Chestiuni documentaristice (inclusiv bibliologice)

Am primit cu interes mesajul dvs şi suntem în măsură să facem câteva precizări, referitoare la situaţia pe care o prezentaţi (cartea/cărţile autorului Amos Oz), precum  şi la Programul CIP.

Catalogul general al BNaR conţine mai multe alte cataloage, care pot fi selectate ca atare, la efectuarea unei căutări. Pentru descrierile CIP, există Catalogul CIP, în care se găsesc toate înregistrările bibliografice pentru cărţile în curs de publicare, aşa cum au fost ele semnalate de editori. Pe măsură ce publicaţiile ajung în Depozitul legal şi intră pe circuitul de prelucrare, înregistrarea bibliografică este verificată, corectată şi completată şi, în final, transferată în Catalogul general al BnaR.

Revenind la situaţia concretă prezentată, în urma verificărilor efectuate în baza de date, vă putem confirma faptul că există înregistrări pentru mult mai multe titluri ale autorului Amos Oz, ele aflându-se în diferite stadii de prelucrare (CIP, în DL, pe fluxul de prelucrare, la raft), fie în Catalogul general, fie în Catalogul CIP. Recomandăm căutarea în ambele cataloage, pentru a avea o imagine completă asupra informaţiei bibliografice căutate.

Referitor la utilitatea Programului CIP, reamintim faptul că acest program, de colaborare între BNaR şi editurile de carte din România, este stipulat ca atare în legislaţia română în vigoare. Precizăm că la sfârşitul anului 2019, în Programul CIP erau înregistrate  1348 de edituri de carte. Produsele rezultate în urma aplicării Programului CIP sunt descrierile CIP tipărite pe cărţi, Catalogul CIP şi Bibliografia CIP. Beneficiarii Programului CIP sunt de diverse tipuri, de la cititori, la biblioteci, edituri, structuri info-documentare şi alte organizaţii cu activitate în zona editorială. De asemenea, trebuie menţionate şi serviciile cu caracter metodologic pe care le oferim prin acest Program. Prin Formularele CIP, suntem solicitaţi, din ce în ce mai frecvent, mai ales de către editurile mai mici sau mai noi sau cu mai puţină experienţă în domeniul editorial, să oferim informaţii, pe cazuri concrete şi înainte de tipărirea efectivă a cărţii, pe teme ce ţin de utilizarea codurilor de identificare, tipurile de ediţii ale unei cărţi şi regulile aplicabile, elementele minimale ale unei coperţi sau foi de titlu, drepturi de autor, coduri de bare etc.

Cu privire la modul de realizare a descrierilor CIP, precizăm faptul că aplicăm normele în vigoare, în acest moment, la nivelul întregii instituţii. Produsele bibliografice ale Programului CIP au structuri similare cu celelalte produse bibliografice realizate de BNaR. Din aceste considerente, oportunitatea aplicării ISBD sau a altui sistem, în ceea ce priveşte descrierile CIP nu va face obiectul acestui mesaj.

Despre Programul CIP, modul de aplicare, produsele şi beneficiarii acestui program există informaţii detaliate  în “Tratatul de biblioteconomie”, Partea a II-a, vol. II, dar şi pe site-ul BNaR, secţiunea CIP.

Vă mulţumim pentru sugestiile făcute şi vă asigurăm că suntem permanent în căutarea unor idei mai bune şi care să dea rezultate, în beneficiul utilizatorilor noştri.
Precizăm că în toată această perioadă de criză, am fost la datorie, cu efectivul complet, asigurând în condiții optime serviciile cerute de beneficiari.

Cu stima,
Carmen Mihaiu,
Director General,

Aurelia Perșinaru
Șef Birou Centrul Național ISBN, ISSN, CIP
Biblioteca Națională a României

Se întâmplă că mi-am luat (comandat online și ridicat din EasyBox :-) cea mai recentă apariție românească Amos Oz (unul dintre scriitorii mei favoriți). Ăsta:

Cu ocazia asta, iar mă iau de tradițiile bibliotecărești moștenite din bătrâni. Așadar:

1. La ce mai e bun CIP-ul ? Când a fost inventat, ideea era ca bibliotecile să-l preia în fișa locală de catalog, i.e. să ușureze viața catalogatorilor (mai ales din bibliotecile mai mici). Nu ?

Acum se mai imaginează că CIP-ul e transcris din degete în fișa de catalog ? Păi n-ar trebui, fiindcă s-ar presupune că biblioteca descarcă fișa din catalogul Bibliotecii Naționale. Drept că, la noi, nu prea ar merge. Fiindcă dacă te uiți în catalogul BN, vezi că cel mai „proaspăt” Oz înregistrat e din 2017. Ăsta:

http://aleph.bibnat.ro:8991/F/CTGMS85HB4GATTCRN7EV7UARM7BJ6B71V4MGYXSU8JBBPAR674-05159?func=full-set-set&set_number=016426&set_entry=000001

Notez că, de atunci, au mai apărut 3 Oz-uri (în românește).

Și atunci întreb: când BN face înregistrarea CIP, de ce n-o bagă direct în catalog ? (Eventual marcată că e CIP.)

N-o să-mi spuneți că la catalogare o rafinează major. Ia vedeți în înregistrarea de mai sus a „Deodată în adâncul pădurii”. Vedeți ceva în plus față de CIP ? Eu nu văd. Și atunci ?

Dar chiar și dacă ar rafina-o, nu s-ar face economie de efort dacă doar o „apgradează” (cum se zice în valaha cultă) ?

<Paranteză>

Află ceva cititorul din fișa de catalog ce-i cu cartea asta ? E roman ? E eseu ? E tratat de silvicultură ? Află din „821.135.1” ? Ha, ha… Ca să nu mai spunem că e cam minciunică: fac un mic efort, caut și aflu la:

http://www.udcsummary.info/php/index.php?id=67277&lang=en

că:

821.135.1          Romanian literature
Derived from:
   = 135.1 Romanian
   = 811.135.1 Romanian language

Așa deci, Oz a ajuns scriitor român !

</Paranteză>

Să revenim la CIP și să-l privim.

2. Întrebare: se mai folosește undeva ISBD-ul (în afară de CIP) ?

Și și aici, la ce (mai) e bun ? Economie de spațiu pe pagină ? Ha, ha…

În plus, toată lumea pricepe din ISBD că „Humanitas Fiction” e editura ? Ca să nu mai spun că – pe lângă anul ediției – tare util mi-ar fi anul când și-a publicat Oz cartea (în original).

3. La ce-i bună vedeta în CIP ?

Sigur că era utilă pe vremea cartoanelor, ca s-o inserezi corect. Dar acum ?

Sigur că e bine să marchezi care dintre intrările de index e primus inter pares, pentru cazul când nu poți lista fișa de mai multe ori, i.e. la fiecare intrare de index, de pildă în bibliografiile de la coada articolului/cărții. Dar atât.

4. La ce mai e bună inversarea numelor ?

Sigur că era utilă, atunci când din nume puteai să faci o singură intrare de index, i.e. o singură cheie de sortare. Dar acum ? Cum nu mai trebuie să facem economie de hârtie la indexurile lexicografice (de altfel, care-s softurile care oferă baleiere lexicografică ?), ce ne împiedică să-l înscriem pe Oz și la Oz și la Amos. Scrierea corectă a numelui nu doar că e culturalmente elegantă, dar și înscrierea unei apelațiuni atât la nume, cât și la prenume este benefică pentru căutător. Nu totdeauna e evident care-i numele și care-i prenumele, iar pe de altă parte, când omul tastează „Amo..”, e avantajos ca sistemul să i-l arate deja pe „Amos Oz”, pe lângă alți Amos-i.

<Notă>

O să râdeți, dar eu deplâng pierderea tradiției colocării și, cum tot zic, îmi doresc și indexul alfabetic și cel sistematic. Și, la proiectul Culturalia, insist pe aceste indexuri. Iar, pe chestia asta, la catalogarea în Culturalia, orice apelațiune se va sparge în segmente care vor genera chei de sortare/căutare. Și asta, din degetele catalogatorului, chiar dacă asistat (că nu prea am încredere în indexarea automată; sunt programator bătrân, deci n-am încredere în roboți:-).

</Notă>

În concluzie, sugerez Bibliotecii Naționale un aggiornamento al procedurilor.

Stimate domnule ministru,

Proiectul de ordin pentru aprobarea Normelor privind reevaluarea bunurilor culturale mobile deținute de instituții publice a relansat discuția despre (re)evaluarea (bănească) a pieselor de muzeu. Este un bun prilej de a reconsidera radical problema.

În primul rând, orice muzeograf vă va confirma că procedura de reevaluare a pieselor este un coșmar (ca să nu mai zicem de stresul Curții de Conturi). Dar problema și mai mare este că evaluarea bănească a bunurilor culturale mobile este o cerință complet nefolositoare și consumă inutil timpul prețios al muzeografilor. Pe de altă parte, în practică, e și imposibilă. (Oare de cât timp ar fi nevoie pentru reevaluarea celor peste un milion de piese ale Muzeului Antipa ?)

Așadar, vă propun să inițiați modificarea legislației care impune muzeelor această procedură.

Rațiuni:

• Bunurile culturale nu se încadrează în logica contabilă, deci nu au de ce să se supună legilor contabile. Un bun cultural nu are perioadă de amortizare și nici nu se casează. Valoarea lui mia degrabă crește în timp, spre deosebire de mijloacele fixe uzuale. În plus, nu orice „bun” aflat în grija unei instituții a statului are valoare contabilă (nici copii din orfelinate, creșe etc. și nici bolnavii din spitale nu au valoare contabilă, deși au o mare „valoare”).
• Pe de altă parte, orice valoare bănească pe care comisia de (re)evaluare o atribuie unei piese este imaginară. Nu există nici un criteriu obiectiv de a determina „valoarea” unei piese. Orice valorizare este subiectivă, și e normal să fie așa, din moment ce relevanța culturală a unei piese este un element sentimental. Nici măcar pentru piesele care au „similitudini” în cataloagele comerciale (e.g. artă, numismatică) nu se poate pune un „preț” cu pretenții de adevăr. Fiindcă chiar presupunând că prețul afișat al unei piese comparabile este cel al vânzării efective – ceea ce deja este foarte ipotetic –, dacă am scoate piesa în (re)evaluare la vânzare, acel preț s-ar diminua: ar crește oferta. De altfel, relativ recentul caz al „Cumințeniei Pământului” este ilustrativ în privința relevanței evaluării de către experți.
• Apoi, veți auzi – mai ales – argumentul că, în caz de dispariție/distrugere a piesei, valoare ei poate fi imputată cuiva. Nu este un argument serios. Cui este imputată ? Custodelui ? Portarului ? Firmei de pază ? Firmei care a instalat sistemul de siguranță ? Pe de altă parte, au fost colecțiile muzeale mai devalizate pe vremea când nu erau evaluate contabil ? Adică muzeografii – dacă n-ar avea frica imputării – ar vandaliza colecțiile ? În caz că se întâmplă ceva cu o piesă, normal ar fi să se analizeze cazul specific. Să judecăm, că de aia suntem oameni și nu roboți. (Mutatis mutandis, similar cu analiza unei morți într-un spital.) Aproape sigur, vina nu poate fi atribuită unui singur om. Și dacă se stabilesc vinovățiile, se aplică penalizări „personalizate”, de la neglijență în serviciu în sus.

În rezumat: (re)evaluarea bănească a bunurilor culturale este un chin/stres (major) și inutil. Așadar, ați face un mare bine muzeelor românești dacă ați reuși să le scăpați de această corvoadă.

Cu considerație,
Dan Matei (fost director al CIMEC – Institutul de Memorie Culturală)
06.12.2018