În grajdul unei gospodării erau doi porci. Unul mai mare și altul mai mic. Cel mare avea o troacă pe măsură – mare, largă, rezistentă. Când își băga râtul acolo, nu se urnea până nu dădea gata tot ce era în ea. Nu mai avea timp să se mai gândească la ziua de mâine, dar minterea la cel de alături, la aproapele său. Ba îl mai și amenința, cu priviri tăioase și grohăituri urâte, ca nu cumva să pretindă la postul lui.
Cel mic avea, desigur, o troacă mai mică și mai jerpelită. Dar când își băga râtul în ea, nu se deosebea cu nimic de fratele său mai mare, clefăia de-i pocneau fălcile și lui. Totuși, se uita cu coada ochiului, plin de invidie, la troaca cea mare. Dar, de multe ori, invidia era copleșită de o mândrie sterilă și își zicea: „Eu nu aduc atâtea pagube și cheltuieli stăpânului, mănânc puțin, nu ca ăsta…de sus”.
Cel mare a înfulecat cât a înfulecat, până când, într-o zi a fost scos cu binișorul din grajd și nu s-a mai întors. O fi plecat într-un grajd mai mare și mai frumos, se gândea porcul cel mic.
Acum, șef pe troaca cea mare a devenit invidiosul, iar la troaca cea jerpelită a venit un godac prăpădit, care mai că nici nu voia să se atingă de mâncare, de modest ce era.
Noul proprietar al troacei mari uitase deja de pagubele și cheltuielile stăpânului, de care pomenea mai înainte. Mânca, de-și rupea măselele. De cel ce-i luase locul la troaca mică nici ca-i păsa. Psss…unul din mulțime.
Și uite așa trece viața, an după an, în grajdul și gospodaria respectivă. Își ticsesc porcii fălcile și burțile cu tot ce li se oferă, apoi sunt schimbați cu alți experți în „arta îngrășatului”.
Cu ce oare s-ar deosebi porcii ăștia între ei, dacă le-am lua treucile de la gură, sau dacă ar fi ambele egale. Porcul, tot porc rămâne, mare sau mic, cu mai multă sau cu mai puțină mâncare.
Așa se întâmplă și în viața politică, socială, economică, etc. – cei mici fură și sunt implicați în scheme mici, iar cei mari fură la un nivel mai înalt, că dă, la ei și troaca e mai mare. Pardon, fotoliul am vrut să zic. Dar, ca și în cazul de mai sus, coruptul tot corupt rămâne, fie că este un funcțion mic (polițist, vameș, medic, profesor etc.) sau unul mare (președinte, deputat, ministru, judecător, procuror etc.).
Când încerci să le amintești de moralitate și corectitudine, cei mici arată cu degetul la cei de sus sau se plâng că au copii de crescut și de nevoie acceptă mita, iar cei mari se jură că nu au furat un „capăt de ață” în viața lor și ca argument îți arată vreo decizie judecătorească în care apar curați ca lacrima.
Și uite așa trece viața și în gospodăria cu numele Republica Moldova. Din declarații toți sunt buni de pus la icoană, dar în realitate fură de le pocnesc fălcile. Din când în când se mai schimbă între ei, dar în fond, scenariul rămâne la fel – cei care au acces la „troacă” devin și mai bogați, ceilalți devin și mai săraci.
Soluții sunt multe, dar cea mai simplă și rapidă este să le luăm, pur și simplu, trocile din față.
Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare!
Luptător basarabean pentru realizarea idealului naţional: Unirea
Articol scris de Ion PELIVAN, Preşedintele Asociaţiei „Sfatul Ţării”
Publicat după Viaţa Basarabiei, nr. 3‑4, 1937, p. 119‑120.
În ziua de 30 ianuarie curent (1937 – n.n.), în urma unei grele operaţii, s‑a stins din viată, la Iaşi, în vârstă de 55 ani, acela care în viaţa lui pământească a fost Vasile Ţanţu.
Cu Vasile Ţanţu, dispare unul dintre cei mai vajnici luptători basarabeni pentru realizarea idealului naţional: Unirea.
Îl ţin minte încă de pe la 1908‑1909, când era învăţător în satul Gherman din judeţul Bălţi şi când a fost introdus de camaradul său Porfirie Fală în intimitatea bisericuţei noastre naţionale de la Bălţi.
Fiu de ţăran, din satul Horodişte, judeţul Lăpuşna, Vasile Ţanţu îşi face studiile la Şcoala Normală la Bairamcea, judeţul Cetatea Albă, şi după terminarea acestei şcoli este numit la început ca învăţător în satul Cârneşti, judeţul Lăpuşna, iar apoi se transferă în satul Gherman, judeţul Bălţi.
Aici, pentru predarea în limba moldovenească şcolarilor moldoveni, are de suferit o serie de prigoniri, şi chiar pentru o bucată de vreme este suspendat, din partea renegatului ucrainean Luca V. Golovco, inspectorul învăţământului primar din judeţ.
De aici, din Gherman, Vasile Ţanţu trece de câteva ori Prutul în România, în mod clandestin, pentru a săruta, cum spunea el, pământul Patriei libere, pentru a vedea cu ochii săi pe fraţii de dincolo, pentru a le auzi „limba dulce şi frumoasă”, precum şi pentru a aduce de acolo şi puţină literatură românească, de care intelectualii moldoveni basarabeni erau aşa de însetaţi.
Începându‑se războiul, Vasile Ţanţu este mobilizat, la 1915 sau 1916, la Şcoala de ofiţeri din Odesa, după absolvirea căreia pleacă, în gradul de sublocotenent, pe Frontul românesc, unde este detaşat, ca translator, pe lângă Marele Cartier general rus cu reşedinţa la Bârlad, apoi la Iaşi.
La Bârlad şi la Iaşi, Vasile Ţanţu leagă prietenii, ca şi Simion Murafa şi alţii, cu intelectualitatea naţionalistă română, şi are ocazia de a fi prezentat lui Ion I. C. Brătianu.
Izbucnind revoluţia la Petrograd, pe la sfârşitul lunii februarie 1917, Vasile Ţanţu, împreună cu alţi ofiţeri şi soldaţi moldoveni basarabeni ca Andrei Scobioală, Onisim Ciubuc, Gheorghe Năstase, Ion Buzdugan, Ursu şi alţii întemeiază la Iaşi, prin martie sau aprilie a acelui an, Comitetul Ofiţerilor şi Soldaţilor moldoveni basarabeni, delegaţi din toate unităţile militare ruse de pe întreg Frontul românesc.
Punctele principale ale programului de activitate ale acestui comitet erau: organizarea unităţilor naţionale militare moldoveneşti şi mai ales pregătirea pentru viitorul congres general ostăşesc panbasarabean la Chişinău.
În perioada martie – octombrie 1917, la Chişinău s‑au ţinut o serie de congrese profesionale: al clericilor, al învăţătorilor, al ţăranilor, al cooperatorilor, etc.
Toate aceste congrese după discuţii interminabile sfârşeau cu exprimarea diferitelor deziderate atât profesionale cât şi politice, ca autonomia Basarabiei, autonomia bisericii basarabene, introducerea limbii moldoveneşti în şcoli, restabilirea ordinii, etc. Toate aceste deziderate, aduse la cunoştinţa guvernului de la Petrograd, nefiind sprijinite pe o forţă reală, rămâneau, bineînţeles simple deziderate. Trebuia deci creată o forţă reală.
Şi iată că Comitetul Executiv al ostaşilor moldoveni din Chişinău, sub presiunea anarhiei crescânde şi din imboldul comitetului cetăţenesc de la Iaşi, convoacă la Chişinău, pentru octombrie 1917, Congresul general militar panbasarabean, la care iau parte circa 900 de soldaţi şi ofiţeri moldoveni. Trecând în cea mai perfectă ordine, pe strada Alexandrovskaia, minoritarii şi toţi adversarii autonomiei basarabene s‑au îngrozit, înţelegând că aceste „slugi burgheze“ nu sunt dispuse să joace „de‑a dezideratele”. Mai ales că în public se răspândise zvonul cum că la nevoie, căpitanul Manolachi Catelly este gata a trimite de la Odesa, pentru susţinerea autonomiei basarabene, până la 120 de mii de baionete.
Rolul lui Vasile Ţanţu la acest congres a fost excepţional de important. Adversarii autonomiei încearcă fel de fel de provocaţii pentru a dezbina congresul şi a‑i îndrepta lucrările spre „orientaţia Nistrului”. Dar Vasile Ţanţu, cu un grup de naţionalişti devotaţi, reuşeşte să pareze această încercare.
Chiar a doua zi, adică la 21 octombrie, congresul proclamă, în unanimitate şi cu un entuziasm indescriptibil, autonomia Basarabiei. Iar în ultima şedinţă, din 26 octombrie, congresul alege din sânul său 44 deputaţi pentru Sfatul Ţării, organul suprem al Basarabiei, şi totodată şi o delegaţie restrânsă, un Birou pentru organizarea Sfatului Ţării, adică pentru introducerea în viaţă a autonomiei Basarabiei.
În fruntea acestui Birou este ales Vasile Ţanţu, care ştie să se achite de misiunea acceptată, în mod strălucit.
Studiind statisticile etnografice ale Basarabiei, el stabileşte definitiv proporţia etnică a viitorilor deputaţi ai Sfatului Ţării şi anume: 70 la sută de moldoveni şi 30 la sută diferiţi minoritari.
După o muncă grea şi încordată, Biroul de organizare convoacă Sfatul
Ioan Pelivan istoric al mişcării de eliberare naţională din Basarabia 315
Ţării pe ziua de 21 noiembrie 1917, când acest organ suprem al Basarabiei ia fiinţă în mod solemn şi oficial.
Peste câteva zile, deputaţii Sfatului Ţării se împart, după concepţiile lor ideologice în mai multe grupări politice: socialişti democraţi, fracţia ţărănistă, fracţia rusă, bulgară.
Majoritatea însă zdrobitoare a deputaţilor moldoveni, atât cei din stânga, cât şi cei din dreapta, formează un singur Bloc Moldovenesc, cu tendinţa încă nemărturisită spre „orientaţia Prutului”.
Ca preşedinte al Blocului Moldovenesc este ales Vasile Ţanţu.
A trebuit mult tact, multă răbdare multă pricepere şi devotament pentru a împăca interesele tuturor fracţiunilor componente pe de o parte, iar pe de alta pentru a păstra împotriva tuturor intrigilor duşmăneşti, acest bloc strâns unit până la Unire.
Şi meritul păstrării Blocului (Moldovenesc) revine, în cea mai mare parte, lui Vasile Ţanţu.
Pentru a ajunge la limanul mântuirii Sfatul Ţării a trebuit să treacă din etapă în etapă, din tranşee în tranşee. Prima tranşee a fost proclamarea Basarabiei autonome ca republică federativă la 2 decembrie 1917, iar a doua tranşee a fost proclamarea ei ca republică independentă, la 24 ianuarie 1918.
Pentru ca deputaţii Blocului Moldovenesc să poată accepta în mod conştient şi solidar aceste etape, a fost nevoie de consfătuiri şi discuţii permanente şi îndelungate, deseori până în zori de zi, atât în sala blocului, cât şi la locuinţe conspirative.
Aceste „consfătuiri“ au fost o adevărată şcoală naţionalistă şi unionistă. Şi unul din puţinii conducători şi profesori ai acestei şcoli a fost Vasile Ţanţu.
Când la 6 ianuarie 1918, bolşevicii pun stăpânire pe Chişinău şi Sfatul Ţării se vede în faţa unei primejdii de moarte. Blocul Moldovenesc, întrunit în şedinţă conspirativă, deleagă la Iaşi pentru a cere intervenţia armatei române şi pe Vasile Ţanţu.
Vasile Ţanţu avea toată încrederea Blocului Moldovenesc şi putea uşor să fie ales ca ministru al republicii. Dar, modest din fire, a preferat să rămână numai deputat. La câţiva ani după Unire, Vasile Ţanţu este numit prefect de Lăpuşna. El a murit însă tot ca învăţător, ca cel mai sărac învăţător.
Când eram mic, deseori, se întâmpla să stau în camera bunicăi Maria și să privesc câteva fotografii vechi, aranjate frumos pe un perete. Un perete îngust, care avea în stânga un dulap, iar în dreapta o ușă mare, ce ducea în altă cameră și care mai mereu era deschisă, astfel încât acoperea peretele cu fotografii. Îmi spunea bunica cine erau personajele din acele imagini, dar niciodată nu a oferit detalii ieșite din comun. Sau poate urechile mele, la acea vârstă, nu prea erau pregătite pentru istorii dramatice.
Iată că timpul a trecut și am aflat despre tragedia poporului român din Basarabia din cărți, reviste, internet etc. Mereu căutam legături cu satul meu de baștină: nume, întâmplări, imagini. Așa am citit și despre preoții basarabeni, martirizați în primul an de ocupație sovietică (1940-1941). Unul dintre ei a fost preotul Nicolae Ciobanu, născut la data de 1 iunie 1898, într-o familie de țărani, din satul Horodiște, județul Lăpușna (în prezent, raionul Călărași). Anume pe el, pe Nicolae Ciobanu îl văzusem în unele fotografii de pe peretele bunicăi. Părintele Nicolae era frate cu străbunicul meu, Vasile Ciobanu, care, în acele timpuri, devenise primar în satul Horodiște. Acum, înțeleg de ce în perioada sovietică au fost ascunse și se evitau discuțiile despre unele lucruri.
După absolvirea Seminarului Teologic din Chișinău, în 1922, Nicolae Ciobanu a fost hirotonit preot pe seama Bisericii Sf. Arhanghel Mihail din Soloneț, jud. Soroca. Se căsătorește cu Maria Codreanu, de la care are o fiică – Maria (Greta), născută în anul 1923, și un băiat – Anatol, născut în 1925. Nu este o informație sigură, dar se pare că Maria Codreanu era fiica deputatului în Sfatul Țării, Ion Codreanu.
În anul 1930, Nicolae Ciobanu a fost transferat la Biserica Sf. Nicolae din Domulgeni, același județ, iar la scurt timp, părintele a fost transferat la parohia din com. Stoicani, jud. Soroca, cu Biserica Sf. Pantelimon.
Începând cu anul 1936, preotul Nicolae Ciobanu devine membru al echipei misionare eparhiale. La ședința cursurilor misionare, care a avut loc în zilele de 13-14 iulie 1936, la Bălți, P.C. a vorbit despre „cauzele care au provocat și menținut stilismul”. Trecerea la calendarul nou a dat mari bătăi de cap clerului din Basarabia, de aceea misionarii mergeau din sat în sat pentru a explica enoriașilor necesitatea acestuia. Mai mult decât atât, membrii echipei de misionari întreprindeau diferite activități în scopul readucerii rătăciților în sânul bisericii. În anul 1939, părintele Nicolae Ciobanu devine membru al Frontului Renașterii Naționale din România.
Un îndrumător, dar și coleg de cauză, i-a fost cunoscutul preot și om politic Alexandru Baltaga, care era originar din satul Lozova, sat vecin cu Horodiște, și care slujea în biserica Sf. Alexandru din Călărași. Alexandru Baltaga a fost membru al Sfatului Țării și a ocupat diferite funcții în conducerea și organizarea bisericii ortodoxe din Basarabia, lucru pentru care și-a găsit sfârșitul la Kazan, după 1941.
Un alt frate de cauză i-a fost și Vasile Țanțu (Țanța) – învățător, deputat în Sfatul Țării, prefect al județului Chișinău, deputat în primul Parlament întregit al României. Cu Țanțu se cunoștea demult, fiind și el originar din satul Horodiște.
După ocuparea Basarabiei de către sovietici (28 iunie 1940), părintele, împreună cu familia, s-a stabilit la Chişinău, pe str. Rediului 38 (Mihail Kogălniceanu 38), cu gândul ca mai apoi să se repatrieze în Regatul României.
Fiind un promotor al românismului, Nicolae Ciobanu nu putea fi indiferent față de anexarea Basarabiei, astfel încât s-a alăturat grupului care organiza adunări antisovietice și manifesta împotriva pactului Ribbentrop-Molotov.
În toamna anului 1940, printr-o scrisoare, părintele se adresează consulului român de la Moscova, pentru a urgenta procedura de repatriere. Însă, scrisoarea lui ajunge pe mâna NKVD-ului de la Chişinău. Este arestat pe data de 12 decembrie 1940, la ora unu noaptea, şi este închis în pușcăria din Chișinău. Pe 11 februarie 1941, locotenentul inferior Skotnikov decide prelungirea anchetei până pe data de 15 martie 1941, când locotenentul superior al securităţii, Iosif Mordoveţ, a semnat condamnarea sa. Pe data de 17 mai 1941, „elementul social periculos Nicolae Ciobanu”, a fost judecat la 8 ani de muncă forțată și deportat, în timpul primului val de deportări, în lagărul din Vorkuta (RASS Komi), dincolo de Cercul Polar.
În minele de cărbuni din orașul-lagăr Vorkuta munceau, în mare parte, deținuții politici și prizonierii de război. Din arhive rezultă că, în acele zile de 12-13 iunie 1941, din Basarabia, în RASS Komi, au fost deportate 352 de persoane. Totuși, în una din surse, am găsit data de 19 iunie 1941 ca fiind ziua de plecare spre GULAG a trenului în care era părintele Nicolae Ciobanu. Probabil, deținuții „periculoși” au fost separați și trimiși mai târziu cu un tren special.
Ajuns la Vorkuta, părintele Nicolae a decedat după câteva luni de munci grele în mină. În actul de deces se scrie că a murit pe 7 noiembrie 1941, din cauza unei decompresii miocardice, afecțiune frecvent întâlnită la mineri. A fost aruncat în una dintre zecile de gropi comune, iar rudele au aflat mult mai târziu despre soarta sa.
Nicolae Ciobanu a fost unul dintre miile de bărbați ai neamului care, în acele timpuri groaznice, au înfruntat cu demnitate ciuma bolșevică și au mers până la moarte pentru ideal național, credință, libertate și adevăr!
Mai multe detalii despre arestarea și deportarea părintelui Nicolea Ciobanu găsim în articolul „Tragedia unui preot de țără”, scris de istoricul Iurie Colesnic și publicat în ziarul „Timpul”.
„Comisiile de repatriere, voit tergiversau examinarea documentelor. Se invocau zeci de motive, dar, de fapt, se urmărea scopul reţinerii cu orice preţ a populaţiei în acest teritoriu. Aşteptarea devenise o povară nemaipomenită şi din cauză că în fiecare zi la cozile de la comisiile de examinare se auzea că familia cutare a fost arestată, persoana cutare a dispărut fără urmă şi fiecare în sinea lui, se simţea o fiinţă lipsită de orice apărare.
Cauza acestei morţi o găsim într-o scrisoare adresată consulului român la Moscova, expediată pe data de 29 noiembrie 1940, în care scrie: „Un grup de români, care se chinuie în Chişinău în aşteptarea înscrierii pentru a putea pleca în România, solicită permisiunea de a urgenta plecarea noastră. La 31 octombrie au fost trimise Ambasadei Dvs. listele acestor persoane, dar răspuns n-am primit. Vă rugăm foarte insistent să intraţi în situaţia noastră şi să soluţionaţi cererea noastră. Răspunsul expediindu-l pe adresa: Chişinău, str. Reniului 38, lui Nicolae Ciobanu.”
Decizia despre prelungirea anchetei a fost luată la 11 februarie 1941 de către locotenentul inferior Skotnikov. În această decizie se fac următoarele precizări: „N. Ceban a fost arestat la 12 decembrie 1940 ca membru al unei grupări antisovietice. El a sosit la Chişinău în luna octombrie, frecventa zilnic adunările antisovietice care se întruneau lângă edificiile organelor de partid şi sovietice şi făcea o agitaţie în favoare plecării din Uniunea Sovietică. A fost interogat de patru ori, decizia de acuzare i-a fost citită la 16 decembrie 1940.”
„Troica” care l-a judecat a găsit de cuviinţă să incrimineze faptul că era posesorul a 36 desetine de pământ şi la prelucrarea lui utiliza forţe de muncă angajate. În perioada ocupaţiei române a Basarabiei a fost un propagandist împotriva URSS, iar după naţionalizarea pământului, adică după ocuparea Basarabiei, el a avut intenţia să plece în România. Şi în acest scop, timp de două luni de zile, a frecventat adunările antisovietice, care se convocau lângă instituţiile sovietice şi de partid în oraşul Chişinău, fiind iniţiatorul expedierii unei telegrame clevetitoare în adresa consulului României.
În actul de acuzare şi-a recunoscut vina, dar tot aici menţionăm că cineva a adăugat cu tocul, parţial şi-a recunoscut vina.
La 17 mai 1941, Nicolae Ciobanu (în dosar scris ca Nicolae Ceban – n.a.) a fost judecat pe opt ani ca element social periculos şi trimis în lagăr în or. Vorkuta. Termenul de ispăşire a pedepsei a fost calculat din ziua de 12 decembrie când a fost arestat, dar aceasta n-a mai avut nicio importanţă, fiindcă la 7 noiembrie 1941 el a murit în lagăr din cauza unei decompresii miocardice, precum a fixat doctorul în actul de deces.
.
Dosarul nr. 20-71 (arhiva SIS a RM)
Ciobanu Nicolae Isaievici
„Născut la 1898, s. Horodişte, jud. Chişinău. Locuitor permanent al satului Stoicani, jud. Soroca, preot.
Membru al Frontului Renaşterii Naţionale.
Moldovean, fost cetăţean român.
A absolvit Seminarul Teologic din Chişinău.
Provenit din ţărani.
Soţia Ceban Maria Ivanovna (1902), casnică (n. Codreanu).
Fiica Maria (1923), fiul Anatolie (1925).
Fratele: Vasile şi Ion, ţărani în s. Horodişte, 3 ha”.
De plastic, natural, câteva crenguțe sau poate chiar deloc?
Se apropie sărbătorile de iarnă și în fiecare casă se vorbește despre decor, cadouri, artificii, luminițe și desigur, despre brad. Tema bradului poate fi atinsă din mai multe puncte de vedere – ecologice, estetice, simbolice, economice etc.
Din punct de vedere simbolic, obiceiul de a împodobi bradul a apărut încă în Evul Mediu, în provinciile Alsacia și Lorena, doar că atunci era cu ocazia Anului Nou, nu a Crăciunului.
Decorarea bradului în ajunul Crăciunului se atestă în secolul al XV-lea, pe teritoriul Livoniei (Estonia și Letonia de astăzi). Ulterior, tradiția s-a extins la toate popoarele nordice, în special la germani.
În România, bradul de Crăciun a fost împodobit pentru prima dată în palatul regelui Carol I de Hohenzollern, în anul 1866, iar de atunci românii au preluat acest obicei.
Pomul de Crăciun se împodobește în Ajun de Crăciun, pe 24 decembrie. Însă, acum nimeni nu mai ține cont de aceasta și bradul este împodobit mult mai devreme.
Situația mediului înconjurător și problemele ecologice atrag o atenție deosebită cetățenilor responsabili. Astfel, cei care iubesc această tradiție și țin neapărat să aibă un brad în casă se întreabă cum e mai bine: să cumpere un brad artificial sau unul natural?!
Ei bine, haideți să-i analizăm pe fiecare în parte.
Bradul artificial este fabricat din masă plastică (PVC), de cele mai multe ori nu de cea mai bună calitate, care poate conține și substanțe cancerigene. În funcție de dimensiuni, vorbim și de cantități diferite, dar cei mai întrebați sunt brazii cu greutatea cuprinsă între 5 și15 kg. De exemplu, cei instalați în piețele marilor orașe pot depăși chiar și 10 tone. Pentru a produce 10 kg de brad artificial (plastic), se utilizează 20 de kg de petrol și se emit în atmosferă 23 kg de CO2. Pe lângă plastic, un brad artificial mai conține vopsea, diferite metale, fire electrice și, mai nou, odorizanți artificiali cu miros de brad natural.
Indiferent cât de moderne și bine echipate ar fi aceste uzine care îi produc, ele oricum elimină în atmosferă diferite substanțe nocive, iar sănătatea muncitorilor este mereu pusă în pericol, mai ales dacă vorbim de țările slab dezvoltate, unde viața umană nu valorează aproape nimic.
Da, bradul artificial este ușor de asamblat și dezasamblat, este mai convenabil din punct de vedere economic, nu lasă ace pe jos. Dar, după cinci sau zece ani oricul îl vei arunca la gunoi. Și aici apare o altă problemă. La groapa de gunoi bradul nostru continuă să polueze mediul, pentru că îi trebuie cel puțin 200 de ani pentru a se descompune, timp în care micro-particulele, coloranții și alte substanțe pătrund în sol și în apele freatice. Ideal ar fi să ajungă la o stație de colectare sau de reciclare, dar și aceasta nu ajută prea mult, deoarece PVC-ul nu se reciclează.
Înainte de a ajunge la o stație de colectare / reciclare, un brad de plastic trebuie utilizat timp de 20 de ani pentru a fi mai rentabil, din punct de vedere ecologic, față de un brad natural.
Recent, pe piața internațională a apărut în vânzare un nou tip de pom de Crăciun artificial. Bradul respectiv este confecționat din carton reciclat, iar pentru fabricarea lui se emit în atmosferă doar 2 kg de CO2. Însă, nu cred că un astfel de brad va ajunge degrabă și la noi în țară.
Bradul natural. În primul rând, de cele mai multe ori, pe piață nu se vând brazi (Abies), dar molizi (Picea abies), care sunt mai ușor de crescut și au un cost mai redus.
Ei bine, brad, molid sau chiar pin, mai puțin contează. Multe persoane sunt deranjate că, pentru câteva zile de sărbătoare, sunt tăiați mii sau chiar milioane de arbori în întreaga lume. În Europa și SUA anual sunt scoși în comerț aproximativ 90 de milioane. Numai în Republica Moldova, anul acesta, Agenția „Moldsilva” a scos în vânzare peste 52 de mii de copaci, fără a lua în calcul întreprinzătorii privați, care dețin pepiniere sau care importă pomi de Crăciun din alte țări.
Ceea ce nu înțelege multă lume este că, acești copaci nu au fost tăiați prin acțiuni frauduloase, dintr-un areal natural sau din vreo pădure seculară. Nu se distruge nici Amazonia, nici Siberia și nici codrii Orheiului. Ei au fost tăiați de pe suprafețe de teren delimitate, amenajate și prelucrate strict în scopuri economice. Adică, dacă nu ar fi existat această tradiție, pe aceste terenuri nu ar fi existat niciodată acești 52 de mii de arbori.
Un hectar de pădure de conifere captează anual 50 de tone de dioxid de carbon şi eliberează, în acelaşi timp, 25-30 de tone de oxigen. Pe lângă aceasta, reţine și aproximativ 32 de tone de pulberi. Un singur brad absoarbe peste 6 kg de CO2 și elimină oxigen suficient pentru o familie din patru persoane.
În cazul pepinierelor cu pomi de Crăciun vorbim de copaci cu înălțimi mult mai mici, dar cu siguranță, 10 mii de puieți la ha, în faza de creștere, au un efect benefic considerabil asupra mediului. Aici își găsesc casa și diferite specii de insecte, păsări și animale.
Mai mult, în unele pepiniere ei sunt tăiați în așa fel încât, din aceeași tulpină, anul următor să crească un alt pom de Crăciun, care peste 8-10 ani va fi scos la vânzare.
Da, este păcat că anual sunt tăiați atâția copaci tineri pentru o sărbătoare, dar aceasta este mai degrabă o „fabrică” de producere a oxigenului, decât o sursă de poluare, cum cred alții.
Bradul în ghiveci este un produs relativ nou, dar care se bucură de succes, chiar dacă, de multe ori, este același brad extras din pepinieră (cu balot de pământ) și pus apoi în ghiveci. În unele cazuri ei sunt crescuți de mici, în recipiente speciale, până la dimensiunile dorite. Prețul unui brad în ghiveci nu este cu mult mai mare decât al celui tăiat. Este și mult mai practic, întrucât acesta nu lasă ace pe jos, după ce a fost împodobit, și nu are nevoie de un suport special pentru a sta fix.
De asemenea, bradul în ghiveci poate fi ținut în casă, chiar și după sărbătorile de iarnă, iar în primăvară poate fi replantat în curte sau pe un câmp și astfel aduci un beneficiu mediului.
Desigur, bradul în ghiveci poate fi păstrat și pentru anul următor (în casă, la balcon, pe o terasă) dar fiind o plantă pretențioasă la schimbările bruște de temperatură nu garantează nimeni că va ajunge până la iarna următoare. În cel mai rău caz, va fi aruncat la gunoi, unde va elimina, prin descompunere, în jur de 15 kg de CO2 sau 3 kg de CO2, dacă va fi ars.
Iată de ce, înainte de a cumpăra un pom de Crăciun, informați-vă și analizați bine toate variatele pe care vi le oferă piața. Dar dacă nu intenționați să folosiți timp de minim 20 de ani un brad din plastic, atunci mai bine optați pentru un brad natural, câteva crenguțe aranjate la geam sau poate chiar renunțați la acest obicei. Cei creativi pot construi pomi de Crăciun utilizând materiale reciclabile și biodegradabile: cărți, lemn, crengi, fructe etc.
În concluzie, cel mai ecologic brad este acela pe care nu-l aruncăm la gunoi, după 14 ianuarie!
De la zeii solstițiului de iarnă la Santa Claus! Cine este cu adevărat Moș Crăciun?!
Potrivit cercetărilor, povestea începe aproape 3000 de ani în urmă. Din cele mai vechi timpuri, toate civilizațiile au avut personaje mistice, duhuri, vrăjitori buni, care în anumite perioade ale anului ajutau persoanele nevoiașe sau aduceau cadouri la copii. În cele mai multe cazuri, aceasta se întâmpla în timpul solstițiului de iarnă.
Totuși, povestea lui Moș Crăciun începe în sec. al IV-lea d.Hr., atunci când episcopul din Asia Mică a început să desfășoare mai multe activități filantropice, ajutând oamenii săraci, în special copiii. Aceste episcop nu era nimeni altul decât cel care urma să devină Sfântul Nicolae.
Se spune că Sfântul Nicolae făcea o mulțime de minuni, devenind ocrotitorul navigatorilor, a copiilor și ajuta fetele sărace să se căsătorească. Astfel, a devenit un personaj îndrăgit de toți creștinii, chiar și după Marea Schismă (1054).
Olandezii au dus tradiția până peste ocean și astfel apare prin secolul al XVII-lea în New Amsterdam (New York) un bătrânel cu barbă albă care venea în ajunul sărbătorii Sfântului Nicolae (6 decembrie) pe cal alb și împărțea cadouri copiilor. Mai târziu, obiceiul a fost mutat de Crăciun (25 decembrie).
Istoriile interesante, culese din deferite mituri păgâne scandinavice au făcut ca sania zburătoare trasă de reni să înlocuiască calul alb, haina lui Moș Crăciun să aibă blană, iar hornul din vârful caselor să înlocuiască ușa pe care intra Sfântul Nicolae. Mai mult, „moșul cel bun” care se născute pe teritoriul actual al Turciei deja avea casa la Polul Nord.
Costumația, în varianta pe care o cunoaștem astăzi, a apărut în 1931 când compania Coca-Cola a decis să folosească imaginea lui Santa Claus în ajunul sărbătorilor de iarnă. În imaginea reclamei apare un moș dolofan, cu obrajii roșii și barba albă, îmbrăcat în culorile Coca-Cola, care împărțea sticle cu faimoasa băutură copiilor.
Odată cu instalarea comunismului în cele mai multe țări din estul Europei, Sfântul Nicolae sau Moș Crăciun a fost înlocuit cu Moș Gerilă. Moș Gerilă trebuia să mențină spiritul sărbătorilor de iarnă viu, dar să distrugă orice conotație religioasă. Bine că acum ne amintim doar în glumă de el.
Pentru creștinii ortodocși mai există un sfânt asemănat cu „Moș Crăciun”, care aduce daruri la copii și roade bogate gospodarilor. Este vorba de sfântul Vasile cel Mare, sărbătorit de creștini în prima zi a anului – 1 ianuarie (14 ianuarie – stil vechi).
În zilele noastre Moș Crăciun a ajuns să fie personajul propriei imaginații, astfel încât copiii îl pot ruga pe „moșu” să le aducă o tabletă, mamele – un televizor QLED, tații – un iPhone și tot așa cu tot felul de ciudățenii. Ciudățenii pentru că darurile de Crăciun trebuie să aibă o semnificație mai mult spirituală decât materială. Bine, printre darurile aduse pruncului Iisus Hristos, de cei trei Magi de la Răsărit, era și aurul, dar mai mult ca simbol al împăraților, pe când tămâia și smirna sunt simboluri ale lui Dumnezeu.
Indiferent de schimbările care au avut loc de-a lungul timpului în legătură cu modul de organizare a sărbătorilor de iarnă și simbolurile acestora, cu siguranță în casa fiecărui creștin trebuie să dăinuiască fericirea nașterii domnului nostru Iisus Hristos, iar această mare sărbătoare religioasă să se rezume la dragoste, bunătate și credință! Moș Crăciun fiind mesagerul care, pe lângă dulciuri și cuvinte frumoase, aduce vestea venirii pe lume a fiului lui Dumnezeu!
Da, aceasta poate părea straniu, pentru că suntem supraîncărcați de conversații superficiale; înconjurați de persoane superficiale, care vorbesc mereu de aceleași lucruri, fără un minim interes și fără a obține ceva.
Însă, o conversație bună, un adevărat dialog, este ceva extrem de erotic într-o relație, pentru că anume cuvintele sunt cele care deschid porii de pe chipul vieții și aceasta este mult mai frumos și excitant decât să privești machiajul de pe fețele ce ascund doar minciuni.
O conversație bună este atunci când nu avem frică să nu spunem nimic, sau din contra – să spunem prea multe. Atunci când totul poate fi spus, înșirat pe masă, discutat, respins, formulat, reformulat.
Cuvintele expuse într-un ritm cu gândurilor noastre arată ceea ce credem în realitate despre unele lucruri, fără ipocrizie sau falsitate. Cuvinte ce redau zbuciumul și dezordinea noastră interioară, care au mereu de spus ceva, dar nu găsesc o organizare semantică necesară. Cuvinte care arată inima deschisă și curată, gata pentru a fi atinsă.
Și dacă inima este deschisă, se poate vorbi despre orice, de la argumentul cel mai banal până la teme existențiale. Să vorbim despre lenea ce ne cuprinde când ne trezim devreme, despre numărul lingurițelor de zahar pe care le punem în cafea, despre muzică, despre filme sau despre politică. Să povestim cele mai amuzante situații, să descriem cel mai jenant moment, să ne amintim de prima dragoste, să discutăm despre Dumnezeu, despre fericire, despre iubire. Să vorbim despre ce credem că este după moarte, de unde pornește viața noastră, despre ce căutăm cu adevărat și despre tot ce ne provoacă îngrijorare sau nervozitate.
Frustrările, teama, tulburările, imperfecțiunea, păcatele ascunse trebuie depășite. O conversație perfectă este atunci când inimile se îmbrățișează și se sărută, încercând să găsească puncte care le leagă și mai mult, care le fac și mai îndrăgostite, fără a se mai despărți.
Deoarece suntem înconjurați de relații superficiale, este dificil să credem că există altfel de relații umane, în care conversația poate să exercite o legătură erotică în așa fel încât partenerii devin dornici unul de altul cu o insistență maximă.
Propriu din cauza absenței comunicării lipsesc și persoanele interesante, capabile să converseze ore întregi, ca și cum ar fi minute, doar schimbând cuvinte, dar care se infiltrează în fiecare colțișor al ființei noastre.
În majoritatea relațiilor: între soți, amanți, amici, familie etc., ceea ce lipsește de cele mai multe ori este o punte de legătură bazată pe înțelegere.
Trebuie să explorăm inima de alături, să-i înțelegem nebunia, suferințele, visele și, în primul rând, trebuie să încetăm să ne gândim doar la noi înșine.
Comunicarea este categorică atunci când două persoane sunt îndrăgostite și sunt împreună. Când încetăm să ne interesăm de micul univers al persoanei dragi, să privim ca la un suflet distinct, care merită atenție și înțelegere, condamnăm relația noastră la moarte.
Se va sfârși pasiunea și erotismul din cuvinte, se vor termina și cuvintele.
Dacă există ceva sacru pe lumea aceasta, indubitabil se manifestă în spațiul dintre două suflete care aspiră la înțelegere, la menținerea pasiunii vii, chiar și prin cuvinte.
Oleg Chicu 