– De ce l-ați lăsat să urce? striga furios un înalt ierarh către mai mărunții săi subordonați din serviciul de protocol. V-am spus că nu trebuie să meargă împreună! Dar Patriarhul se urcase deja în papamobil, alături de Episcopul Romei, și porniseră amândoi de la aeroport spre oraș. Răul era făcut. Toată lumea avea să-i vadă împreună, deși nu era prevăzut să fie așa de repede unul lângă altul. Împreună chiar. Nu așa scria în protocol. Cum de-a putut avea loc o astfel de scăpare, încă de la început? Probabil că bătrânul Papă îl invitase direct, pe moment, cu zâmbetul său mucalit, iar Patriarhul, cu simțul Providenței și al curtoaziei, răspunsese da.
Așa a început vizita Papei Ioan-Paul al II-lea în România și toți bucureștenii răsfirați pe traseul de la aeroport până în centru au putut să vadă pentru câteva clipe ceea ce nu se mai văzuse de un mileniu: un Papă bătrân, adus de spate, iar lângă el, în aceeași mașină descoperită, un Patriarh alb, cu un văl luminos, ca al unei mirese, străbătând împreună orașul, sub soarele puternic al unei dimineți de primăvară. O imagine pentru începutul unui nou mileniu. Spre scrâșnirea din dinți a unora din cei care gândiseră protocolul.
Vin pe pământul vostru ca pelerin al păcii, al fraternităţii şi al înţelegerii în sânul naţiunilor, între popoare şi între discipolii lui Cristos.
Până nu de mult, era de neimaginat că episcopul Romei ar fi putut veni în vizită la fraţii şi surorile în credinţă care trăiesc în România. Astăzi, după o lungă iarnă de suferinţă şi de prigoană, putem în sfârşit să ne dăruim unii altora îmbrăţişarea păcii şi să-l lăudăm împreună pe Domnul.
Se muncește ani de zile pentru a pregăti o astfel de vizită a Papei, se pregătesc mii de detalii și, totuși, adevărații slujitori care organizează toate acestea știu că cel mai important din tot ce se va întâmpla e ce NU e la program, ceea ce nu se poate prevedea. Fără pregătirile cele mai serioase nu ar exista vizita. Fără aceste „fisuri”, fără aceste surprize, fără aceste deschideri imprevizibile față de ce e plănuit, nu ar pătrunde până la noi harul lui Dumnezeu.
Cum s-ar putea numi atitudinea celor care ar vrea ca o astfel de vizită să nu schimbe nimic din poziționările deja stabilite? Orgoliu, încăpățânare? În cărțile de rugăciune mai vechi există o expresie care se potrivește bine: oameni tari la cerbice. Din dicționar aflăm ce înseamnă cerbicea: „partea de deasupra a jugului, care se reazămă pe ceafa boului”. Altfel spus, uneori ne place mai mult jugul tare de lemn, care ne strivește, dar pe care l-am ales noi, decât jugul blând și dătător de libertate al lui Cristos, dar care ne surprinde.
Să nu ne facem iluzii. Să nu încercăm să ne ascundem. Orgoliul va fi prezent și în această vizită. Face parte din peisaj, se află în fiecare dintre noi. Dumnezeu știe asta, și nici măcar nu se enervează pentru că, din cauza lui, întârzie împlinirea planului său. Dumnezeu așteaptă cu răbdare ca orgoliul nostru să se sfărâme, să cadă de la sine. El știe bine că tot ce e împietrit nu e veșnic. El cunoaște puterea Învierii, pe care orgoliul oamenilor nu o poate acoperi.
Desigur, orgoliul nu se va vedea la televizor, și e mai bine așa. Desigur, de data asta nu se va mai repeta „gafa” de la aeroport, protocolul va ține cont de „greșelile” din trecut. Dar vor fi cu siguranță alte astfel de mici și atât de binefăcătoare devieri de la protocol. Ele sunt sarea și piperul unei astfel de vizite, ale unei întâlniri între astfel de slujitori ai Domnului, care chiar sunt aproape de Dumnezeu și sunt aleșii și instrumentele sale.
Patruzeci de ani de comunism ateu au lăsat urme și cicatrice în trupul și în memoria poporului vostru și au instaurat un climat de neîncredere; toate acestea nu pot dispărea fără un efort real de convertire a cetățenilor, în viața lor personală și în relațiile cu ansamblul comunității naționale. Fiecare trebuie să întindă mâna fraților săi…
Papa Ioan-Paul al II-lea ne-a vorbit despre unitate. Ne-a vorbit despre suferința creștinilor și despre rodnicia ei. Ne-a vorbit despre viitor și speranță. Ne-a vorbit despre harul lui Dumnezeu care s-a revărsat din belșug pe pământul acestei țări.
Poporul vostru este bogat în resurse nebănuite, de încredere în sine și de solidaritate.
Vin la voi, fii ai Bisericii Greco-Catolice, pentru a da glas recunoștinței Bisericii Catolice și nu doar a ei: întregului univers creștin, tuturor oamenilor de bunăvoință voi le-ați oferit mărturia adevărului care îi face liberi.
Beatitudine, am venit să contemplu chipul lui Cristos sculptat în Biserica voastră; am venit să venerez acel chip suferind, chezășie pentru voi de reînnoită speranță.
Pământul vostru românesc, între „latinitas” și Bizanț, poate deveni punct de întâlnire și de comuniune. El este străbătut de marele Danubiu, care udă regiunii din Răsărit și din Apus: fie ca România, ca și acest fluviu, să poată lega raporturi de înțelegere și de comuniune între popoare diverse, contribuind la afirmarea și în lume a civilizației iubirii.
Papa Ioan-Paul al II-lea ne-a vorbit cum nu ne mai vorbise nimeni înainte. Ne-a vorbit de parcă nu ne-ar fi văzut așa cum eram, ieșiți de-abia de zece ani din comunism, încă murdăriți de apele cenușii ale istoriei, încă nedumiriți cine eram, ce voiam, încotro ne îndreptam, fără mari perspective de viitor… Oare Sfântul Papă nu vedea toate acestea? Ba da, le vedea. Ne-a văzut așa cum eram, dar nu s-a oprit prea mult la neputința noastra. Ne-a privit cu privirea lui Dumnezeu, El care „își închide ochii, ca să nu mai vadă răul” (Is 33,15). Și privindu-ne în acest fel, ne-a ridicat, încât am simțit trei zile – și multe altele după aceea – că Dumnezeu era cu noi, că Dumnezeu înțelegea românește… În acest fel am trăit un vis – dar nu o himeră, nici o seducție papală – ci un crâmpei din visul lui Dumnezeu.
Aş vrea să încredinţez acest vis vouă, tuturor. În special, aş vrea să-l încredinţez tinerilor. Da, vouă, dragi tineri din România! […] În aceste zile Spiritul vă încredinţează vouă, tinerilor, „visul” lui Dumnezeu: ca toţi oamenii să facă parte din familia sa, ca toţi creştinii să fie una. Intraţi cu acest vis în noul mileniu!
Mulțumesc. O vizită de neuitat, România. Am trecut aici pragul speranței. Vă mulțumesc. Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toți!
Întâmplari din lumea lui Dumnezeu 