oms

Era un octombrie placut, bun pentru purtat ochelari de soare si zburat, norocosule. Bun pentru calarit pe doua roti, si asta, asteptand din zi in zi ploaia, frigul, caloriferul cald.

Calare, deci, imi purtam trasa peste ochi caciula neagra si priveam insistent iesirea. Prieteni, rude, cunostinte si oameni in general se perindau, cuprinsi de o ciudata apetenta pentru negru. Nu ne cunosteam, si era bine.

Am rabdat mai mult de o ora, apoi am plecat, tot calare, unde am vazut cu ochii. Orele pranzului fara sa simt foamea, am oprit in prima si cea mai mare carciuma de pe lac. Mi-am aruncat casca pe un scaun, picioarele pe un altul si am ramas infundat in perne vreo sase ore, singur, netulburat, vineri.

O folie de plastic si un trotuar ma desparteau de apa. Am baut vin si am mancat peste, nu imi amintesc de care. Necaracteristic, nu m-am mai gandit la toate ele pe care le-am cunoscut, ci doar la nenorocitul de cavalerism care ma impinsese si de data aceea sa pun mai presus pe altii.

Mi-ar placea sa spun ca pestele a fost bun, dar chiar nu mai stiu. Atunci vinul, poate.

Sfarsit ploios de august, ultima zi a unei veri deja uitate, septembria dupa colt. Ascult pianul pe terasa acoperita, mirandu-ma cand si cand de tricourile cu maneca scurta pe care le vad acoperind oameni zgribuliti. Ceaiul meu se raceste timid, mandru sa se numeasca intaiul ceai al noului sezon rece, rusinat insa stiindu-se a fi un ceai fara cofeina.

O astept. Cum deja am parasit-o prin telefon acum trei saptamani, nici nu prea stiu ce sa ii spun, ma bucur dar de ragaz. Adevarul, cu siguranta, nu poate fi auzit in aceasta seara, astfel ca… vad eu.

A terminat si vine la masa mea. Pianul ataca, previzibil, tema siciliana a Nasului iar ploaia isi vede de plouat la doi pasi de domnisoara racita care m-a primit mai devreme. O astept cu capul intors spre strada, mirandu-ma de atata apa rece.

Imi iau ceaiul si intram. La mesele din jurul nostru numar trei cupluri care ar putea sa traga cu urechea. Vorbesc incet, incep prin a-i spune ca imi pare rau. Ma intreaba pentru ce, iar eu raspund politicos ca pentru noi. De fapt imi pare rau ca nu am putut fi cavaler si a trebuit sa o las sa alunece (si pe ea!) in nepasare.

Ceaiul meu se raceste. Suportam amandoi conversatia cu zambetul pe buze. Ce ai mai facut, ce ai mai citit, ce ai mai. O distreaza povestea cu Bono si amicul irlandez de pe barca, ma vexeaza sa aud despre sora de douazeci si trei de ani care s-a maritat.

Si mai adevaratul motiv pentru care am sunat-o dupa-amiaza si am invitat-o la o ceva a fost ca sambata m-a sunat de pe numar ascuns la patru dimineata, nu mi-a vorbit si apoi a suspinat si a inchis. Nu o intreb, nu recunoaste, amandoi stim si ne acceptam dansul ca doi straini ce am fost mereu.

O duc acasa cu masina pe un frig de paisprezece grade. Ne spunem la revedere si cam asta a fost. Femeia mea cu ochi verzi divorteaza anul acesta.

Da. Douăzeci și doi de kilometri, toți da.

Evident însă că am reușit să o bulesc pe final înfigând un ghidon în portiera loganică a celui mai obsedat vecin, care a și coborât la mine să mă întrebe dacă eu merg la Olguța ?!!? până s-a lămurit că de fapt stau acolo.  Nu sună rău totuși Olguța asta. Eu de ce nu merg la ea?

Am fost ieri la maternitate sa-mi mai văd progenitura. Am constatat că a ieşit un pic strâmb pentru că pe stânga i-a înflorit un capac rotund argintiu – era negru la modelul 2009 – dar mi-am zis că nu e motiv de sinucidere, şi aşa vreau să-i schimb eşapamentul din cromat în negru mat, ce mai contează deranjul.

Marcel i-a dat nişte benzină şi am avut fiorul de a-mi auzi pentru prima oară copilul torcând şi turând. Dacă asta înseamnă să fii tată, vreau patru!

M-am concentrat şi am luat douăzeci de puncte (din douăzeci, sunt tare!) la proba teoretică. Traseul este peste două săptămâni cică, dar dacă veneam ieri mă chema miercurea viitoare. Pot doar să deduc că ar fi plouat în ziua respectivă şi de aceea am nimerit eu pe treizeci.

Oricum…

Îmi vine motorul miercuri şi eu nu am dat încă examenul. Mă desfid.

Dinspre boxele mele se aude Mrs. Jones în varianta lui Michael Buble, stranie coincidenţă având în vedere ce urmează să scriu în această seară de luni. Mă mulţumesc să îl ascult pe canadianul acesta cu bărbia mare, companie perfectă pentru un whisky scoţian şi o altă poveste bolnavă de dragoste.

Are cei mai verzi ochi din lume şi poartă un parfum Dior care refuză să îmi părăsească perna de trei săptămâni încoace. O cunosc deja din februarie, dar nu am avut ocazia să rămânem singuri până acum o lună. Strict afaceri, cum ar veni. O priveam aşezată pe scaun, în stânga mea, bându-şi ceaiul dintr-o cană colorată, atingând aproape imperceptibil porţelanul cu vârful limbii. A doua zi i-am trimis la birou un buchet de cale mov pe care le-am ales fără a fi nevoie să gândesc prea mult. A treia zi am atins-o în acelaşi birou, cu uşa închisă şi respiraţia întretăiată. A plecat de la mine acum câteva ore, după ce ne-am petrecut întreaga zi împreună, cu telefoanele închise şi ascultând Sade.

Am trimis două buchete de flori în ziua aceea. Cel de-al doilea, trandafiri albi simpli şi ceva zarzavat, a ajuns la femeia pe care o sărutasem în parc cu câteva ore înainte, la miezul nopţii, de ziua ei. M-a sunat când i-a primit şi mi-a spus că i-am atins sufletul, ceea ce evident m-a făcut să mă simt ca un nenorocit. Mi-am dat seama că acţionam inerţial şi am rupt legăturile.

Acum două săptămâni am dat o fugă în Deltă cu dragul meu prieten C., doar pentru douăzeci şi patru de ore. La Sfântu Gheorghe ne aşteptau amanta lui şi o prietenă a ei, brunetă cu o voce atât de erotică. Promisesem să fiu cuminte în ziua respectivă, aşa că nu am putut să îi cer numărul de telefon sau să încerc orice altceva. M-am revanşat şi am invitat-o vineri la tiramisu cu vin roşu în centru, în încercarea de a afla dacă există ceva care ar putea să mă smulgă din vraja în care am picat. Mi-am dat seama că e o domnişoară deosebită, sensibilă şi nevinovată, aşa că nu voi continua.

Femeia mea cu ochi verzi se mărită anul acesta.

Mi-a venit cărticica, In the Balkans – Photographs by Nikos Economopoulos, și este într-adevăr o operă de artă în alb și negru, iar pentru a pune cireașa pe tort prietenul meu pilot C. mi-a adus Microsoft Flight Simulator!!

Happy happy joy joy!

Am recitit câteva însemnări de pe acum-abandonatul weblog.ro până am ajuns undeva anul trecut pe vremea asta. Cred că ar trebui să scriu mai des! Douăsprezece luni, surprinse în douăzeci sau treizeci de însemnări… am căpătat o senzație de rarefiere. Probabil de vină sunt repetitivitatea evenimentelor și îndărătnicia mea în a consemna banalul în acest soi de jurnal virtual pe care am început să îl țin deja de patru ani și ceva.

Sunt, până la urmă, chestii personale din care lipsesc numele și detaliile prea exacte, impresii bazate pe scăpărările de peste zi sau imaginile care zboară prin aer. Obsesia fugii de monotonie, probabil acesta este motorul meu din ultima vreme. Trăiesc cu senzația că individualitatea devine un concept decolorat, un fel de șosetă spălată de prea multe ori și aruncată în cele din urmă în coșul cu albituri, în care lenjeria împărtășește un background atât de simplist încât te face să te întrebi unde îți sunt prietenii cu care citeai cărțile lui Jules Verne acum aproape douăzeci de ani!

În jurul meu oamenii trăiesc așa cum o fac de când cu creștinismul: se căsătoresc, se reproduc, se îngrașă, își fac griji pentru bani sau sănătate, citesc pe sponci și beau bere din sticle din ce în ce mai mari. Am ratat weekendul trecut momentul de fericire maximă al unei foste colege de liceu, care s-a luat pe malul lacului la umbra unui altar de flori.

Vorbeam acum două zile cu tata despre viață. I-am spus că vreau să îmi iau licența de zbor la anul după care să mă asociez cu un prieten și poate sa ne cumpărăm un ultra-ușor sau, de ce nu, chiar un 4-seater la mâna a doua de prin străinătățuri, pe care să îl ținem în hangar la Tăriceni sau Strejnic și să îl scoatem pentru excursii prin Europa și Asia mică: Turcia, Iran, Iordania, Grecia, Ucraina și vestul. I-am descris chiar un scenariu de tipul plecat din București, escală la Istanbul, aterizare la Damasc sau Teheran de l-am lăsat fără cuvinte.

Mi-a răspuns că atunci când era puști visa să zboare, să plutească printre nori, și se juca într-una cu macheta unui bimotor roșu pe care o primise cadou de la bunicul. Mi-a mai spus însă că îmi dorește să cunosc fericirea de a-mi privi copiii alergând spre mine și strigându-mă Tati, tati! cât mai curând. Restul, a concluzionat, este egoism și că oricum ar trebui să îmi termin doctoratul mai întâi :).

Tatăl meu este un om cu adevărat înțelept. Dar ceva din mine îmi spune că totuși nu mă pot încă potoli… Harley în două luni și jumătate, țări arabe cu vizite în tabere de refugiați palestinieni în august, 4×4 în deșert în 2011 (mi-am cumpărat o carte genială cu pregătirea vehiculului pentru cele mai dure condiții), yachting în Croația pentru septembrie, Thailanda de revelion și în cele din urmă un Zenith CH640 peste vreo doi-trei ani… înșirate aici, arată aproape imposibil. Mai mult, așa cum le-am povestit celor din jur, sună de-a dreptul nebunesc.

Pentru mine toate acestea au o dublă semnificație. Negativ, sunt reacția mea prea exagerată la muntele de povești cu grătare pe valea Prahovei și bufeturi all-inclusive pe malul Mediteranei, cu alte cuvinte doar o reflecție a blestematei mulțumiri de sine pe care o atingi și ajungi să îți spui Am turat destul motorul până acum, e vremea pentru un pic de relaxare și odihnă!, moment în care îmi pare că totul s-a sfârșit. Fug de asta ca de dracu’. Pozitiv, trăiesc cu speranța și dorința că multitudinea covârșitoare de trăiri din ce în ce mai intense (pentru un trăitor din ce în ce mai obișnuit cu neobișnuitul), imaginile întipărite pe retină, poveștile decantate după o experiență unică, toate mă vor ajuta să devin o idee mai bun, mai echilibrat, mai înțelept poate. Și categoric mai puțin egoist.

Până atunci însă ar trebui să încerc din nou să adun pietricelele mici ale zilelor și să le mai plasez aici, în cutia mea de jucării, nu de alta dar am uitat niște momente drăgălașe care mi s-au întors recitind o mână de rânduri de anul trecut. E trist, atunci, că multe s-au pierdut.

Am contactat serviciul consular al ambasadei Siriei azi… se dau vize în aceeași zi!! Cu libanezii nu am avut la fel de mult noroc, la telefonul de pe MAE nu răspunde nimeni.

Nebunia mea începe sa prindă contur :)