduse de la oraș.
De când s-a relaxat regimul materialelor pirotehnice, adică după decembrie ’89 tot românul întâmpină Anul Nou cu multe zgomote și lumini cât cuprinde. În minutele acelea de la cumpăna dintre ani e adevărată aventură să circuli per pedes prin orașele patriei. Las’ că nici pentru mașini nu e v-o bucurie – fie în mers, fie parcate sunt împodobite fără voie cu tot soiul de „cadavre” arse care poposesc să-si consume ultimele grame de materiale „focoase”, lasând amintiri de neșters pe vopseaua fericitului vehicol.
Odată cu întoarcerea la origini a excesului de „proletariat” rezultat din recalibrarea fostei industrii socialiste, oamenii au adus în locurile natale și acest obicei, ba chiar l-au adaptat, spre bucuria buticarilor vânzători de pocnitori și alte drăcovenii zgomotoase. Așa că orice țaran nu se simte bine dacă belșugului de manele „consumate” de ziua de naștere sau onomastică nu-i adaugă și un mic foc de artificii!
Ce dacă vecinu’ are dincolo de gard o șiră, două de paie bine uscate?! Să belească ochii și să aibă la îndemână gălețile cu apă!
Pentru mine nu e cine știe ce deranj cu ferestrele termopan fonoizolante și fără șire de paie sau coceni prin curte. În schimb, pentru sărmanul Flash, ciobănescul german cu auzul lui fin și cu dresajul ce-l obligă să fie pe fază la un asemenea gen de zgomote, e un adevărat supliciu.
Mai ales că un vecin de peste vreo două case se dă în spectacol cel mai des. Cade casa pe el, gardul de la drum stă în doi pari, dar lui nu-i lipsesc însă manelele și pocnitorile!
«- Lasă, neică, că-l lecuiesc eu!» – se lăudă fiul unuia din vecini. «Poimâine are iar bairam prăpăditu’»
…numai să am grijă de dulău să-l bag undeva la adăpost, cine știe de ce-i în stare mucea!
Vine seara cu programul de manele, începe și spectacolul de pocnete și lumini care este tăiat de o bubuială grozavă – o petardă sadea!
…plasată taman lângă unul din parii gardului ăluia! Parul putred, petarda ca lumea, gardul prost s-a „predat” întins la pământ pe toată lungimea.
S-a dus naiba distracția când una-două apăru și poliția locală cu cercetarea de unde asemenea explozie, mai ales că totul se nimerise la puțin timp după evenimentul Ciorogârla, când cu „lovitura” la depozitul de armament al unității militare din zonă.
Degeaba a încercat ipochimenu’ s-o cârmească, că așa și pe dincolo, că nu el…
A rămas cu tinicheaua de coadă și fără gard.
Zănatecul ăla tânăr, în schimb, a băgat capu’ între urechi și mutu’ s-a chemat!
II
Four season
…adică cele patru anotimpuri. …agricole!
Prima toamnă a lui 2009 – o plăcere!
…treburi de terminat prin ogradă – închiderea șantierului și limpezirea curții – și prin ditai damul de casă – familiarizare cu functionarea centralei pe lemne, făcut cunoștința cu electrica și firărăia locuinței, ușurel, ușurel.
Apoi conservele de iarnă, o plăcere să „achiziționazi” legumele direct din grădină, să le „procesezi” pronto afară pe terasă sau la foc deschis în curte și să le depozitezi, după prelucrare, la rece în pivnița cât o cameră, nu o biată debara de bloc
Mai o mână de ajutor la culesul recoltei de pe loturile părinților nevesti-mii și rudelor, că așa se cade la țară.
…mai o vizită a prietenilor de la oraș, cu nelipsitul grătar. Ce mai, dolce vita!
Când ploile nu-ți dau de ales, rămân vizitele rudelor consătene și curioșilor să vadă cum te-ai aranjat „în casa fără măcar un coș de sobă”.
« -…ce o să faceți la iarnă?!
– Dăm drumul la centrală și încălzim cu caloriferele!
– Ee, face ălea căldură?! …că ie fiare și se răcește repede și nu ține ca soba!
– Da’ la bloc cum e?
– La bloc bagă ăia de la termo toată ziua căldura pe țevi!
– Păi și aici e la fel!
– Și arzi o cărută de lemne pe zi»
…după ce am dat drumul la «furnal», am văzut că nu era vorba chiar de o căruță, ci cam de o roabă încărcată de butuci sparți din lemn de esență tare pe toata ziua de iarnă pentru o suprafața de aproape 200 metri pătrați, căldură la 20-22 grade peste tot, plus apa caldă menajeră.
Deștepți cehii ăia de la VIADRUS! Producătorii „furnalului”, adică.
…dar ajutați și de izolația de polistiren de 8 cm de pe exteriorul casei. Ca să nu pierdem căldura prea repede.
Prima iarnă 2009-2010…
…blândă cu noi, tocmai bună pentru adaptarea unor „țărani de oraș”. Fără vijelii ori viscole care să pună probleme distribuției de energie, astea fiind rezervate anilor următori…
Cu sărbătorile de iarnă și obiceiurile care încă mai supraviețuiesc, cu zăpada ca un covor alb-pufos, așternută cuminte peste case, pomi, câmpuri și pădure, cu musafirii veniți în vizită de aproape și de departe, trecu mai repede.
Primăvara 2010, 2011, 2012, 2013, 2014…
…aceleași griji.
În grădină – curățirea și săparea la cazma a loturilor pentru legume, apoi răsadnița adică un fel de creșă pentru legume, urmată de răzoarele cu ceapă și usturoi, cu spanac și lăptuci, mazăre, etc plus grădina cu flori a doamnei si pomii și vița de vie din grija mea.
Vine apoi repicarea răsadurilor, adică gata cu creșa și grădinița, treceți la treabă pătlăgelelor roșii, vinete, ardei și alte alea pe locurile planificate din toamnă. Plantare și udare la fir până când se prind și se ridică bine de scapă de „grija” coropișnițelor și a altor gâjgănii, fericite că le oferim hrană de gratis.
Pe câmp – arat și discuit sau „pregătirea patului germinativ” pentru grâu, porumb, floarea soarelui, după care semănatul și altele care-mi scot peri albi pentru că trebuie să fac competiție cu tot satul ca să obțin rând la cei doi-trei posesori locali de utilaje agricole „privatizate” de la fostul SMA…
Vara 2010, 2011, 2012, 2013, 2014…
…tot la fel.
În grădină, udătură la legume, plus stropiri contra «consumatorilor» neautorizați – gâze ori plante dăunătoare – în nici un caz cu chimicale ci cu mixturi eco culese de doamna mea din Formula As sau de pe Net! Păi ce naiba, ne-am tras la țară ca să mâncam tot „chimie”?!
Pe câmp, grijile sunt de calibru corespunzător – lupta cu buruienile care nu acceptă cu nici un chip să-și împartă arealul cu plantele aduse de om, până nu le „convingi” cu sapa! Iar sapa este „mânată” de câte una bucată lucrător care trebuie mulțumit cu cafea plus țigări la prima oră, mâncare consistentă la prânzul mic, mâncare ca lumea, plus tăria aferentă la prânzul mare iar la final banii, în limitele tarifului local…
…apoi ochii pe cer după ploaia care vine tot mai des la momente nepotrivite, uneori însoțită de vijelie și grindină!
La care se adaugă procurarea combustibilului pentru iarnă, în perioada asta pentru că este mai ieftin. Ieftin pe dracu’, cam cât zece luni de întreținere la bloc, livrată toată într-o singură tranșă.
Toamna 2010, 2011, 2012, 2013, 2014…
…idem.
Recoltarea și conservarea produselor din grădină și livadă. Plăcere dintre cele puține…
Strângerea cerealelor de pe câmp cu „căciulirea” aferentă la posesorii de utilaje agricole sau cu ajutorul în aceiași parametri ai celor cu săpatul, depozitarea în hambarele personale, adică făcute de „mânuțele astea doo”.
…ridicarea hambarelor au fost iar momente – spectacol pentru vecinii care s-or fi mirat că am îndrăznit să mă „angajez” în asemenea intreprinderi singur-singurel. În pofida tuturor pronosticurilor și sfaturilor că nu așa se face, «că știu eu meșter care lucrează bine și ieftin» și altele, după ce au văzut ridicat în curte hambarul pentru porumb știuleți și în magazie hambarul pentru boabe, au început cu întrebările:
…«- Cum l-ai făcut, vecine, că-i mai mare ca ușa și as’vară lucrai la el în curte?
– Demontabil, vericule, în panouri pe care le-am legat pe loc, în magazie!
– Și cum îl mai scoți?
– Desfac șuruburile de aici și de aici și gata, scot panourile unu’ câte unu’!
– Aa, păi asa da! Da’ la porumbaru’ de afar’ de ce ai pus chestiili ălea de tablă pe picioare?!»
…chestiile erau niste conuri de tablă ca niște fustițe tu-tu pe fiecare picior, puse ca să împiedice șobolanii și șoarecii să se urce în hambarului de știuleți.
«- Auzi, nu-mi faci și mie câte unu’ d’ăsta?!
– Păi tu n-ai ochi, mâini și picioare?
– Ee, io n-am timp, sunt ocupat.»
…cu țoiul și berea la bufet! Sau la «păcănele»…
Iarna 2011, 2012, 2013…
S-a terminat cu plăcerea!
Nopți lungi, friguroase, retragerea de vreme în casă…
Rămâne de bază televizorul (pentru doamna) și calculatorul (pentru mine)!
Plictiseală, că oricât se rulează, subiectele de bârfă locale sunt puține.
Nu mai sunt nici bani de numărat (pensie mică, deh!).
Cu „copiii” am încheiat-o, o „împărțire de saltea”, cum zice niponul, este chiar un eveniment, deși ce condiții favorabile avem acu, nederanjați de nimeni, da’ la partea „cu ce” vine durerea!
Când i-am cerut dnei doctorițe neuro părerea despre pilula minune albastră, m-a întrebat cum merge Salvarea la țară!!!
Așa că am lăsat-o cum a căzut, pe stânga…
Câte un viscol din cele care au învățat drumul p’aci mai aduce oarece necazuri cu distributia energiei electrice. În ultimii doi ani n-a fost iarna fără întreruperi de curent. Nu e curent, nu merg pompele centralei termice, hidroforul, televizorul, calculatorul și becurile.
Prin urmare, s-a impus de urgență cumpărarea unui generator de avarie care să asigure o putere minimă de circa 3 kw.
S-a cumpărat și instalat.
…unul care pleacă „la sfoară”.
Pentru că ticaloșii de la Enel-distributie au obiceiul – prost – să se joace de-a uite-l, nu e! Cu curentul electric!
…până îi dau drumul după o avarie, fac cinci-șase testări on/off de care i se face lehamite oricărui circuit automat de conectare! Și dă în primire! Automatul, deh…
Prima avarie majoră în iarna lui 2012, circa 12 ore lipsă curent.
…scot generatorul, îi fac plinul cu benzină, îl conectez și îi dau drumul. În tot satul cufundat în beznă casa mea strălucește ca un pom de Crăciun. Începe telefonul să sune:
« – Cum ai tu corent și la noi nu este?!
-Pentru că mi-am făcut rezervă de câteva găleți!»
În final reușesc să-l domolesc pe vecinul pizmaș, explicându-i situația.
« – Auzi, nu mă conectezi și pe mine că am să termin de sudat o poartă?!
-Îhîm, zic, s-a întâlnit hoțu’ cu prostu’. Deci tu ești ăla care încarcă rețeaua și o face să fâlfâie?»
Peste vreo oră o vecină vine la nevastă-mea s-o roage să-i permită să-și încarce mobilu’ la noi că așteaptă niste telefoane urgente. Cu ocazia asta aflarăm noi câți handralăi o căutau pe tipă când bărbatu-său era în cursă prin țară ori p’aiurea!!!
…noroc că văzând avantajele, „s-au deșteptat” și alți țărani de și-au cumpărat generatoare de avarie și acu’ oferta este mai mare!
…pe chestia asta, unul din boii de permanență la Primarie a raportat o dată că nu sunt probleme cu alimentarea când a fost sunat de la Dispecerat. Văzuse dobitocu’ cele trei-patru case luminate de propriile generatoare de avarie…
III
Epilog
…a la Depărățeanu, via Topârceanu
Reședința actuală
Mi-e la țară
Că aicea m-am retras
Până s-o-mplini momentul:
…testamentu’
Și-apoi pa și bun rămas!
Aicea când vântu’ bate
Netu’ cade…
Ca să fie totu’n ton
Se mai duce și lumina,
Bat-o vina!
Și adio telefon…
Aicea când n-are treabă
Orice babă
E „consiliul comunal”!
Viața ce aci pulsează
Te formează
Bun client pentru spital.
Nu există berărie,
Nici regie,
Doar un hoț de buticar
Care-și vinde marfa proastă
Și nevasta
Când i-o cere dom’ primar.
Când se i-a câte-o măsură
Nu înjură
Nimeni pe agent or șef!
Cin’ s-o facă când plecară
Toți din țară
Ori pe unde avură chef?!
Ale satului mari fete
Poartă ghete,
Dar pe strasse, în Apus,
Unde mișcă larg din noadă
Să se vadă
„meseria la produs”!
Dacă ieși la v’o plimbare
’n drumul mare
Ce ferești cât mai atent?
Nu boi, vaci, cai sau căruțe,
băliguțe…
Găurile din ciment!!!
Dar în noapte câinii urlă
Ca din surlă
Peste satul răsfirat.
Au simtit și ei, lățoșii
Că Vierfooten
Alt transport a debarcat.
D’aia zic eu vorbă mare:
Ce eroare
C-am plecat de la oraș!
Am fugit după natură,
Viată pură
Nu „cazare” de sălaș.
REVOLUȚIE FURATĂ
27 octombrie 2013 la 12:40 (Istoria Romaniei privita de pe alt deal, Parerea mea)
Revoluţie furată?!
Atâţia ani nu s-a sesizat lipsa de logică a unei asemenea exprimări tip slogan cu care s-a bătut apa în piuă…
Cum se poate fura o revoluţie? Ca pe o valiză arătoasă pe care, dacă o scapi o clipă din ochi, ţi-o şi umflă cineva? Ca pe caseta de bijuterii de care te jefuieşte un tâlhar intrat în casă în miez de noapte? Sau ca pe o afacere pe care nici n-o pui bine pe picioare că, din neatenţie, te trezeşti cu ea preluată mai mult sau mai puţin agresiv?
Să fim serioşi şi ne punem capul la muncă – organul de pe umeri, nu ăla răspunzător cu demografia…
În general, termenul de revoluţie într-un domeniu oarecare presupune trecerea spre un nivel nou, superior, care să elimine potentialul de dizarmonie acumulat în funcţionarea respectivului domeniu când acest potenţial se apropie de „pragul de blocare”. Cam simplista imaginea, dar pentru discutia noastră merge…
În viaţa socială, scena pe care evoluează cele mai imprevizibile entităţi, fiinţele umane, apropierea pragului de blocare ar trebui supravegheată de o instanţă supraumană.
De ce nu o pot face oamenii? Simplu, pentru că, fiind ei însişi elemente ale sistemului de grad superior numit societate umană, nu au posibilitatea de a dirija mersul acestui sistem spre un ţel stabilit conştient chiar de ei. Această utopie, prezentă în gândirea omului din momentul când a devenit conştient de poziţia sa de „rotiţă” a marelui angrenaj social, a primit recent o „palma răsunătoare” – eşecul comunismului în care se construieşte conştient, după legi ştiinţifice, societatea fără clase şi contradicţii a viitorului.
Frustrantă imagine a puterilor noastre, nu!?
Ce ne mai rămâne nouă oamenilor de făcut altceva decât optimizarea propriilor noastre acţiuni pe criteriul efortului minim/consumului minim de resurse, optimizare care, pentru majoritatea acţiunilor umane, asemănătoare sau repetate se relizează prin adoptarea unor stereotipuri de comportament, stereotipuri care presupun stagnare, stagnare care e sursa majoră de dizarmonie, dizarmonie care ne aduce tot mai aproape fatidicul „prag…”
Ajunsi în faţa acestei situaţii, oamenii se diferenţiază după atitudinea lor:
Unii conştientizează necesitatea unor noi stereotipuri de acţiune/modele la nivel de societate care să diminueze la minim posibilatea de dizarmonie, dar după depăşirea blocajului existent. Aceştia sunt premergătorii, realizatorii primei etape a revoluţiei, vizionari pe termen scurt care sădesc în minţile oamenilor ideea schimbării necesare. Printre ei sunt şi cei care pun la punct programul schimbării/revoluţiei.
Următorii sunt oamenii de actiune, cei care trec la spargerea efectivă a blocajului existent, cel mai des printr-un proces de un mare dinamism receptat ca violenţă socială împotriva adepţilor vechiul stereotip/model. Poate de aceea numai acest proces, mult mai vizibil şi mai evident în influenţarea destinelor umane, poartă numele de revolutie iar cei care îl înfaptuiesc, revoluţionari.
Vin apoi cei care introduc noile reguli, organizatorii noului stereotip/model, cel mai profitabil pentru ei care
a)poate fi diferit în cea mai mare parte de cel dinainte, schimbare radicală, dar si cea mai puţin stabilă,
b)poate cuprinde şi elementele acceptabile din vechiul model, cazul reformei/schimbării cu mai putine zguduiri şi de o mai mare stabilitate sau
c)cazul în care este preluat în majoritate vechiul model, înnoiţi fiind doar profitorii, situaţie care defineşte contrarevoluţia.
Să revenim pe plaiurile noastre cu populaţia ei mioritică de la sfârşitul anilor ’80…
Necesitatea schimbării era atât de evidentă, că până şi Nicu Politicu o sesizase. Că o interpreta ca pe o trădare a “principiilor clasei muncitoare”, asta era marota lui, stimulată de dizidenţa faţă de Moscova unde Gorbaciov declanşase “The Wind of Change”. Repetatelor cereri ale lui Gorby de reformare măcar minimă a României pentru a nu o tranforma în lestul blocului communist în care se declanşaseră variantele locale ale perestroikăi moscovite, NP îi răspundea cu argumentul dreptului fiecărui partid comunist de a-şi alege singur drumul… spre prăpastie! Lângă el, grămadă de yes-meni – conducerea superioară de partid şi de stat – evolua fără nici o stridenţă.
Vreun om politic cu o gândire mai ancorată în realitate? Vise, taică…
Premergători români ai schimbării? Aiurea, nici de leac…
Vreo variantă autohtonă de program pentru schimbare? Poate la alţii!
Ici, colo câte un cârtitor cu înaltă protecţie occidentală, “dizidenţii” care să nu-l lase să se culce pe o ureche pe NicuPoliticu…
Cum, necum sistemul ceauşist trebuia înlocuit, altfel ar fi pus în pericol înţelegerile privind noua împărţire a Europei. În plus, după achitarea datoriei externe a României, NicuPoliticu mai avu şi tupeul să se pună cu FMI, visându-se bancherul lumii a treia.
Avertismentele primite atât din partea vechiul, dar şi a noului stăpân îl lasă rece pe NP, desi erau înfricoşător de directe.
Gorby dixit: „Daca nu introducem urgent reforme, s-ar putea ca Anul Noul să nu ne mai găsească pe toţi. ( ultima întâlnire cu liderii comunisti, decembrie 1989 )
„Dacă Ceauşescu nu introduce reforme politice la viitorul congres al comuniştilor români, eu nu-i dau mai mult de două luni.” ( Francois Mitterand în Liberation, 25 octombrie 1989 )
Congresul XIV al PCR a venit pe 25 noembrie şi a trecut la fel ca şi alte asemenea panarame.
A venit Anul nou 1990 si, într-adevăr, nu i-a mai mai găsit pe toţi…
Puşi în faţa încăpăţînării de catâr a scorniceşteanului, Gorby obţine, pe un portavion scuturat de furtună din apele Maltei, OK-ul locatarului de la Casa Albă pentru o acţiune în forţă pe care o planifică minuţios dimpreună cu Papa Mitterand. Secretul răsuflă ca orice secret şi nişte vecini mici, dar cu vise mari hotărăsc „să sară pe ocazie” pentru a-şi împlini „pohta ce-au pohtit” de 80 de ani, parazitând în mod supărător acţiunea celor doi mari. Până la urmă cei doi mari îi acceptă în joc ca mână de lucru pentru treburi murdare, nicidecum parte la beneficii!
Şi să te ţii treburi murdare: de la fotografii trucate de victime ucise cu bestialitate de torţionarii români (în realitate, cadavrele unor necunoscuţi, autopsiate la morgă de „bestialii” legişti ardeleni) până la pâra în Consiliul de Securitate al ONU pe motivul persecuţiilor şi crimelor sângeroase din ţara lui Dracula, de la promovarea unui spion propriu, popă cam iubitor de ochii dracului, în postura de oprimat pentru ideile sale religioase şi detonator al exploziei mămăligii, până la promovarea internaţională a imaginii victimei însângerate a barbariei românilor din Tg Mureş, în realitate pe invers.
Până la urmă, bizonul carpatin se puse în mişcare şi Ceausescu dispăru de pe scenă, însoţit din nenorocire de câteva zeci de nevinovaţi, adevăraţii eroii ai acelui moment când îngenuncheaţii celor cincizeci de ani au realizat că se poate…
Bizonului nu-i venea să creadă că s-a lăsat umilit întratât, vecinul cel mic îşi terminase partitura, ar fi intrat el pe cont propriu cu satârul în tort şi a treia oară, da’ îşi aducea aminte ce păţise în ălelalte două dăţi.
Devansaţi de evenimente, pentru cei doi mari abia acum începură durerile de cap – cum facem să-i punem pe ai noştri în loc, aşa pe nepregătite şi bizonul să-i accepte.
Prima mişcare, carnavalul luptei cu teroriştii. Rezultatul: peste o mie de victime şi bizonul începe să se orienteze.
A doua mişcare, execuţia dictatorului. Rezultatul: ţapul ispăsitor odată sacrificat, ceilalţi ai lui la umbră în stand-by pentru câtva timp, până când trece zavera, teroriştii mucles şi bye-bye.
Se încheie etapa a doua – revoluţia fără revoluţionari care, tot aşteptând în blockstarturi semnalul loviturii de stat, se pomeniră cu treaba făcută de explozia mămăligii.
Recuperează pe turnantă şi intră în linie dreaptă democraţia originală, alegeri în Duminica orbului, la vremuri noi, tot noi, băieţii de KGB cu fanaţii trimişi de occident pentru spor de imagine. Aşa am fi îngheţat în proiect dacă:
a) Gorby nu s-ar fi retras la pensie după încheierea misiunii involuntare de gropar al URSS;
b) „băieţii” n-ar fi realizat că Ilici fără Gorby = zero;
c) SUA nu i-ar fi dat de lucru Bătrânei Doamne Europa în Yugoslavia, ocazie pentru Romania de a fi luată în seamă pentru prima oară ca zonă de stabilitate;
d) GBush jr n-ar fi fost un fiu ascultător şi nu i-ar fi dat la cap lui Saadam H, ocazie cu care a descoperit Romania si facilităţile ei militare;
e) Al Qaeda nu s-ar fi apucat de pocnitori prin Occident, determinând Europa să-şi mute zidul de apărare cât mai la est, cu promovarea personalului local aferent pentru întreţinere;
f) tot Al Qaeda nu s-ar fi specializat pe demolări di granda peste Ocean, determinând America să întarească rândurile NATO și cu efective second hand.
Acu’, dupa atâtea întorsături, cine mai poate spune ce revoluţie și cui i s-a furat !?
Onoarea pierdută a presei românești
28 aprilie 2013 la 20:50 (Parerea mea)
Mare lucru, demn de Cartea recordurilor, să pierzi ce n-ai avut niciodată!
Înainte de 1990 presa nu-şi punea probleme de onoare, ea lucra în slujba poporului… cum îi dicta partidul.
Cei care lucrau în presă ştiau că sunt liberi să spună ce vor ei. Problema lor era incertitudinea libertăţii de după…
A venit bulibăşeala din decembrie ’89 (revoluţie, lovitură de stat, mixtură între amândouă) și presa a rămas de capul ei o bună perioadă de timp, comportându-se ca o navă fără cârmă. Se năşteau peste noapte tot felul de foi cu titluri care de care mai moţate, avide să capteze cititorii lacomi de veşti, bârfe şi can-can-uri. Chiar dacă interesul material nu era aşa evident, mulţi din cei care se „zbânţuiau” în presa acelor ani nu erau mânaţi doar de dorinţa de a încerca acel vin ameţitor care însemna „libertatea de a spune orice”. Nicidecum, ei testau limitele, îşi pregăteau condeiele pentru înfruntările ce urmau să vină.
Unul din ei, „titanul” pitic cu gura strâmbă de la palmele primite pentru prostiile ieşite pe acolo din partea bătrânei sale mame, atât de des pomenită în panseurile lui, este creatorul primului ziar-revolver, cel cu ştirea despre „găina născătoare de pui vii”. Un asemenea tupeu nu putea rămâne nerecuperat şi nevalorificat de către cei cărora minciuna le-a fost tovarăş de drum aproape jumătate de secol. În ultimele zile ne împiedicăm de el pe toate canalele tv, răguşind şi făcând febră musculară la fălci în slujba foştilor colegi utecisti din partidul social-democrat al baronilor din România.
Un altul, ratat comisar al fandomului anterior lui 1990 dar propulsat în fruntea ghildei presarilor după o ciudată împroprietărire cu o bună halcă din cel mai bogat cotidian românesc, ne fericeşte periodic cu încrâncenarea lui justiţiară pe tv-uri, în competiție cu titanul din Găgeşti. Când nu e tusea, e junghiul…
Partizanatul intervenţilor sale este atât de deranjant, încât mirosul de trandafiri al banilor din buzunarele lui aproape că trece neobservat.
Unul tânar şi promiţător până mai deunăzi, a inceput să realizeze cu câte zerouri se poate scrie preţul său…
Un alt personaj, figură famelică refăcând invers drumul celebrului car răstunat în sudul țării, s-a împiciorongat în mogul media, cu post TV și partid pentru popor.
În schimb, unui naș care strica „darul” și ploile celor care se amuză când aud de „câinele de pază a democrației” i s-au „încurcat” toate rosturile și a fost redus, sper că nu pentru mult timp, la tăcere.
Media românească este alienată!
Acum nu se informează, se deformează realitatea.
Nu se face investigație, se trage cu ochiul în alcov ori la dușuri.
Nu se iau interviuri, se înjură în direct și-n „prime time” că așa cere patronu’!
Presa românească este partizană!
Nu găseşti un ziar de opinie, independent de coteriile politice, care să nu se declare mai independent, mai liber, mai vertical decât celelalte. Într-o astfel de colecţie a deşertăciunilor, singurele credibile rămân cele câteva publicaţii de băşcălie !!!
Acestea, cel puţin, îi tratează în mod egal pe toţi – oameni politici de toate orientările, VIP-uri ori nulități cu creştetul abia atingând colţul mesei, pornostarlete crude cu gura veşnic ocupată sau din cele mai coapte şi reșapate, cu sau fără chiloţi, fotbalişti cu mintea în vârful bocancului şi “bocanci” cu epoleţi auriţi, etc, etc.
Subiectele grave, intrate în moara presei sunt măcinate în tărâţe de doi bani, bârfele de cartier capătă în schimb importanţă naţională.
„Adevăratele” subiecte sunt nenorocirile. Individuale sau colective, fac deliciul mediei româneşti care scoate tot ce se poate din ele, sugând ultima fărâmă de măduvă din osul albit al durerii.
Bineînțeles, în numele dreptului la informare al cetățeanului…
…în țara mămăligii, nu este nici o șansă ca povestea să se termine ca în romanul* neamțului Heinrich Boll.
N’avem cu cine, dom’le, n’avem cu cine!
___________________________
* ”Onoarea pierdută a Katharinei Blum”
Procesul comunismului
3 decembrie 2012 la 18:56 (Parerea mea)
În urmă cu câțiva ani, intr-o seară de decembrie, pe TVR1, in prime time – ora de maxima audienta, pentru nonanglosaxofoni… 😉
…pe sticla, Liviu Mihai, arbitru intre doua gradene: una cu fosti detinuti politici, buimaciti de lumina reflectoarelor puse in ochi care le evocau momente de cosmar din trecut, cealalta plina cu aplaudacii corespunzatori si condimentata cu un fost demnitar al vechiului regim, poate cel mai putin chemat sa dea sama pentru relele de pe vremea sa.
Prinprejur, un soi de procuror prezidential, de felul lui roman tismanean de import la mana a doua, ca la prima nu se mai punea, apoi cateva figuri istorice, pentru credibilizarea show-ului, ca altceva n-a fost…
Prost inceput pentru un lucru asa de serios! La fel ca si titulatura sub care a pornit: Procesul comunismului!
Denumirea corecta ar fi fost “Procesul regimului comunist”, mai corect “Procesul comunismului leninist”.
Puah!!! Prea lung pentru un act ce vizeaza ratingul, nicidecum ADEVARUL!
*
“Procesul comunismului” este o ineptie scremuta de mintea fostilor propagandisti ai lui Fane Academic, apostati trecuti in tabara ailalta.
Comunismul s-a nascut ca o idee, un proiect utopic de societate umana, cam tampitel si rupt de realitate, dar cu o precumpanitoare componenta de egalitatarism, atat de atractiva pentru numerosii defavorizati ai societatii din vremea cand a aparut, acum un secol si jumatate.
Cum s-ar putea condamna o idée, o utopie frumoasa pe hartie, chiar daca fara schelet si carne pentru a fi viabila?!
I s-ar face mai degraba un serviciu, promotion nesperat si gratuit care ar duce la uitarea realitatii – aceea ca dupa o “dospire” de jumatate de secol a copt o hidosenie criminala, leninism – stalinismul.
Daca in Occidentul unde s-a nascut ideea, dezvoltarea economica si distribuirea bunastarii pe mai toata scara sociala le-a demonstrat patriarhilor comunismului, Marx si Engels, ca mai bine practicau literatura SF, in Orientul puternic polarizat – putini foarte bogati, multi foarte saraci si fara speranta – proiectul unei societati egalitare a prins cum nu se putea mai bine. Cativa lideri avizi de putere, seminaristi betivi si ratati, contestatari ai sistemului existent, au adaptat mesajul la nivelul de intelegere si asteptare al mujicului de rand cu mintea murata de samaogon (= rachiu de casa), inlaturand din corpusul lui inhibitiile care mai pastrau cat de cat respectul pentru viata, fie ea a detinatorilor de proprietate sau a oricarui altuia.
Revansa sangeroasa a saracimii impotriva celor avuti va capata deci justificare prin asa numita “dreptate revolutionara”.
Favorizati de slabirea autoritatii ce urmeaza unui razboi, noii lideri au preluat puterea in cel mai polarizat stat din zona europeana, imperiul rus, declansand macelul. Curand insa au inceput problemele provocate de lipsa unui proiect realist de societate. Asteptarilor celor multi, ademeniti de o himera, li s-a raspuns cu promisiuni de viitor. Celor mai insistenti li s-au luat grijile de pe cap, odata cu acesta de pe umeri. Ceilalti, patatii de sange, au acceptat vinovati situatia, legitimand astfel niste lideri, cu atat mai ascultati cu cat se dovedeau mai scelerati.
S-a intrat apoi in cercul vicios al terorii institutionalizate: pentru a stapani prin forta este necesar un anumit nivel de resurse alocate represiunii, retrase din circuitul general. Lipsa lor creaza un plus de nemultumire si revansa sociala, careia i se raspunde prin cresterea nivelului de teroare care, prin sporirea nivelului de resurse necesare retrase din circuitul social, determina un nivel superior de revansa, careia trebuie sa i se reaspunda prin si mai multa teroare, s. a. m. d. pana cand asigurarea resurselor pentru sustinerea represiunii copleseste sistemul.
Din nefericire, ciclul a durat prea mult, interferand cu istorica prabusire de autoritate de la jumatatea deceniului cinci, odata cu terminarea celui de al doilea razboi mondial, de asta data in tari din jurul imperiului rosu si in care sistemul a fost exportat cu mai mult sau sau putin success, functie de nivelul de polarizare sociala existent. Criminalii latenti din aceste tari s-au trezit dintr-o data conducatori cu firman de la Moscova.
Istoria le-a mai oferit un nesperat bonus: Occidentul a recunoscut drept partener in conducerea lumii pe fostul aliat din razboiul impotriva nemtilor si japonezilor iar acesta, printr-o manevra abila, (principiul coexistentei pasnice a doua sisteme politice diferite, mai simplu “fiecare se joaca cum vrea in curtea lui, numai sa nu dea foc cartierului!” ) a procurat un nesperat lustru de respectabilitate lui insusi si vasalilor sai. Destinele a trei sute de milioane de oameni au fost jucate in marele poker politic timp de doua generatii, pana cand adevarul a fost scos de istorie la suprafata – comunismul lui Lenin a fost o ratacire a omenirii pentru care nu exista cuvinte care sa-i descrie monstruozitatea.
Este cutremuratoare acceptarea de catre atatia oameni din lumea civilizata a minciunii unei societati condusa de proletariat (in esenta termenului, o parte a muncitorimii, cea care nu dispune decat de bratele sale, nu de un strop de avere, nici de inteligenta, doar de brate), in numele caruia vorbeste si ia decizii o minoritate care a ajuns la conducere prin “revolutie”.
In acest context de vinovatie generala e mult mai comod sa fie condamnata ideea, o himera care nicaieri n-a putut si nu va putea fi aplicata in adevarata ei esenta, decat sa fie judecati si sa le fie stabilit gradul de vinovatie celor care, sub diverse forme, au profitat de pe urma prizei acestei idei la cei multi defavorizati. Si nu sunt deloc putini, asa ca-i pomenesc doar pe mari categorii:
– conducatori politici, de la centru pana la ultima celula de partid;
– administratori ai puterii, in toate domeniile, de la centru pana la ultima comunitate locala;
– cei care au profesat represiunea politica in justitie, procuratura, siguranta statului, armata, politie(fosta militie), precum si colaboratorii acestora (enorma categorie, cuprinzand atat de multi ticalosi!);
– cei care, prin metode nonviolente, au propagat si impus minciuna despre comunism ( ideologi, propagandisti, apologeti de toate soiurile si cu toate uneltele – condei, penel, dalta, etc.);
– si cu voia d-voastra, ultimul pe lista…
Cam prea multi, mai bine condamnam comunismul!
Miscelanea 