Latest Entries »

140624

Filed under: Despre toti/toate — Lasă un comentariu
21 iunie 2024

Timpul nu mai avea răbdare.

Cu mine, cu tine. Cu noi. Număram orele, minutele, secundele. Simțeam cum lumea se prăbușește peste noi, cum suntem atât de mici în fața a ceea ce simțim..

Era bizar. Era ceva nou, dar totuși, atât de vechi. Simțeam că te știu, că ochii ăia verzi m-au privit cu alte ocazii și, de fiecare dată, mă rușinasem și zâmbisem tâmp. Mă ridicasem pe vârfuri de mii de ori și, din nou, genunchii îmi tremurau și tu-mi erai sprijin.

Aveam impresia că-ți gustasem buzele de mii de ori și nu mă săturasem de ele. În același timp, mi-era teamă. Dacă gustam din acea licoare și timpul se oprea în loc? Îmi doream acel ser al iubirii, al dorinței, al sentimentelor ce mi le porți, voiam să-mi inunde corpul, să simt cu fiecare părticică din corp că ceva din tine va rămâne aici, veșnic.

Ne aruncasem unul în brațele celuilalt și lumea se oprise. Se auzeau doar inimile… băteau la unison. M-ai privit și, din acel moment, am știut. Am conștientizat că orice s-ar întâmpla, ar fi infim. Conta doar momentul, prezentul. Tu. Eu. Noi.

Contopirea noastră nu a întârziat. Sufletele noastre dansau pe ritmul aceleeași piese, ne pierdeam în îmbrățișări fierbinți și săruturi flămânde.

Eram flămânzi. De dor, de iubire, de validare, de singurătate. Stăteam lângă tine și, în același timp, îmi lipseai. Voiam să opresc timpul. Să nu mai pleci, fizic. Să-ți oprești privirea și să nu o mai îndepărtezi vreodată. Degetele tale să le fie casă alor mele și parfumul tău să-mi îmbieze simțurile la nesfârșit.

Am plutit și m-am înecat în inima ta. Nici nu m-am strofocat să ies. Să mă salvez. Îmi doream ”să sufăr” de tine, de tot ce reprezinți tu. Să lași urme adânci. Să nu pot uita niciodată acei ochi verzi, acel prosop verde și acele brațe ce-mi cuprindeau sufletul și-l linișteau.

Și……… a trecut o veșnicie? Sau timpul chiar a stat în loc?

A fost real sau aievea?

Am fost? Am privit aceleași stele? Am fost sub același cer împreunați? Am scris unul pe spatele celuilalt galaxii? Am fost două suflete rătăcite în căutarea unui sens? Al unui moment de fericire? Am căutat validarea în chipui celuilat? În gesturile reciproce?

Putem spune că am fost fericiți? Că am apucat fericirea de picioare și am tras-o nesăbuiți spre noi? Că am ținut-o prizoniera ore-n șir, fără să ne pese de consecințe? Am fost noi, oare inconștienți? La vârsta maturității depline dar incredibili de imaturi?

Am fost adolescenți. Am trăit ce ar trebui să trăiască orice om, zilnic. Să înceapă ziua cu zâmbete, cu jocuri și sărutări pe frunte.

Aș vrea să privesc acel zâmbet sincer la nesfârșit. Să ne așteptăm reciproc. Acolo. Să sufle vântul dar îmbrățisările să ne țină de cald. Să jucăm același film, iar și iar.

Să-mi fii. Să-ți fiu. Să fim.

168.

Etichete:, , , , , ,
Comentariu

20 THO

Filed under: Despre toti/toate — 2 comentarii
16 iunie 2024

Stau. Visez. Sunt in delir. Simt că plutesc și totul e aievea. E vis, e realitate?

Alerg. Alerg și inima-mi bate nebunește. Am emoții cum nu am avut niciodată. Nu știu ce se întâmplă în corpul meu, de ce mintea-mi joacă feste, de ce tremur, de ce acum, de ce.. ? Te văd ca și când și nu știu care ar putea fi următorul pas. Dacă fac ceva greșit? Simțurile mi-s inundate de parfumul tău și aș vrea ca timpul să se oprească. Aș scăpa de stângăcie. Nu te pot privi în ochi, nu pot ridica privirea, mă pierd și înghit în sec. A început.

Ne plimbăm fără să realizăm că în sfârșit a început. Unde am fost până acum? Cum s-au regăsit sufletele noastre? Ce anume a determinat să se întâlnească? Te strâng în brațe și, deși zâmbesc, mă gândesc că vei dispărea. Voi clipi și nu vei mai fi. Vei dispărea la fel de repede cum ai apărut.

Mereu mi-a fost teamă de necunoscut. Să încerc. Să mă las purtată de val. Am vrut să pun mereu stop miilor de gânduri ce mă străfulgerau. Îmi erai necunoscut și, în același timp, aveam certitudinea că te cunosc de o viață. Că acei ochi verzi nu sunt doar cei mai frumoși ochi ce m-au privit, ci îmi sunt casă. Îmi sunt tot.

Ceva am făcut greșit toată viața. Am avut o peliculă pe ochi. Am crezut că așa trebuie să fie. Că atât este, va fi. Că nimic nu se poate îmbunătăți. Nu am cerut mai multe de la mine. M-am plafonat și am plutit în derivă. Mă pierdeam de fiecare dată și aveam temeri. Mult prea multe. Se încolăceau în jurul sufletului meu și-l sugrumau. O luam de la capăt mereu și mereu, fără să învăț nimic, aruncându-mă în gol.

Dar m-am regăsit. Mi-ai mângăiat chipul pe care au curs răuri de lacrimi și m-ai hipnotizat. Nu voiam să te oprești din a mă privi. Din a-mi zâmbi. Să-ți simt brațele în juru-mi a fost cel mai frumos sentiment. Să știu că mă sprijini, că nu voi cădea..

Mi-ai luat sufletul în palme și s-a simțit acasă. Am zâmbit și m-am lăsat cuprinsă de visare, de tine, de noi. Ne-am lăsat purtați de cel mai frumos dans. Ne-am lăsat purtați reciproc de pașii celuilalt deși știam că dansăm în derivă. Că vom obosi și ne va rupe definitiv. Ne va sparge în bucăți ce nu vor putea fi puse la loc, că nu ne vom regăsi ca acum, niciodată.

….și totuși, de ce mi-ai dat drumul? Cum le pot regăsi? Cum mă voi descurca fără?

Stau în fața unei foi albe și o simt cum se strânge. E un sentiment straniu, nu-l pot explica și faptul acesta mă consumă. Urăsc incertitudinea și, totuși, ea m-a adus aici. M-am gândit la tine până te-am cunoscut. Dacă nu ești doar o himeră? Dacă nu ești doar produsul imaginației mele? Dacă acele buze roșii, flămânde au fost reale?

Mă urăsc că am ajuns iar în momentul din care speram să nu mai fiu vreodată. Să mă simt singură, neajutorată și să am sprijin în mintea mea adolescentină. Minte ce m-a dus aici deși eram conștientă de consecințe. Mi-e frig, tremur deși lacrimile-mi curg șiroaie. Dacă a fost un vis, aș fi preferat să nu mă trezesc. Să opresc timpul și să mă las pe spate. Să mă iei în brate și să ne contopim. Să rămâi până la ultimul act.

Aș vrea să-mi scot inima din piept și să o întreb dacă toate lucrurile au vreun rost. De ce mi-a scos în fața o nouă lecție? De ce aveam nevoie de a 3932827 a lecție? De ce o simt pe asta ca fiind cea mai dureroasă? Poate pentru că prima dată eram 101% conștientă de ea, dar am ales iar, să o ignor și să sper că zâne vor pogorî pe pământ și mă vor salva, când doar eu am puterea asta?

Știu doar că voi căuta acei ochi verzi la nesfârșit și voi spera că te voi regăsi într-o zi. Dar știu că nu vei pleca prea curând de aici, că-mi vei acompania visele și o să mă hrănesc cu iluzii. Unde vei fi. Vom fi. Unde realitatea nu e atât de crudă și, vei avea curaj să mă privești cu aceeași ochi, să-mi spui și să-mi arăți tot. Nu doar un trailer. Ci vom avea trilogii în care vom fi deasupra tuturor, ne vom ține de mână și lumea s-ar putea sfârși, nu-mi va păsa. Vei fi acolo și, oricum, voi fi murit de zeci de ori privindu-mă, pierzându-mă în tine.

Sunt iluzii ce mă vor mânca din interior, ce mă vor distruge puțin câte puțin, când, într-o zi eu, cea de acum, nu voi mai fi și voi avea curajul să îmbrățișez realitatea.

Și dacă voi dispărea, cum voi ști că te-am regăsit? Că ești tu? Cum mă vei recunoaște? De câte ori e nevoie să mor pentru a fi ce trebuie? De câte ori ne vom distruge complet pentru a ne regăsi?

Te iau de mână așa cum ai făcut-o de atâtea ori. Te privesc și-ți zâmbesc. Gropițele sunt și ele prezente. Îmi săruți chipul și pornesc. Te voi regăsi. Știu asta, sunt sigură. Ne vom regăsi în cea mai lungă îmbrățisare. Corpurile noastre vor dansa la nesfârșit iar totul în jur, va fi mut. Va răsuna dorința. Și dorul. Pianul și viorile ne vor acompania ca într-un film american de dragoste, cu multe clișee. Vom fi..

Pornesc spre tine. Spre noi. Spre necunoscut.

Am fost, suntem… dar ce vom fi?

Etichete:, , , , , ,
Comentariu

Ultimele raze de aprilie

Filed under: Despre toti/toate — 7 comentarii
12 noiembrie 2023

Nu eram eu, mi-era teamă de ce va avea să fie, de cum voi reacționa și totuși, iată-mă aici….. din nou.

Stau în fața unei foi albe și mă tot gândesc. De ce? De ce acum? De ce iar? De ce am procedat așa și poate nu diferit? Ce se întâmplă când mereu își întinde razele spre mine? De ce-mi pun aceste întrebări și nu iau totul așa cum a venit? De ce e intotdeauna așa?

Am hotărât, timid, să te confrunt. Să mă confrunt. Să-mi șterg urmele de rimel de pe chip și să dau piept realității. Știam că vei fi acolo. Îți cunoșteam prea bine efectele. Eram conștientă de efecte, consecințe și încercam să lupt cu orice fărâmă din mine. Îmi bătea inima puternic, aveam impresia că toți o aud și nu voiam să mă deconspire, palmele mi-erau lac.. iar tu erai acolo. Încercam să evit contactul vizual, nu voiam ca razele tale să-mi cucerească iar sufletul.

Oricine iubește Soarele, dar poate nu atât de inconștient ca-n trecutul meu apropiat. Oare te-ai întrebat vreodată de ce iubim mai mult Soarele în zilele reci și lipsite de viață.. în loc să-l privim de pe piedestalul pe care tot noi, cu bună credință, i l-am ridicat în zilele toride?

Te-ai întrebat vreodată de ce ți-ai dorit pe cineva atât de toxic în viața ta precum Soarele? Cine ești tu să fii cu Soarele? Cum ai putut să te gândești măcar o clipă la asta? Iluzii….

Ți-am blestemat razele în fiecare moment al vieții mele mizerabile de după. Eram atât de naivă încât îmi făceam procese de conștiință și, voiam, în ultimele momente ale dinastiei Soarelui să simtă măcar 0,1% din tot ce am simțit eu. Eram egoistă și aveam falsa impresie că fiindu-ți rău, imi va fi bine. Voiam să simți cum te stingi în fiecare clipă de dor, să-ți dorești cu ardoare iar cerul să se închidă. Marele Soare să nu mai aibă acces. Am făcut schimb de roluri, dar nu am reușit niciodată să ajung Soare. Să fiu TU. Sau măcar cea mai ieftină copie. Ești ceva ce nu cred că voi putea înțelege vreodată..

Oare tu te-ai întrebat de ce am zis ”da”? De ce am cedat? Ce anume m-a determinat? Iluzia căldurii emanate de raze? Faptul că rememoram toate acele zile pline de căldură și pseudo-reciprocitate?

Suntem victimele propriilor alegeri. Avem falsa impresie că de data asta va fi diferit și ne vom putea confrunta monștrii interiori, că vom fi stăpâni pe situație până în momentul în care Soarele s-a apropiat de tine plin de dorință, într-un mod irezistibil. Îmi era dor de razele lui, deși atât de slabe acum, erau de nerecunoscut, parcă trecuse atâtea vieți și, totuși, ceva a licărit. Nu speranța zilei de mâine. EA nu mai există. Niciodată nu va mai exista indiferent de prețul plătit, de îngenunchierea sufletului și modul în care Soarele m-ar strivi… Suntem acum aici. Nici măcar în punctul zero. Suntem nicăieri, într-un tărâm al inconștienței. Soarele nu va mai zâmbi niciodată atât de frumos iar tu nu vei fi cea mai frumoasă floare înconjurată de aceste raze minunate. Vei fi ca oricare alta, cum de fapt, ai fost de la inceput.

Mi-aș fi dorit să pot trăi momentul, clipa la intensitate maximă. Să nu pot gândi în acel timp. Să fie ca inainte, preț de câteva secunde. Să mă arunc cu toată ființa mea în brațele Soarelui și să nu-mi pese de efecte. Să fiu o alta. Să fiu, poate, așa cum ți-ai dorit mereu și cum nu am reușit, deși am murit și renăscut de atâtea ori în încercările mele infinite de a-ți fi pe plac.

Și ceva din mine, încă-și dorește o ultimă reîncarcare cu căldura razelor Soarelui, dorind ca eventualele consecințe să nu mai existe. Ceva, încă nu știu ce, își dorește o ultima autodistrugere. Un sacrificiu final. Să fie o ultima seară, îmbrățișare, un ultim rămas bun. Acel rămas-bun de care nu am avut parte, să fim pentru o clipă ce nu am fost niciodată iar la final ne vom privi de la distanță, observând cu exactitate lumile diferite în care am ajuns să trăim deși, speram acum ceva timp, că lumea întreagă e determinată de prezența Soarelui…..

Comentariu

Mijloc de aprilie

Filed under: Despre toti/toate — 5 comentarii
20 aprilie 2022

Mereu l-am dorit. Chiar înainte sa apar pe această lume, știam că-l voi întâlni și că îmi va schimba viața.

Și, totuși, eu nu cred în destin. Propriul meu destin… sunt eu. Eu hotărăsc, eu trag sforile. Și ca întotdeauna, mă impotmolesc.

L-am așteptat an de an, timidă, reticentă, cu un tremur ușor de suflet. Îl doream cu ardoare și mi-era teamă să mă apropii de el. Eram conștientă. Puteam să ma distrug, sa ard complet. Dar doream cu ardoare să-l vad, să mă cuprindă, să mă încălzească, să îmi spună „totul va fi bine, calm” și să trimită vântul să îmi usuce lacrimile de pe obraji.

L-am întâlnit. Când nu mă așteptam, când nu voiam. Am știut din prima clipă că acele raze îmi vor încălzi inima.

M-am întins pe spate, cu ochii închiși. Îmi tremura inima. Îmi aduc aminte și acum. Mi-era teamă. Aveam prea mult frig, îngheț în suflet și mă gândeam că ar fi doar o alta încercare.

L-am lăsat să mă cuprindă. Timid. Și, totuși, razele nu m-au rănit. Au fost blânde, călduțe, ca o zi de aprilie mult așteptată..

Mi-a pătruns sufletul, s-a ghemuit și a rămas. Nu o data, de fiecare dată.

Dar oamenii sunt..oameni. Se agită, fac lucruri prostești, fără a dori sa facă rău ci din prea mult entuziasm, prea multa dorință.

L-am ținut în brațe timp de luni de zile, asigurându-l că frigul de afară nu-l va afecta. M-am autodistrus, încercând să îmi păstrez razele de soare intacte, dar nu întotdeauna intențiile noastre sunt proiectate corespunzător, corect?

După ani și ani de zile, era aici. Era cu mine. Era în siguranță. De fapt, eram în siguranță. Nu îmi venea sa cred ca se întâmplă. Voiam să îmi păstrez razele de soare, să-l văd zi de zi și… l-am strâns prea tare în brate, de teama de a nu-l pierde, sufocându-l.

Mă obișnuisem cu razele lui, și, totuși, încercam să-l mai las să se ascundă după nori. Doar să îi duc dorul. Doar să mă cuprindă și mai tare la întoarcere. Să îi simt razele la intensitate maximă.

Am irosit raze. Au trecut pe lângă mine, fără sa bag de seamă. Mi-am zis, totuși, ca resursele nu s-au consumat. Am fost lacomă. Am dorit, înainte de vreme, mai multe raze, mai multa căldură. L-am vrut pe tot. Simțeam că meritam, l-am ferit toată iarna de îngheț, iar acum, în mijloc de aprilie, totuși, razele lui nu sunt la intensitate maximă…

Atentia mea exagerata pentru acele raze, le-au schimbat. Le-am umplut cu toxicitate și, deși, nu credeam că se va întâmpla, m-am distrus, atingând razele de soare umplute cu venin. Cu propriul meu venin.

Ofrandele și lacrimile nu ajută. L-am distrus. Am nimicit bobocul de soare, iar acum, în perioada de înflorire, s-a ofilit prematur.

SOARELE MEU s-a ascuns după nori grei, încărcați de lacrimi și suspine. Regretele nu ajută. Nu va mai ieși.

Și…. Cum poți trăi fără soare?

Comentariu

Aiurita de mine la un sfert de veac

Filed under: Despre toti/toate — 4 comentarii
30 mai 2020

Sunt aiurită. Dorm în papucii de casă. Dorm și câte 8h/noapte și parcă degeaba. O fi vârsta de vină? Să inceapă acel proces minunat de ramolire? Sau sunt doar eu, aceeași drama queen? Scuzați-mi englezismele, cică e la modă acum.

Am făcut 25 ani! YEY. Să zicem că da, să sperăm că nu, cum ar spune un contemporan.  Nu aș putea spune că sunt mari schimbări. Sunt același pitic de grădină, plin de viață, dau pe afară de optimism când vine vorba de alții, dar cu munți de neîncredere de sine ce stau să se dărâme pe mine. Să mă închidă în ei, prin pasajele și drumețiile lor în care dacă te aventurezi, te prinde avalanșa și rămâi acolo. Singur. Cu gândurile tale ce te vor nimici, în cele din urmă.

Oricum.. murim singuri, la urma urmei. Ce atâta dramă?

Mi-am luat role. Dăăă. Profa de educație socială și-a luat role. De ce acum și nu la 15-16 ani? Nu că n-aș fi avut, dar mno, circumstanțele, n-au mers și probabil, zac într-un colț de magazie. Cine mai ține minte de acum 10 ani?

Vârsta taică, vârsta.

Era să-mi sparg ochelarii, m-am învenițit pe picioare, mâini.. dar știți ce? Nu sunt supărată. Nu am vărsat nici măcar o lacrimă. Am râs și am luat-o de la capăt. Mă simt încă un suflet tânăr care, totuși, trebuie să mai exerseze mersul pe role pentru a nu mai lua 2-3 trânte pe zi.

Mi-am propus să fiu mai optimistă, să mă lupt cu cele 3949 de personalități ale mele și aceasta ( optimistă ) să iasă câștigătoare. Vreau să trăiesc fiecare clipă. Să mă dau cu role și apoi, să mă gândesc, oare ce medie îi iese lui Popescu? A fost el activ în minunata ”Școala online”?

Am 25 ani, ar trebui să am 2 copii deja, poate? O carieră de succes și poate să mă gândesc cum să-mi amenajez casa?

Da, dacă e să ne luăm după gura lumii, după standardele societății.

De ce să faci copii ca să-i crească ai tăi? Să nu știi cum să te împarți între job-ul ăla umilitor pe care-l ai, pentru că nu ai avut când să alegi ceva ce trebuie, și pamperșii ăluia mic.

Asta e altă discuție, pe care o voi aborda, poate, în altă zi.

Vârsta se tot schimbă, buletinul la fel. Mă simt încă, din fericire, o adolescentă care ascultă muzică de adolescenți, merge cu căștile la maxim și dansează uneori, când nu e în văzul tuturor, în supermarketuri. Am 25 ani și de abia aștept să ies în câteva ore cu rolele, ca mai apoi să revin și să recapitulez materia pentru examen.

Îmi place să-mi împart timpul astfel încât a mă putea face pe mine fericită. Poate asta e tot ce-mi propun momentan. Să fiu fericită. Să fiu împăcată cu mine însămi.

Niciodată nu e prea târziu să realizezi ce e important pentru tine!

Mulțumesc tuturor celor care mi-ați fost alături 8 ani de zile, mi-ați citit fiecare trăsnaie, ați respirat fiecare cuvânt alături de mine. Mă înclin!

Că tot vorbeam de muzică de adolescenți…………. Huehuehue.

 

 

Etichete:, , , , , , ,
Comentariu

Gărgăriță confuză

Filed under: Despre toti/toate — 3 comentarii
6 februarie 2020

Iată-mă din nou în fața aceleași foi albe, imaculate. Aceeași foaie nerăbdătoare, ce-și așteaptă cuvintele cu atâta ardoare, cu un dor imens..

Am lăsat-o singură prea mult timp. M-am lăsat purtată de valul iluziei până m-am pierdut. Am fost fericită, știi? M-am îmbătat de fericire. Am băut din acea iluzie, crezând….. prostește că o voi avea întotdeauna. Am vrut să mă contopesc cu ea, să fim una și aceeași. Să nu-mi mai dea drumul niciodată. Să o pot avea, în sfârșit, știi?

Dar o iluzie tot iluzie rămâne. Te ademenește în cel mai plăcut mod, te amețește și te lasă singur, pierdut. Nici nu știi în ce parte să o apuci.

Dar am știut vreodată? Oare chiar am știut?

Nici vorbă. Am simțit prezența unei iluzii. Știam. Eram obișnuită. Se întâmplase de prea multe ori. Dar m-am lăsat, din nou, dusă de val.

Aveam de ales. Stânga sau dreapta. Știam că una dintre căi e incorectă. Aveam toate semnalele din univers care-mi spuneau asta, dar mintea mea adolescentină a ascultat? Când vreodată? De ce mi-e sufletul atât de topit după trăiri de acest fel? Când se va simți împlinit? Oare va ajunge vreodată la stadiul acela?

Am crezut. Am crezut nebunește. Puteam să bag mâna în foc. Putea oricine să-mi spună orice. Eram prea sigură de tine, noi, pe mine. Aveam frâiele în mână. Simțeam pământul la picioarele mele… dar ce păcat! Erau nisipuri mișcătoare.. erau doar iluzii..

Am ales contrar rațiunii mele ori a celorlalți. Te-am ales pe tine. În detrimentul meu. Te-am transformat în întregul meu. Erai ( ești? ) soarele, luna, stelele..  orizontul. Mă mințeam zilnic că sunt bine, că mai pot, chiar și când îmi simțeam sufletul călcat în picioare. Orgoliul. Demnitatea.. totul.

Te-am pus tot mai sus. Eram fericită. Îți vedeam ochii verzi sclipind. Zâmbetul de cristal. Îmi treceam mâinile prin părul tău și adormeam fericită. Credeam că am ”totul” în brațe, fără să văd în ce mă transform. Cât mă deformam. Ce jos eram.. dar mă îmbătam cu picăturii iluziei și nu vedeam realitatea.

Nu vedeam că, din păcate, această căruță a rămas doar cu o singură sursă de tracțiune. Am vrut să fii bine, în speranța că eu voi fi bine văzându-te așa. Dar nu m-am gândit că așa va fi. Că vei da drumul mâinii ce te-a susținut, ce ți-a fost alături..

Nu voiam recunoștință. Nu voiam laude, premii, distincții. Voiam măcar 10% din tot ce am pus eu pe tavă.

Voiam adevărul… voiam să rămânem acolo. Să nu ne schimbăm.

Ai răsturnat tava și mi-ai întors spatele. În cel mai urât mod. M-ai privit rece. M-am pierdut, fără să-mi dau seama, din nou în ochii tăi de smarald. Vedeam tot. Tot ce a fost. Toate râsetele, lacrimile de bucurie, strigătele, atingerile, îmbrățisările…. acele buze sângerii..

Ai plecat. M-ai lăsat înconjurată de aburii iluziei. Iluzie pe care am refuzat-o să o îndepărtez. De ce? Îmi încălzea inima. Mă purta într-o lume, într-o realitate pe care nu am putut-o creiona niciodată. Nu am fost destul de puternică..

Am preferat varianta mai ușoară. Știam, de fiecare dată, că mă va răni, dar am sperat mereu să pot schimba ceva. Să nu rămână la stadiul ăla…

Nu îmi va trece niciodată. Voi spera. La nesfârșit. Voi vărsa oceane de lacrimi. Mă voi învinovăți mereu și mereu. Degeaba. În zadar.

Nu știu când mă voi trezi ori poate sunt doar puțin adormită. Știu ce e binele, ce e răul și, totuși, încă sper. Cai verzi pe pereți. Cred cu îndârșire că voi face din negru-alb. Că poate cineva mă va privi fix în ochi și-mi va rămâne alături. Fără scuze, pretexte. Doar cu mine. Pentru mine.

Știu că acea parte din mine va fi în continuare dependentă de tine. Că va dori să verse în continuare lacrimi. Că-mi va face obrajii să ardă. O pot opri? Da, bineînțeles. O voi face? Cel mai probabil că nu. Ar avea vreun rost? Sigur că da!

Lasă-le să curgă! Știu că nu vor ajunge niciodată la poarta inimii tale. Nu o vor topi, nu vor da jos lanțurile de pe ea… lanțuri pe care credeam că le-am rupt și că o am în palme…. dar… m-am înșelat așa că lasă-le. Așa a fost mereu. M-am complăcut. M-am obișnuit.

M-am obișnuit să fiu doar o simplă marionetă în mâna diverșilor păpușari ce promit fericire, zâmbete..

Vreau doar liniște. Vreau ca timpul să se oprească. Gândurile să facă liniște. Am obosit. Mi-e capul vraiște.

Te văd trăgând din țigară și cum buzele uscate se lipesc melodios de ea…  E atât de plăcut!

 

 

 

Etichete:, , , , , , , ,
Comentariu

Renaștere

Filed under: Despre toti/toate — Lasă un comentariu
15 decembrie 2019

Te simt. Îmi curgi prin vene. Cu o viteză zdrobitoare. Simt pieptul cum mi se sparge de dor. Cum inima-mi plânge de dor.. de singurătate.

Mă dor toate. Am dureri fizice. Sunt urmele prezenței tale. Sunt urmele lăsate de tine. De noi. Mă mișc greoi, dar zâmbesc. Știu că ai fost aici, că mi-ai aparținut, am fost a ta.

Te-ai întins lângă mine iar timpul a înghețat. Nu mai voiam să plec de acolo. Simțeam cum plutesc și era de ajuns. Ochii tăi străluceau în întunericul ce ne înconjura. Mâinile tale tremurânde îmi țineau chipul iar zâmbetul tău mă hipnotiza… Cine ești? Din ce Cosmos vii? Cu ce scop?

Fără să-mi dau seama, am încălcat atâtea principii, toate restricțiile. Timpul e relativ, știi?

Am un zâmbet tâmp pe față. Am în cap doar imaginea ta, cum tragi din țigara aia , puternic și cu toată forța. Buzele alea uscate și mari.. dinții albi, arătându-se timid pe sub buze… acel zâmbet..

Nu pot descrie în cuvinte ce simt, e ceva supranatural. Îmi umple corpul, simt cum dă afară dar nu vreau să pierd nici măcar o picătură. Umple-mă de tine până la refuz. Vreau să mă trezesc în fiecare zi cu aceeași privire și să mă pierd în privirea ta. Să uit de mine, de timpul care trece pe lângă noi.. să mă simt ca o adolescentă pentru veșnicie.

Plâng. De fericire. Te am. De necrezut. Eu eram Luna, tu Soarele. Nu știu exact ce s-a întâmplat în acest Cosmos uriaș dar cineva a vrut ca noi doi să ne întâlnim. Probabil vom da lumea peste cap, Soarele și Luna nu trebuie să fie împreună, dar ce mai contează?

Am renăscut. M-ai adus la viață. Mi-ai arătat ce e fericirea. Mi-ai demonstrat că se poate altfel. M-ai dus pe culmile fericirii.

E ciudat… Știu că orice secundă lângă tine, cu tine e prețioasă. Timpul trece într-un mod diferit.. Nu te opri. Nu te întoarce niciodată. Nu schimba macazul. Rămâi. Dansează cu mine pe bătăile inimile noastre..

Oprim timpul. Doar eu și cu tine. Doar eu și acei ochi verzi mari, acele pupile dilatate. Doar eu cu acel zâmbet sfâșietor.

Zâmbesc.

Mai mult ca ieri, mai puțin ca mâine.

Etichete:, , , , , ,
Comentariu

Înec

Filed under: Despre toti/toate — Lasă un comentariu
30 noiembrie 2019

Stau și mă scufund printre cuvinte. Dau năvală peste mine, dorind să iasă la suprafață. Mă lovesc, mă ceartă și-mi reproșează că au stat ascunse atât de mult timp.

Mă privesc cu ciudă. Le-am chinuit. Le-am ținut aproape de sufletul meu până am ajuns să le închid de tot. Au fost chinuite, strânse cu lanțuri prea grele. Cu ce au greșit? mă întreabă..

De ce am făcut așa? De ce am preferat să le mint? De ce le-am ținut într-o iluzie fără sfârșit?

Se întâmplă iar. Din nou. Mi-e capul vraiște. Gândurile mi se împleticesc în cap, încercând să se liniștească, să găsească un drum, o evadare, un mod de a ieși la suprafață. Mă vor distruge. De ce nu pot să opresc ceea ce e firesc? De ce e firesc?

Mă voi distruge..

Îmi voi face rău gândindu-mă la ochii tăi care nici măcar nu-s albaștri, la zâmbetul tău zeflemitor ori la cum tragi ușor, din țigara aia.. mă fascinezi și simt cum îmi pierd mințile.

N-am control asupra-mi. Cuvintele nu mai așteaptă. Se vor spuse… Eu..

Tu..

Noi?

Subconștientul?

Nu pot respira, nu pot gândi lucid. Înima-mi bate  puternic și simt cum sare din piept. Ce e asta? De ce tremur? De ce ma simt așa? Ce mi se întâmplă? De ce am uitat cum e? De ce tu?

E frig. Simt cum îngheț.

Oare îmi vor îngheța și cuvintele? Îmi vor fi buzele pecetluite? Sau voi avea, în sfârșit, curaj?

Nu-mi simt degetele.. nu mă pot mișca de aici.. Ai văzut ce frumoasă e Luna? Cât de visătoare e? Copilăroasă? Singuratică? Să fii tu Soarele? Să fii tu căldura și siguranța de care are nevoie Luna? Sau îi ești cea mai mare piedică și îi furi momentele de glorie?

Am nevoie de un doctor, ajutor…

Știu, sunt conștientă că sufăr..

De tine, nu după tine. Mi-ai intrat în sânge, în gânduri..  te simt mai aproape ca niciodată și, totuși, atât de departe Mă copleșești cu.. absența ta? Nu știu ce o să mă fac. Mă simt pierdută și, în același timp, cuvintele îmi arată calea. Îmi spun să am încredere și să le eliberez. Va fi bine?

Număr stelele și simt cum pleoapele mi se apropie.. Știu că-mi vei apărea din nou, în vis. Știu că ne vom revedea..

 

 

 

 

Etichete:, , , , , , , , , , ,
Comentariu

Șapte!

Filed under: Despre toti/toate — 2 comentarii
25 mai 2019

Timpul trece pe lângă noi fără a sesiza.. pe moment. Rememoram ori sarbatorim cate un lucru important din viata noastra si ne dam seama ca timpul ne-a jucat, iar, pe degete.

Ne lăsăm duși de val, trăim momentul ori calculăm orice pas?

Au trecut 7 ani. Stai. Câți? Ș-A-P-T-E.

Nu-mi vine sa cred.. M-am maturizat, am experimentat, am fost dezamagita, am dezamagit, am crezut ca voi birui si m-am trezit in genunchi.

Am 24 de ani, dar sufletul mi-a ramas ancorat in perioada adolescenței.

Am terminat un liceu, am luat Bacalaureatul ăla greu de care se plang mulți, sunt chiar si licențiată. In drept. Wew. Aplauze… si totuși, sunt defectă. Incompletă.

Încă am nevoie de el, de degetele lui lungi, de ochii lui mari si albaștri.. rămân pironita cu ochii pe tavan si ma gândesc, oare m-am complacut? M-am subestimat? Oare cum va fi? Ce se va alege de sufletul meu? Care imi va fi contribuția?

Mulțumesc. Mulțumesc tuturor. Atât celor pozitivi, cât si celor negativi. Striviti-mi sufletul in picioare, mangaiati-l si va renaște ca pasarea Phoenix din cenușă.

Mulți ani, blogusor! Sa ne citim cu bine!

Comentariu

Semne

Filed under: Despre toti/toate — Lasă un comentariu
12 aprilie 2019

A trecut o zi. Au trecut două. Tu nu apăreai. Ți-era imposibil.

Să fi fost un semn? Nu trebuia oare? Toate aceste ”piedici” erau un semnal de alarmă?

Sufletul meu era împărțit în jumătate. Te voiam aici, deși eram conștientă cât rău îmi fac…. îmi faci. Prezența ta atât de dorită până adineauri, era dificilă de suportat. Era imposibilă de acceptat…

Știam că va fi o zi plină. Soarele încă nu-și făcuse apariția. Era și el nerăbdător? Emoțiile nu-i dădeau pace? Dacă, de fapt, el nu voia să apară? Îi displăcea situația și nu ne-ar fi putut trimite particule de căldură pentru că oricâtă căldură ar fi emanat, zidul de gheață dintre noi nu s-ar fi topit?

Nori negri apăruseră. Mă copleșeau. Îmi dădeau o senzație de teamă, de nesiguranță. Mă apăsau iar pașii mei erau din ce in ce mai greoi. Parcă mergeam pe loc. Știam ce va urma. De ce am făcut-o? De ce am acceptat? De ce sufletul meu suspina?

Inima aproape-mi ieșise din piept, mititica. De ce aveam atâtea emoții? De ce mă simțeam ca la început? De ce nici măcar atunci nu era așa?

Oamenii au tendința de a se agăța de ultimul fir de ață.. chiar și foarte firav. Oamenii refuză să renunțe chiar și când sunt confruntați cu adevărul crunt.

Mă uitasem în telefon. Obrajii erau roșii. Aproape tot sângele urcase spre ei. Îmi simțeam inima în gât. Abia puteam articula ceva. Aș fi alergat spre tine și te-aș fi strâns la pieptu-mi firav. Dar am ales să zâmbesc forțat și să mă înec în brațele tale. Ți-am simțit brațele încolăcindu-mă și voiam să rămân acolo. Dispăruse senzația de frig, norii negri erau de domeniul trecutului. Pluteam. Aș fi vrut să îmi descifrezi liniștea. Să auzi dincolo de ea. Să îmi codifici ritmul respirației. Să înțelegi ce se întâmplă în mine. Să nu îmi dai drumul vreodată.  Să îți fi dat seama că un ochi plângea, iar altul râdea..

Buzele mele reci s-au lipit de obrajii tăi. Tremuram. Ai simțit asta? Ai văzut licărirea din ochii mei privindu-te? Mi-ai văzut fâstâcirea? M-ai citit măcar 5 %?

Deși, teoretic, aveam o destinație, picioarele nu voiau să mă asculte… aș fi vrut să nu ajungem vreodată la o destinație. Să se oprească timpul în loc ori să curgă atât de încet încât toate argumentele mele să fi părut plauzibile. Aș fi vrut să mă fi putut juca cu mintea ta, măcar o dată. Mi-aș fi dorit, ca în acea zi, să te fi modelat după bunul plac.  Dar care mai era satisfacția după?

Te priveam trăgând cu patimă din țigară. Aș fi vrut ca tu să tragi de ”noi” la fel de tare. Să mă privești întocmai ca pe ea. Să mă simți curgându-ți prin vene. Să nu te saturi de mine. Să tragi de mine ca din țigară, până când buzele ți-s aproape arse.

Te priveam pierdută. Aș fi oprit timpul. Aș fi putut rămas acolo să te privesc la nesfârșit. Mi-aș fi dorit să simt plăcerea de a te vedea fumând până nu mai știam de mine. Până în momentul în care eram pierdută. Mi-ar fi amorțit corpul, ochii ar fi înțepenit, aș fi uitat de mine, unde sunt, de ce și când am ajuns acolo.

Ți-aș fi privit ochii mari și albaștri până m-aș fi simțit contopită cu ei, Până ar fi rămas doar doi. Ai tăi.

Aș fi vrut să te vezi prin ochii mei. Să simți măcar cinci minute ce simțeam eu. De ce nu ai fost capabil? Ce anume din interiorul tău m-a refuzat? Ce i-a displăcut? De ce eu? De ce acum? De ce nu a fost de ajuns? De ce încă am frustrări și întrebări?

M-am cuibărit la pieptul tău. Aș fi vrut să aud ce spune inima ta. Oare mă mai recunoștea? De ce speram ca lacrimile mele să topească gheața din jurul ei? De ce am fost atât de naivă? De ce am clacat?

De ce mă aflam pe același peron pe care te așteptam cu sufletul la gură? Mă lipisem de itne ca timbrul de scrisoare și, din nou, voiam să opresc timpul. De ce tragem de ultimele secunde ca niște flămânzi?

Suntem flămânzi. De dragoste, iubire, atenție. De oameni. Ajungem să devenim depedenți de oameni de teama singurătății. Ne e teamă de noi. De gândurile noastre. GÂnduri ce ne înghit de vii, ne întunecă mințile..

Dar ai plecat. Nu te-am putut opri. Te priveam îndepărtându-te fără a putea schița ceva. În suflet era o secetă înfiorătoare. M-ai secat. Odată cu tine s-a dus și ultima părticică de speranță. Sau e doar ce cred eu? Dacă adevărul e altul?

Mă scufund în balta gândurilor mele. Închid ochii. Te văd. Îi deschid. Mă simt incomod. Privesc un tavan de un alb imaculat și înțepenesc. Cum am ajuns aici? Ce am greșit? De ce am impresia că am greșit?

Sper… visez… aștept. În zadar?

Plete gălbui și un zâmbet de copil. Ochi mari, albaștri și luminoși. Mâini fragede și fine. Trup de zmeu în formare. Neliniște. Incertitudine.. dificultate. Orgoliu. Inima. Rațiune. Încăpățânare.

TU.

 

Etichete:, , , , ,
Comentariu
Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe