Rapsodii de primavara

de George Topârceanu

I
Sus prin crangul adormit,
A trecut in taina mare,
De cu noapte, risipind
Siruri de margaritare
Din panere de argint,
Stol balai
De ingerasi
Cu alai
De toporasi.
Primavara, cui le dai?
Primavara, cui le lasi?
II
Se-nalta abur moale din gradina.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperisuri vestede-n lumina
Intind spre cer ogeacuri fara fum.
Pe langa garduri s-a zvantat pamantul
Si ies gandacii-Domnului pe zid.
Ferestre amortite se deschid
Sa intre-n casa soarele si vantul.
De prin balcoane
Si coridoare
Albe tulpane
Falfaie-n soare.

Ies gospodinele
Iuti ca albinele,
Parul le flutura,
Toate dau zor.
Unele matura,
Altele scutura
Colbul din patura
Si din covor.
Un zarzar mic, in mijlocul gradinii,
Si-a rasfirat crengutele ca spinii
De frica sa nu-i cada la picioare,
Din crestet, valul subtirel de floare.
Ca s-a trezit asa de dimineata
Cu ramuri albe µ si se poate spune
Ca-i pentru-ntaia oara in viata
Cand i se-ntampla-asemenea minune.
Un nor sihastru
Si-aduna-n poala
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petala
De miozot.
III
Soare crud in liliac,
Zbor subtire de gandac,
Glasuri mici
De randunici,
Viorele si urzici…

Primavara, din ce rai
Nevisat de pamanteni
Vii cu mandrul tau alai
Peste cranguri si poieni?
Pogorata pe pamant
In matasuri lungi de vant,
Lasi in urma, pe campii,
Galbeni vii
De papadii,
Balti albastre si-nsorite
De omat topit abia,
Si pe dealuri mucezite
Araturi de catifea.
Si pornesti departe-n sus
Dupa iarna ce s-a dus,
Dupa trena-i de ninsori
Asternuta pe colini…
Drumuri nalte de cocori,
Calauzii cei straini,
Iti indreapta an cu an
Pasul tainic si te mint
Spre tinutul diafan
Al campiilor de-argint.
Iar acolo te opresti
Si doar pasul tau usor,
In omat stralucitor,
Lasa urme viorii
De conduri imparatesti
Peste albele stihii…
Primavara, unde esti?

Poveste

de Radu Gyr

Am avut un copil si-o nevasta
Acum o suta, o mie de ani.
Auziti paianjeni ? Auziti sobolani ?
Am avut un copil si-o nevasta. 

Când a fost fericirea aceea
cu chipuri pamantesti diafane ?
Innecuri, sfarsituri de lumi, uragane, 
mi-au smuls din viata odrasla, femeia. 

Au trecut o suta cinci sute de ani, 
s-au rupt muntii si-au crescut bozii.
Rareori ca dinamita fac explozii, 
amintirile ascunse prin bolovani. 

Si în tacerea lor scurt detunata
un chip îmi zambeste si coase.
Din pat , doua maini mici, somnoroase, 
intinse, parca mã fulgera : ” – Tata !” 

Aicea nu-mi spune nimeni pe nume, 
Trec sutele de ani la-ntamplare.
Aicea sunt : mã~ a~la, un oarecare, 
apoi cad iarasi în bezne postume. 

Dar ce-i ? S-a rupt cerul ? E mort Dumnezeu ?
Si suntem numai trei din toate ?
Viata-i de scrum si am rãmas în cetate
doar noi : vesnicia, celula si eu !… 

De-as zari macar o frantura de stea !
Ce fiara-i vesnicia, ce fiara !
I-as cere sã-mi dea un capat de sfoara
si de milenii sã mã spanzur cu ea.

Catrenele fetei frumoase

de Lucian Blaga

I
Deoarece soarele nu poate să apună
făr’ de a-si întoarce privirea după fecioarele
cetătii, mă-ntreb:
de ce-as fi altfel decât soarele?

 

II
O fată frumoasă e
O fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul
e câteodată un vis.

III
O fată frumoasă e
lutul ce-si umple tiparele,
desăvârsindu-se pe-o treaptă
unde povestile asteaptă.

IV
Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.

V
O fată frumoasă e
a traiului ceriste,
cerul cerului,
podoabă inelului.

VI
Frumsete din frumsete te-ai ivit
întruchipată fără veste,
cum “într-o mie si una de nopti“
povestea naste din poveste.

VII
O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna tărna si drumul.

VIII
O fată frumoasă e
mirajul din zariste,
aurul graiului,
lacrima raiului.

IX
O fată frumoasă e
cum ne-o arată soarele:
pe cale veche o minune nouă,
curcubeul ce sare din rouă.

X
Tu, fată frumoasă, vei rămânea
tărâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevărată amintire.

Salcâmii

de Arhip Ciubotaru

Au înnebunit salcâmii
De atâta primăvară,
Umblă despuiaţi prin ceruri
Cu tot sufletu-n afară.

Şi l-au scos de dimineaţă
Alb şi încărcat de rouă
Cu miresme tari de ceruri
Smulse dintr-o taină nouă.

Au înnebunit salcâmii
Şi cu boala lor odată
S-a-ntâmplat ceva îmi pare
Şi cu lumea asta toată.

Păsările aiurite
Îşi scot sufletul din ele
Pribegind de doruri multe
Călătoare printre stele.

S-a-mbătat padurea verde
Nu mai e aşa de calmă,
Ţine luna lunguiaţă
Ca pe-o inimă în palmă.

Nu-mi vezi sufletul cum iese
În haotice cuvinte,
Au înnebunit salcâmii
Şi tu vrei să fiu cuminte?

 

 

Poemul esenţelor

de Leonid Dimov

Treceau orele, treceau norii, treceau mamelucii, 
Iar eu am visat azi-noapte ca mi-am pierdut papucii…
Desi stiam înca din lenesa tinerete
Ca naratiunea, ironia, imaginile glumete
N-au ce cauta în cadente:
Ca poezia tine de esente.
Eu însa, elev fiind, ca toti naucii, 
Îmi pierdusem – pe coridoare ori în sali – papucii
Si-i cautam, desi era ora de fizica, 
Desi acuzat eram ca nu ma dedau la metafizica, 
De catre ceilalti versificatori din urbe, 
Ci ca tot umblam prin scaieti, grohotisuri si turbe.
Îmi cautam, deci, papucii cu pompoane albastrii
Pe sub banci, pe sub catedre, pe sub sepcarii
(Adica sirurile de sepci atârnate de cuiere, 
Daca-mi îngaduiti aceasta putere
De a da cuvântului o semnificatie 
Alta decât cea oferita spre consumatie), 
Stiind prea bine ca la o anumita etate
Se poate cauta un nasture cazând în eternitate, 
Sa poti asa-ntr-o doara sa chemi pe Cineva, 
Prin candeluri o raza silind a furnica
Si ca poti sari raiului ulucii
Cautându-ti papucii, 
Noaptea prin sali de marmura multicolora, 
Cuprins de spaima ca n-ajungi la ora, 
Ca poti culege zilnic în geanta
Câte-un bulgare ori piatra boanta, 
Precum a facut acel factor postal – 
(Cu numele piesei de sah numita cal)
Ducând locuitorilor telegrama ori chitanta – 
Un palat de-a pus jos toata Franta.

În marea trecere

de Lucian Blaga

Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.
Cerul se dăruieşte apelor de jos.
Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere
îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagă poveste.

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.

Poate a pierit subt stânci.
Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aştept veştile,
numai peşteri răsună,
pâraie se cer în adânc.

Sânge fără răspuns,
o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.

Tot mai departe sovăi pe drum –
şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframă
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.

Lupta vieţii

de George Coşbuc

Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.

Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor.

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.

O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni, 
Te lupţi pe seama tuturor.

E tragedie nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor, 

Dar sunt eroi de epopee
Când braţul li-e biruitor.

Comediant e cel ce plânge, 
Şi-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârşitul luptei, 
Să stai luptând, căci eşti dator.

Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi să moară, 
Căci moartea e menirea lor.

Bărbatul şi femeia

de Victor Hugo

Bărbatul este cea mai elevată dintre creaturi. Femeia este cel mai sublim ideal.
Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron, pentru femeie un altar.
Tronul exaltă, altarul sfinţeşte.
Bărbatul este creierul, femeia este inima.
Creierul primeşte lumina, inima primeşte iubire. Lumina fecundează, iubirea reînvie.
Bărbatul este puternic prin raţiune, femeia este invincibilă prin lacrimi.
Ratiunea convinge, lacrimile înduioşează sufletul.
Bărbatul este capabil de eroism, femeia – de orice sacrificiu.
Eroismul înnobilează, sacrificiul aduce sublimul.
Bărbatul are supremaţia, femeia are intuiţia.
Supremaţia semnifică forţa, intuiţia reprezintă dreptatea.
Bărbatul este un geniu, femeia este un înger.
Geniul este incomensurabil, îngerul este inefabil.
Aspiraţia bărbatului este către gloria supremă, aspiraţia femeii este îndreptată către virtutea desăvârşită.
Gloria face totul măreţ, virtutea face totul divin.
Bărbatul este un cod, femeia este evanghelia.
Codul corijează, evanghelia ne face perfecţi.
Bărbatul gândeşte, femeia intuieşte.
A gândi înseamnă a avea creier superior.
A intui, simţind, înseamnă a avea în frunte o aureolă.
Bărbatul este un ocean, femeia este un lac.
Oceanul are o perlă care îl împodobeşte, lacul, poezia care-l luminează.
Bărbatul este un vultur care zboară, femeia – o privighetoare ce cântă.
A zbura înseamnă a domina spaţiul, a cânta înseamnă a cuceri sufletul.
Bărbatul este un templu, femeia este sanctuarul.
În faţa templului ne descoperim, în faţa sanctuarului îngenunchem.
Bărbatul este plasat acolo unde se sfârşeşte pământul, femeia acolo unde începe cerul.

Psalm 1

de Tudor Arghezi

Sunt vinovat ca am ravnit
Mereu numai la bun oprit.
Eu am dorit de bunurile toate.
M-am strecurat cu noaptea in cetate
Si am pradat-o-n somn si-n vis,
Cu bratu-ntins, cu pumnu-nchis.
Pasul pe marmur tacut,
Calca lin, ca-n lut,
Steagul noptii, desfasat cu stele,
Adapostea faptele mele
Si adormea strajerii-n uliti
Razimati pe sutiti.
Iar cand plecam calare, cu trofee,
Furasem si cate-o femee
Cu parul de tutun,
Cu duda (atii neagra, cu ochii de lastun.
Ispitele usoare si blajine
N-au fost si nu sunt pentru mine.
in blidul meu, ca si in cugetare,
Deprins-am gustul otravit si tare.
Ma scald in gheata si ma culc pe stei,
Unde da bezna eu framant scantei,
Unde-i tacere scutur catusa,
Dobor cu lanturile usa.
Cand ma gasesc in pisc
Primejdia o caut si o isc,
Mi-aleg poteca stramta ca sa trec,
Ducand in carca muntele intreg.
Pacatul meu adevarat
E mult mai greu si neiertat.
Cercasem eu, cu arcul meu,
Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu!
Talhar de ceruri, imi facui solia
Sa-ti jefuiesc cu vulturii taria.
Dar eu ravnind in taina la bunurile toate,

Ti-am auzit cuvantul, zicand ca nu se poate.

scurtă scrisoare către cealaltă iubită

de Iv cel Naiv

eu n-am ales să te iubesc,
mi s-a întâmplat
tu n-ai ales să mă iubești,
ți s-a întâmplat.
În ultimii 3 ani și jumătate
am stat împreună destul
în genunchi și pe coate
încât sa știm
că vrem să fim
împreună până la șasezecișinouă de ani
cum spui tu sau 78 de ani cum sper eu.
Nu ne poate despărți nimic.
Ești mica mea comoară câștigată la
al sorții loz în plic.
Știu, sînt zile în care nu ne înțelegem extraordinar
dar și secunde de fericire pe care le primim în dar
de undeva de sus, de la forța magică,
cum îi spunem noi.
O să tot greșim unul față de altul
c-așa e în relațiile astea lungi cât o viață
dar o să rămânem împreună,
până într-o seară cu lună
cum era când te-ai născut.
Sper ca pe măsură ce crești
să crezi din ce în ce mai mult în povești
Al tău,
tati.