Despre mine

Prin meandrele timpului…

Se întâmplă ca persoane care nu mă cunosc bine să îmi spună că sunt “naivă” sau “copil”. Pledez nevinovată. Recunosc cu mâna pe inimă că de multe ori mă fac că nu înţeleg ce se întâmplă şi cer lămuriri suplimentare, până în pânzele albe. Alteori adopt atitudinea persoanei care nu vede şi nu simte ce se întâmplă în jur, doar pentru a nu fi afectată. În forul meu interior însă sunt conştientă că anumite situaţii necesită seriozitate maximă şi decizii/acţiuni pe măsură. Când e nevoie, mă conformez.

Îmi amintesc un articol publicat de Tudor Octavian şi pe care l-am citit, cu sufletul la gură şi cu zâmbetul pe buze, pe varianta on-line a Jurnalului. Cred că îl aplic deja de ceva timp, conştient sau inconştient… voit sau nu, am preluat unele părţi din articol, altele le-am adaptat, iar altele le-am şters cu totul… însă ideea principală a rămas: PE UNII ar trebui să-i previn: vorbiţi mai tare, că-s niţel surdă. Dar s-ar simţi ofensaţi. Cum să fii surd doar cu ei şi cu alţii nu? Adevărul e că nu-s surdă tot timpul. Sau că discreta mea surzenie nu e la fel cu toată lumea şi în toate împrejurările. Drept pentru care reformulez prevenirea: oricât de tare aţi vorbi, tot nu vă aud. E posibil să nici nu fie vorba despre surzenie, ci despre o redistribuire a afinităţilor. Eu să mă fac că vreau să ascult ce mi se spune, dar urechile mele să decidă că nu mai vor. Gata, să spună urechile mele, te-am slujit fără să-ţi facem figuri atâta amar de vreme, însă prea ai abuzat, prea i-ai ascultat politicos pe toţi nerozii. A sosit timpul să auzim numai ce ne place. O fi democraţie în România, totuşi nu-i cuviincios să asculţi cu aceeaşi încordare a simţului şi muzica lui Mozart, şi pălăvrăgeala atotştiutorilor.

Când eram mai mică, mă miram de numărul celor care vorbesc singuri. Aşa e în capitalism, mi s-a spus mai târziu, când înţelegeam mai bine ce se întâmplă, fără să mi se explice şi de ce e aşa. Aşa trebuie să fie, mă gândesc acum. Poate că înainte nu-i observasem pe cei care vorbeau singuri şi azi îi observ. Poate că-i observ pentru că şi eu am început să vorbesc singură. Poate c-ar trebui să mă mire răspunsurile din ziare sau de la televizor pe această temă: Uneori? – a întrebat cu mare subînţeles un ziarist –, nu uneori, ci tot mai des.

Îmi plac dulciurile şi plimbările prin pădure. Încerc să îmi asigur viitorul prin investiţii în mine. Îmi plac cărţile. Mă impresionează suferinţa şi încerc să ajut atunci când pot. Nu suport oamenii răutăcioşi, îngâmfaţi, egoişti şi atotştiutori. Mă enervează aglomeraţia din pieţe şi bazare, prostia severă, mitocănia şi misoginismul. Folosesc “te rog” şi “mulţumesc”. Nu cer niciodată celor din jur chestii pe care eu nu le-aş face pentru ei, dar fac lucruri pe care ştiu că nu mi le-ar întoarce.

Mă ghidez în viaţă după unele principii simple… atât de frumos exprimate de Maica Tereza: „Omul este iraţional, egoist. Nu are importanţă, iubeşte-l! Dacă faci bine, vor spune că ai interese ascunse. Nu-i asculta! Du binele la bun sfârşit! Binele pe care îl faci va fi mâine uitat. Nu are importanţă, împlineşte-l! Onestitatea şi sinceritatea te fac vulnerabil. Mergi mai departe, fii deschis şi cinstit! Ceea ce ai construit ani în şir poate fi distrus într-o clipă. Nu te opri, zideşte mai departe! Dacă-i ajuţi pe oameni, se vor ridica împotriva ta. Nu băga în seamă, ajută-i!”

Acestea fiind zise, sunt Patricia Lidia, îmi pare bine să te cunosc!