Azi e Ziua Internationala a Fericirii.

Desi nu vreau sa fiu eu aia mereu impotriva vantului, vreau, mai degraba, sa vorbim astazi despre „De ce este, de fapt, bine sa simti tristete”.

Bookster mi-a trimis ieri articolul asta legat de a fi sau a nu fi trist. (In romana, aici, posibil sa fie nevoie sa aveti cont.) Va recomand tare sa-l cititi, il sumarizez si eu mai jos.

Daca ati citit postarea mea anterioara, ati vazut ca incurajez exprimarea emotiilor si stoparea prezentarii in social media, dar si-n real life, doar a vietii perfecte, lipsite de coborasuri, lipsite de momente in care fericirea nu-i acolo.

Pentru mine, autenticitatea conteaza atat de mult, desi, din pacate, societatea parca incurajeaza acest tras la xerox. Toata lumea merge in vacanta in Maldive, toate gagicile au un nas operat care arata la fel la absolut toata lumea, acelasi stil vestimentar adoptat de toata lumea, aceeasi marca de adidasi sau tenisi acceptata (si ceruta) social de toata lumea.

Cineva din cercul meu de cunoscuti trece printr-un moment din viata pe care eu l-as numi calvar. Serios, poveste foarte nasty. Insa Facebook-ul ii e plin de poze cu zambete, citate optimiste, viata-i frumoasa!

Si sigur ca viata-i frumoasa! Daca-ti dai timp sa procesezi suferinta si tristetea mai intai…

Si eu faceam asa acum multi, multi ani. Fiecare despartire ma mai darama oleaca, dar pe Facebook trebuia sa ii arat LUI cat sunt de bine. Doamne, ce copilarisme! Si ce lipsa de educatie emotionala!

Mnoh, articolul de care va povesteam mai sus face referire tocmai la faptul ca societatea parca pune presiune sa simtim doar stari pozitive. Presiune sa pari mereu fericit, implinit, cu viata perfecta. Si-atunci, oamenii nu vor sa fie perceputi ca fiind pesimisti sau persoane negative.

Suntem indemnati sa evitam sa ne mai gandim la ce ne aduce tristete, sa trecem peste, sa ne imbarbatam. Cei mai multi prieteni (pe umarul carora mergem sa plangem) ne vor indemna sa nu ne mai gandim la asta, sa ne punem niste muzica, sa ne gandim ca o sa treaca. Normal c-o sa treaca, dar prea putini prieteni empatizeaza cu noi si ne sfatuiesc sa dam frau liber emotiilor, chiar si celor negative…

„Evitati tristetea cu orice pret caci nu se incadreaza in sabloanele noastre!”

Si-atunci, facem lucruri care ne distrag atentia de la tristete. Facem ceva distractiv, dormim mult, ne uitam mult la TV sau facem „binge watch pe Netflix”, ne afundam in munca, bem alcool, orice, orice numai sa evitam cu orice pret tristetea, acest inamic al societatii noastre si acest sabotor al vietii noastre perfecte de aratat rudelor, prietenilor si intregului social media.

Se mentioneaza si in articol ca, atunci cand ascunzi tristetea sub pres, la un moment dat va da pe dinafara. Si e posibil sa dea pe dinafara fix in momentul in care nici tu, nici ceilalti nu va asteptati.

Vedeti voi, reprimarea tristetii nu poate tine pana la nesfarsit. Negarea unor stari nu ne ajuta, doar incetineste inceputul agoniei.

Suntem in pandemie de un an. Am obosit. Am obosit sa stam mult in casa, sa nu ne vedem la fel de des cu prietenii sau parintii, sa amanam planuri, sa nu ne putem face planuri, sa nu ne mai bucuram de o plimbare in oras, am obosit sa purtam treninguri si sa lucram de acasa, am obosit sa avem grija la fiecare pas ce atingem, cu cine interactionam, cand lasam garda jos si cand nu.

E obositor. Stiu. Si, in conditiile astea, e nevoie de un lucru cat de mic sa ni se umple paharul. De nervi, de tristete, de amaraciune, de orice simtim noi acum sau am ascuns pana acum.

In articol, se mentioneaza ca <<Tristețea este de fapt un lucru bun. Este o emotie vitala si valoroasa. Si este extrem de important sa ne facem timp sa o ascultam. Conform spuselor lui Malek, tristetea este „exprimarea sufletului, plina de informatii valoroase despre ceea ce simtim si ceea ce avem nevoie.” Este primul pas spre indeplinirea dorintelor noastre in a ne oferi ceea ce ne lipseste. In mod similar, Kahn a precizat ca tristetea este un semn pentru ceea ce vrem sa schimbam, o oportunitate sa crestem si sa invatam despre noi insine la un nivel mai profund. „Poate sa fie modul psihicului nostru de a se concentra pe un adevar pe care l-am ascuns de noi insine in mod inconstient sau un adevar pe care ne era prea teama sa-l infruntam pentru ca ne este frica.” >>

E important sa ne procesam sentimentele. Starile. Emotiile.

E important sa le acceptam existenta, sa ne lasam sa le simtim, sa le intelegem provenienta si sa ne intelegem pe noi insine. Sa trecem prin emotiile astea. Si sa invatam din ele ca, ulterior, sa reparam, sa schimbam, sa demolam, sa construim.

Consideram fericirea normala, de ce n-am considera si tristetea? Nici una dintre ele nu e permanenta. Dar ambele-s atat de valoroase in felul lor!

„Tristetea ne poate ghida in directia in care avem nevoie sa mergem pentru a crea o viata mai implinita, conectata si semnificativa.„

„Tristetea nu e inutila. Atunci cand „petreci timp” cu tristetea ta, poti sa iti dai seama ca are multe povesti de spus. Povesti despre nevoile si dorintele tale. Povesti despre cei dragi pe care nu vei inceta sa-i iubesti sau sa-ti fie dor de ei. Povesti cu insemnatate pe care trebuie sa le asculti – si care contribuie la luarea unor decizii importante.”

Imi beau cafeaua cu muzica-n casti intr-o dimineata inceputa tarziu.

Si am sentimentul asta de “Ahhhh, viata-i asa frumoasa!” desi ma simt epuizata fizic si psihic si incarcata de task-uri la munca si acasa. Desi-i pandemie si simt ca-mi lipseste “actiunea”.

Asta scriam in introducere in 14 februarie cand voiam sa scriu un articol de Valentine’s Day si sa va zic ca e ok oricum: sarbatorind sau nesarbatorind, lasati indragostitii sa faca ce vor!

Si mai voiam, asa cum am mai facut-o, sa va transmit faptul ca fericirea vine din lucrurile mici, caci n-aveti nevoie sa plecati in Maldive sau sa aveti o viluta pentru a va simti fericiti. (N-am mai postat de Valentine’s pen’ca mi-a fost lene..)

Azi ii 14 martie (sincer, coincidenta, o luna mai tarziu..) [n.a.:articol publicat mai tarziu aici, pe blog] si tocmai am citit la actorul Marius Manole (va las link aici) ca-l “cearta” lumea pentru ca a declarat ca nu e fericit.

Bai, am luat-o razna cu to(n)tii?

Da, stiu ca avem 2 unghiuri din care privim:

– social media – unde expunem numai lucruri faine si cadouri frumoase si ne simtim atat de blessed si “love my life” de vomit curcubeie

– comparatia cu cei mai saraci sau mai lipsiti de sansa decat noi (“Ai 2 maini, ai 2 picioare, esti sanatos, ai un acoperis deasupra capului” etc.).

Mai citeam niste comentarii la podcastul lui Morar cu invitata Andreea Raicu (nici unul dintre ei nu e/era pe lista mea de oameni care-mi plac in mod special, dar podcastul asta mi-a placut mult!). Mnoh, si comentau unii cum Raicu se plictiseste de a luat-o pe calea asta a cunoasterii de sine, a dezvoltarii personale etc. Ba chiar unii adresau niste cuvinte tare urate si grele.

Ok, inteleg, unii sunt analfabeti emotional, nu au o igiena emotionala. Dar au rautate (a se citi “frustrare si necunoastere”).

Si sa stiti c-am vrut tare mult sa scriu in seara asta din 2 motive:

1. Daca voi nu puteti intelege de ce un om merge la terapie, de ce un om a avut depresie, de ce un om vrea sa sape in copilarie sa se poata ajuta astfel pe el, omul-adult, daca voi nu-ntelegeti lucrurile astea cu cunoasterea de sine si credeti ca dezvoltarea personala presupune seminarii la un pseudo-coach care “te fraiereste” si-ti vinde secretul imbogatirii rapide si al fericirii eterne, va sugerez din inima sa incepeti sa cititi despre lucrurile astea. Sau sa va intrebati un prieten pe care terapia l-a ajutat. Poate veti intelege mai bine.

Daca, dupa niste eforturi rezonabile, nu reusiti sa intelegeti, e ok, zau! Chiar e ok. Dar nu ANULATI NICIODATA sentimentele si emotiile unui om caci n-ati fost niciodata in papucii lui.

Nu va mai pi&@ti cu jetH pe calatoria emotionala a omului respectiv, caci tare mi-e ca voi n-ati avut nici macar curajul omului respectiv de a va deschide, intelege, de a va accepta si a va pansa ranile.

2. Draga Social Media, azi declar ca nu sunt fericita! (desi chiar am avut o zi faina). Ieri n-am fost fericita. Vineri poate am fost fericita putin, pentru vreo ora.

Pentru ca ma simt extenuata fizic si mental. Pentru ca ma dispera nedreptatea care se rasfrange asupra mea si a altor oameni dragi. Pentru ca am niste frustrari. Pentru ca ma dor niste lucruri. Pentru ca as vrea sa iau o pauza. Si, poate, s-o iau de la zero altundeva. Fix in momentul asta, sunt obosita si ma doare capul. Mi-e mintea coplesita de un catralion de ganduri. Ma incarca negativ niste oameni cu frustrarile sau problemele lor. Din cauza pandemiei asteia, nu m-am mai bucurat de nicio vacanta (ma ajutau vacantele). Fac in cap niste comparatii absolut idioate. Ma simt “in urma”, desi sunt (fara lipsa de modestie) la ani lumina departare de multi oameni pe care-i stiu si care au ramas acolo, agatati de lucruri insignifiante si-au ramas urâți pe interior. Incerc sa-mi dau seama cum as putea prioritiza cel mai bine pentru mine visurile mele. As vrea sa merg intr-un loc unde sa nu aud, sa nu vad. Mailuri, taskuri, bug-uri, problemele lui X, frustrarile lui Y, rahatul lui Z.

Sigur ca, de fapt, conteaza cum reactionez eu la toate astea.

Io-te ca am o perioada in care nu reactionez cum trebe la ele!

Si ma-ncarc(a). Dar stiu ca e doar o perioada. Peste care o sa trec. Maine. Sau intr-o saptamana. Sau o luna.

Pățăști, vorba ‘ceea, sa nu fii fericit zilnic. Oricat de faina a fost ziua respectiva.

Pățăști sa nu fii fericit o perioada mai scurta sau mai lunga. Unii sunt nefericiti o viata-ntreaga!

Mai trist decat sa fii nefericit e sa negi ca esti nefericit si sa nu faci nimic sa schimbi asta.

Si, desigur, si mai trist e sa te hăhăiești sau -esti la nefericirea altuia.

Social media va arata un deghizat in uneori.Toti suntem zmei in social media.

Dar hai mai bine sa acceptam ca azi nu suntem fericiti. Dar stim ca vom fi maine. Sau poimaine.Hai mai bine sa fim fericiti, din cand in cand, in coltisorul casei noastre. Si hai sa facem tot ce tine de noi sa se-ntampla asta, macar din cand in cand!

Semnat,

A voastra Nu Tocmai Fericita Azi,Da’ sigur Fericita Maine. … Sau Poimaine.

P.S.: Da, chiar si Batman are zile proaste. Doar ca ce-l face pe Batman sa fie Batman e faptul ca are curajul sa recunoasca atunci cand le are.

Acum cateva luni am citit la Marian Godina articolul asta in care spunea “Observ că mulți îmi spun că binele se face în liniște, discret, fără să te lauzi cu asta. Sunt parțial de acord cu asta.”

De cand am citit articolul, mi-am dorit sa scriu si eu despre acest subiect. 

Stiu, stiu ca multi oameni considera “gresit” sa arati cand donezi. 

Dar, atunci, de ce nu simtim ca e gresit cand ne punem poze din vacante, de la sala, poze cu cadourile primite, poze cu martisoare, poze cu tortul “Vreti sa fiti nasii nostri?”, poze cu cheile apartamentului achizionat si hashtag “New home”, poze cu noi la evenimente in rochii sexy sau pretzeoase si make up profesionist?

De ce nu simtim ca e gresit sa ne punem poze in cadre perfecte sau cu mancarea pe o masa unde am aranjat si rearanjat de 70 de ori obiectele?  De ce nu simtim ca e gresit sa punem selfie-uri atent selectionate din 37 de incercari facute?

De ce postam atat de mult lucruri care ne hranesc egoul, ne aduc like-uri ce produc dopamina, dar suntem atat de „zgarciti” cand vine vorba de a face mai bine printr-un lucru atat de simplu cum e puterea exemplului? 

Sigur, in social media vom gasi foarte rar oameni care vor arata si partea mai putin frumoasa a vietii lor – iar cei mai multi o vor face pentru a transmite optimism si pentru a transmite, prin puterea exemplului, ca, de cele mai multe ori, dupa orice lucru greu din viata noastra, o sa ajungem sa vedem, intr-un final, si luminita de la capatul tunelului.

Cred mult in puterea exemplului. Sigur, uneori exemplul poate fi unul negativ. Sau il vedem exemplu doar din prostie, invidie, gelozie, o ambitie prost inteleasa si prost aplicata („X s-a dus in Maldive, ia sa ma duc si eu sa pun si eu poze pe Facebook sa se vada ca imi permit!”, „Y nu poarta masca, ia sa nu port nici eu sa arat ca nici mie nu imi e frica.” si lista continua).

Doar ca, uneori, exemplul poate fi unul pozitiv si poate contribui la ceva mai mult bine in lume. „Dar din dar se face rai!”, nu?!

Si-atunci, ce ne opreste? Reactiile unui adult razgaiat si frustrat care ne critica pentru ca ne dam noi rotunzi si destepti si superiori? Hahaha! Eu, una, am invatat ca putine is parerile care sa conteze cu adevarat. Si, cu cat ma iubesc si apreciez mai mult pe mine, cu atat mai putin catre deloc ma afecteaza parerile care chiar nu conteaza.

Asa cum zicea Godina in „De ce dai, de ce nu dai?” – sa stiti ca mereu vor exista carcotasi. Si-atunci, prefer sa fac ce simt eu; sa „bravez” – asa cum percep unii, dar sa stiu ca, in sufletul meu, motivele-s altele, caci prefer de un milion de ori sa scriu adevaruri dureroase sau sa dau un branci unor oameni care au nevoie de el pentru a evolua, decat sa am un Facebook plin de poze cu mine in ipostaze atent studiate, dar sa nu transmit nimic din ce sunt eu ca om, cum gandesc, cum simt.

Va incurajez, asadar, sa donati si, daca simtiti, sa „dati sfoara in tara” – nu pentru a brava, ci pentru a-i starni si pe alti 2-3-7 oameni sa doneze si ei.

In Romania ne lipseste educatia, asa cum ne lipsesc multe. Ne lipseste educatia financiara, nu suntem invatati sa economisim, sa investim, sa ne imprumutam de la banci cu cap, nu suntem invatati sa vorbim frumos si sa oferim frumosul doar asa, fara motive si interese ascunse.

Dar putem sa ne auto-educam. Si sa ne ajutam intre noi, cu o vorba, cu un sprijin, cu un gest, sa ajutam financiar sau moral.

De ce sa donezi? Nu stiu, poate e un gest „egoist”, cum zicea Godina. Eu insa cred ca sunt atat de multi oameni mult mai putin norocosi decat mine, incat as fi un om cu adevarat urât daca nu as dona. Si (urati-ma pentru asta) judec (da, stiu ca nu-i bine) oamenii dupa donatiile pe care le fac sau nu. 

Sigur, o sa ziceti, dar in asta sta caracterul unui om? In asta cred ca eu ca sta o parte din caracterul unui om. Poate nu poti dona, dar poti face voluntariat sau poti zambi vanzatoarei de la alimentara si ii poti spune un „Multumesc!”. Lucrurile astea sunt parte din caracterul tau.

Inteleg ca unii oameni se descurca greu cu salariul de la o luna la alta. Si n-as avea pretentia de la un tata cu salariul minim pe economie sa doneze bani. Dar am „pretentia” de la influenkeritze sa doneze din propriul lor buzunar si sa ii indemne si pe altii. Am „pretentia” ca, daca mergi la shopping la mall pentru lucruri de care nu ai neaparat nevoie, sa iti „stea si donatiile in caracter”, si nu doar o data pe an, de Craciun.

Eu nu dau bani cersetorilor apti de munca si dau foarte rar bani cersetorilor-copii (caci nu vreau sa incurajez astfel de practici).

In anii trecuti, cand am inceput sa donez mult mai des, m-am gandit: ce suma pot dona fara sa o simt? Ce suma imi poate pleca din cont fara sa ii simt lipsa?

Si, daca voi credeti ca va ajuta, va sfatuiesc sa va puneti intrebarea asta. Si sa donati suma aia lunar.

(Dam banii pe atat de multe prostii si prostioare: o agrafa cu perlute, niste lucruri total dispensabile de la Jumbo, o cafea de 15 lei, un meniu de la KFC, chiar nu putem sa ne lipsim de 20-30-50-100 de lei lunar?!)

De cele mai multe ori, donez din senin cand ma impresioneaza o poveste, un om, un caz. Insa, pe langa o plata lunara pe care o fac, anul acesta mi-am propus sa ma asigur ca fac minim inca o donatie lunara egala cu suma aia pe care stiu ca o pot dona fara sa simt ca imi „afecteaza” bugetul.

Si in nici o luna din cele 3 pana acum nu a fost nevoie sa le caut. Din scroll in scroll pe Facebook sau alte parti, mereu afli de cate un caz. Cand simt ca ma atinge unul, donez. Sigur ca toate ma ating. Dar, recunosc, unele mai mult ca altele.

Daca v-am starnit interesul, va propun o lista scurta, prin hashtag puterea exemplului:

1. Stabileste o suma de bani lunara pe care o poti dona fara sa iti afecteze bugetul.

2. Asigura-te ca donezi cel putin lunar.

3. Da sfoara-n tara: le poti mentiona (macar) celor apropiati de un caz care te-a impresionat si, cine stie, poate doneaza si ei, impulsionati de tine.

(Ce mai poti face, desi, recunosc, mie nu mi-a iesit cu grupul meu: propune-le prietenilor sa donati fiecare lunar o anumita suma, chiar si 25 de lei care is efectiv effortless, si fiecare dintre voi, prin rotatie, va alege „Cazul lunii” catre care se va duce suma stransa).

4. Nu te feri niciodata sa donezi chiar si 10 lei, daca atat poti. Mic cu mic se face mare!

5. Asigura-te ca nu uiti in niciun an sa directionezi cei 3.5% din impozitul tau pe venit* (sau 20% din impozitul pe profit al companiei) catre o cauza. 

(*Formularul 230 – pentru directionare 3.5% din venit se completeaza cu datele tale si ale asociatiei catre care directionezi %, il pot depune reprezentantii asociatiei sau il poti depune chiar tu fizic la ANAF-ul de care apartii sau in spatiul virtual al ANAF, pana in luna mai.)

6. Asa cum zice Cristina Hurdubaia, faptul ca faci curat prin dulap si te descotorosesti de lucruri pe care nu le mai folosesti NU E DONATIE. Adauga alimente sau haine noi sau altceva acolo.

7. Urmareste cativa oameni in care ai incredere si despre care stii ca sunt implicati in strangerea de donatii (astfel, te asiguri ca citesti mereu de cate un caz).

Cateva nume care-mi trec prin minte (cu mentiunea ca nu toti au mereu campanii): 

• Cristina Hurdubaia – Copacul cu fapte bune
• Laura Bercean – #ChristmasEveryMonth, BertaLand
• Daruieste Viata – #NoiFacemUnSpital
• Petronela Rotar (anul trecut a strans bani pentru a ajuta o batranica, efectiv iti rupea inima povestea!)
• Marian Godina
• Oana Dobre-Dimofte (chiar zilele astea Oana a postat informatii despre un caz, aici a mers donatia mea pe luna martie)
• Ioana Chicet-Macoveiciuc (Printesa urbana)
• Codin Maticiuc.

Habar n-am daca binele se intoarce. Habar n-am daca ne hranim orgoliul cand donam. Ce stiu, in cazul meu, e ca donez pentru ca asa cred ca e corect. Nu „frumos”, nu „dragut din partea mea”, nu „bine ar fi sa..”. Sigur ca e optional. Sigur ca putem avea motive diferite, unele dezinteresate, altele ba. 
Dar, cred eu, e lucrul corect de facut cand tu esti putin mai norocos decat altii. 

*
Fa rai din ce ai si da mai departe!

Deschid azi dimineata Youtube-ul si-mi apare piesa asta. Dau play din curiozitate si descopar o piesa tare faina. Nu ma regasesc 100% caci.. nu (mai) doare. 

Insa cred mult in “Trebuia sa ne intalnim. Si-atat.”

Sa ne potolim. N-am inima franta. Ultima oara cand mi-a placut un barbat la modul “as vrea o relatie cu el” a fost prin 2016-2017. (Well, da, stiu…).

Insa, ascultand piesa asta, mi-a revenit in minte un gand si l-am verbalizat.

Sa ai inima franta e unul dintre cele mai bune lucruri care ti se pot intampla.

Aveam de dimineata o discutie cu cineva si ii ziceam ca eu intr-o relatie am invatat cum sa “ma cert” calm, rational, argumentat. 

Eu sunt o persoana impulsiva si usor irascibila. Imi sare tandara repede. 

Insa intr-o relatie am invatat sa nu fiu nervoasa intr-o cearta, ci calma. Poate era o resemnare inconstienta. Poate era o maturitate invatata. 

Ideea e ca am invatat sa port o “cearta de cuplu” intr-un mod in care cred acum ca ar trebui sa se poarte o “cearta”.

Cu… (realizez ca o sa sune ciudat) bunavointa. Vointa de a rezolva o situatie negativa pentru cel putin unul din parteneri intr-un mod impaciuitor si empatic. 

Si realizez ca asta e modul in care vreau ca “certurile” mele cu un partener sa aiba loc. Tot pun “cearta” in ghilimele pentru ca nu vreau sa zic doar “discutie in contradictoriu”, asa cum nu vreau ca prin cearta sa se inteleaga chestia aia cu tipete, urlete, trantit de usi si busit lucruri prin casa.

M-am maturizat in timpul unei relatii si am evoluat dupa terminarea ei.

Si cred cu tarie ca asta e scopul inimilor frante. Sa cresti. Sa evoluezi. Sa inveti. Sa faci mai bine apoi.

V-am mai tot zis ca vad oameni stand nefericiti in relatii. Din teama de singuratate, din confortul unei relatii cumva sigure, dar insuficiente. 

Insuficienta sexual sau emotional sau comunicational. Sau toate la un loc.

O relatie nu ar trebui sa iti aduca fericirea. Daca te astepti sa faca asta, esti prins intr-o capcana periculoasa. O relatie ar trebuie sa adauge la fericirile si implinirile tale deja existente, reale, autentice. 

Relatia e the cherry on top. Tu ai tortul ala frumos decorat, incredibil de delicios si cu ingrediente sanatoase de care esti incantat. Cu sau fara cireasa, incantarea e acolo. Relatia e doar cherry on top. Ceva care adauga si mai mult bine la binele tau deja existent.

Revenind la inimi frante… ele ne ajuta sa crestem frumos. Fara experienta unei relatii cu toate ale ei, bune si grele, nu reusim sa ne cunoastem pe noi insine. Nu reusim sa ne autoevaluam. Sa invatam din greseli si sa le ajustam, reparam. Nu reusim sa invatam cum sa gestionam o relatie. Sa facem compromisuri, sa evaluam cand suma compromisurilor e mai mare decat suma implinirilor. Nu reusim sa intelegem cand e momentul sa plecam si sa avem curajul sa o facem.

Fara o inima franta si fara dezamagire nu reusim sa intelegem ce vrem de fapt. Ce e suficient pentru noi in iubire si ce e insuficient.

O inima franta te ajuta sa intelegi ca “ce-ti doresti de la un partener” NU E despre o lista lunga cu calitati dorite si defecte de neacceptat. Si niste note minime la BAC (cough cough 😜).

Ci e despre lucruri pe care le poti numara pe degetele de la o mana. Bine, o mana si jumatate? 😊

Comunicare, sinceritate, profunzime, empatie, inteligenta. Atractia AIA. Sa nu fie homofob si sa nu voteze PSD.

Sa nu mai permit nimanui sa-mi fure veselia.

A voastra care e?

Postarea asta e despre mine, ce-i drept. Si doar putin despre voi. 

Sa iti sarbatoresti ziua de nastere in pandemie e tare complicat, mai ales cand video call-ul se gaseste sa mearga fix atunci cel mai prost din toata istoria pandemiei. (O ora de „Nu te aud, ai zis ceva?”, „Voi ma auziti?”, „Nu te vad bine” le-am considerat un preview al dialogului nostru avut la 80 de ani.)

Dar, una peste alta, livrarile surpriza is aducatoare de magie, dulce si frumos! 

Cea mai faina urare pe care am primit-o anul asta a fost: “Sa iti iubesti oamenii tai dragi la fel cum ai facut-o si pana acum!” si zau ca m-a emotionat tare pentru ca am realizat ca ceva chiar fac bine! ️

Am niste oameni minunati langa mine si sunt profund recunoscatoare pentru asta. Pret de zeci de minute am citit toate urarile si am raspuns la ele cu un zambet involuntar pe fata pe care l-am constientizat de abia cand am simtit ca ma dor obrajii. 

Am observat, comparat cu alti ani, cu cata bucurie sincera si surprindere am citit fiecare urare, cum am avut zero ganduri uracioase, cum m-am entuziasmat la fiecare lucrusor cat de mic si cu cata deschidere si serenitate am raspuns la fiecare urare.

Stiti de ce zic comparat cu alti ani? Pentru ca eu am fost un om rautacios si frustrat si grumpy asa, uneori. Sigur ca mai am frustrarile mele si acum, dar doar cand si cand.

Caci m-am schimbat. Sunt un om mai fain decat acu’ un an si sunt un om care continua sa adauge fainosag in personalitatea lui. 

Ma uimesc in continuare lucrurile alea incredibile pe care oamenii le spun despre mine, dar le accept mai usor acum (pentru ca sunt mult mai aware de ele), si am observat ca, cu cat sunt mai deschisa si mai comunicativa si arat parti de-ale mele la care nu multi aveau acces pana nu de mult, cu atat mai multi oameni vad frumosul din mine. 

O buna prietena de-ale fratelui meu ii spusese: “Bai, eu nu cred ca sora-ta stie ce misto e!” – si prietena lui n-a vazut nici 50% din mine. Si ba daaa, stiu cat de misto sunt! 

Si sa stiti zau ca nu zic lucrurile astea cu infatuare. Nup. Le zic cu constientizare – chestie care mi-a lipsit multi ani din viata. Insa mi-a luat mult sa ajung aici. Si am lucrat cu mine, atat ajutata, cat si de una singura.

Inca imi pisa ochii la urarile alea profunde si la insiruirea aia de aprecieri de la omuletii mei – si stiu ca-s reale, nu impachetate cu fundita. Scorpie sunt, da’ ma emotionez si eu.

Am avut o zi de nastere foarte, foarte faina, cu toate piedicile aduse de pandemie. Toate buchetele mele de flori au fost, intr-un fel sau altul, MOV – caci da, pe tata lumea am innebunit cu ce-mi place-n lume! Mov, unicorni, prinzatoare de vise si… suflete de oameni frumosi. Cu accent pe suflete. 

Da, postarea asta a fost mai mult despre mine. Mai putin despre voi. 

Insa va doresc tare sa fiti oamenii aia speciali care sa primeasca niste cuvinte calde aducatoare de emotii si lacrimi pe obraz. Cred ca atunci stii realmente ca… ceva faci tu bine! 

Nu stiu daca ati citit sau auzit despre “Cele cinci limbaje ale iubirii” (Gary Chapman), dar, basically, oamenii au 5 limbaje prin care isi exprima iubirea (si isi doresc sa fie iubiti): cuvinte, timp, atingeri, servicii, cadouri.

Limbajul meu principal e reprezentat de cuvinte, apoi vine timpul (aloca-mi timp, petrece timp cu mine etc.).

Si observ ca asta nu se reflecta doar in viata mea amoroasa, ci in viata, in general, prietenii si work life.

In ultimele zile am vorbit cu oameni care au parasit compania in care lucram impreuna, iar eu am parasit echipa din care faceam parte, luand un alt job.

Ieri si azi am auzit cuvinte atat de frumoase despre mine si aprecieri care m-au uns pe inima. E surprinzator de placut sa te vezi prin ochii altor oameni (astfel, aud/citesc trasaturi pe care poate nu m-am gandit ca le am sau nu le vedeam ca asa mari calitati si, cel mai important, nu stiam sa le exprim in cuvinte). Insa, pentru ca tot mai sufar oleaca de sindromul impostorului, mi-e greut sa accept cuvintele astea frumoase. Ma simt flatata, simt ca poate nu merit indeajuns aprecierile alea si ca nu-s eu asa grozava. Desi is a naibii de grozava, la dracu’! 😝

Am avut azi un workshop in care am raspuns la intrebarea: What motivates me in my work-life?

Si fix despre asta am vorbit: aprecieri! Nu conteaza ca vin de la vreun ditai manageru’, sau un simplu coleg sau femeia de serviciu care ma prindea la 7 seara la birou si-mi zicea ca-s sexy (well, long story!) si ce om fain is.

Pentru mine cantaresc la fel. De mult.

Dar stiti ce cantareste, la naiba, si mai mult? Feedbackul negativ! Rar, extrem de rar primesc si din ala, dar atunci cand il primesc reactionez extrem de prost – nu (neaparat) pentru ca nu il accept sau il neg, insa pentru ca el loveste in mine mai mult decat imi gadila orgoliul zeci de cuvinte frumoase.

Sunt omul care se ghideaza dupa “Ensure your work is as flawless as possible.” nu pentru ca-s perfecta, ci perfectionista, ma enervez foarte tare pe mine cand fac o greseala job-related (asa cum ma enervez foarte tare pe altii din acelasi motiv…), accept greu cuvintele frumoase, sufar tare la critica.

Nu stiu daca si tu esti asa… (Daca aveti ponturi legate de cum sa deal better with criticism, dati-mi un ping, pls! 😊). Insa mi-ar placea sa sugerez ceva, atat pentru voi, cat si pentru mine (caci oho, mai am de imbunatatit).

Am mai zis-o in trecut: spuneti-le mai des oamenilor care merita cuvinte frumoase! Aratati-va mai des aprecierea!

Pastrati in minte gandul ca “Nobody is born with the knowledge of everything.” Si puneti naibii mai mult accentul pe oamenii aia faini si muncitori si creativi si proactivi! Is tare suparata cand aud ca oameni incredibil de buni is lasati sa plece si nu-s apreciati prin fapte sau cuvinte. La locul de munca sau in relatii.

*

Auzisem mai demult fraza “The world is full of sharks, you either bite, or get bitten.” Ah, ce m-am infuriat! Sunt in total dezacord cu fraza asta, ma irita la culme si reprezinta parte din ce urasc cel mai mult in viata si la oameni.

Cred cu tarie ca oamenii au ajuns intr-un punct mult prea urat al umanitatii. Si cred cu tarie ca doar facand mai mult (fiind mai toleranti – good luck with that, Pompi!, fiind mai calzi, mai amabili, mai veseli, mai buni) putem crea in jurul nostru o lume mai buna.

Asa cum se spune ca “Your kids don’t need a perfect mom, they need a happy mom.”, asa cred si ca lumea nu are nevoie de oameni perfecti, ci de oameni fericiti. Caci doar aceia pot raspandi bine si frumos in jurul lor… atat, dar atat de usor!

P.S.: Spune cuiva azi niste cuvinte frumoase prin care ii multumesti sau ii arati aprecierea. Si-ncearca asta mai des!

Stiti, vorbeam azi cu cineva despre rasfatati ai sortii versus… restul. 😊

Sigur ca sunt momente in viata cand ne comparam cu altii. Care parca au primit mai mult bine, care au fost feriti de mai multe grele decat noi, carora viata le-a zambit mai frumos, pe cand parca la noi a plouat mai des…

Cred ca involuntar facem comparatii si, desi sustin cu vehementa ca singura comparatie pe care trebuie sa o facem este cea intre noi cei de acum si noi cei de acum x ani, pic si eu din cand in cand in capcana asta urata de a ma compara cu altii.

Sigur ca vedem in jurul nostru oameni carora (ni se pare ca) lucrurile le-au venit usor.

Parinti care ii sprijina financiar mai mult decat au putut-o face parintii nostri. Soti care isi rasfata si sprijina sotiile mai mult decat ne sprijina pe noi partenerul. Sefi care sunt mai indulgenti si mai darnici cu colegii nostri care zambesc mai frumos, desi nu ii vedem la fel de competenti sau muncitori ca noi.

Si lista poate continua, ati inteles ideea. Oameni pentru care lucrurile vin asa, mai usor decat ne-au venit si ne vin noua.

Si sigur ca ne gandim ca nu-i drept. Si poate ca de multe ori avem dreptate. Asa cum ne si putem insela (caci habar n-aveti ce-i in sufletele unor oameni…).

Doar ca, vedeti voi, desi nu o sa va consoleze, desi o sa vi se para nedrept in continuare, cred ca cea mai mare satisfactie o ai cand realizezi lucruri marete pe munca ta, pe implicarea ta, pe valoarea ta, ca om. Fara interventii si sprijin din partea celorlalti.

Oamenii care primesc lucrurile usor poate nu reusesc sa le vada valoarea asa cum noi o facem. Si poate nu reusesc sa vada valoarea unor lucruri, reusite sau oameni din jurul lor asa cum noi o facem.

Mereu m-am considerat norocoasa cand a venit vorba de bani. Nu pentru ca mi-au venit usor, insa pentru ca mereu, daca ramaneam cu putini bani, se intampla o magie si primeam bani dintr-o alta parte, asa, fara sa ma astept. Pacat ca nu-mi merge si cu altele asa… 😊

Am avut momente in viata cand, dintr-o lipsa de incredere in mine, am considerat ca nu merit atat frumos. Ca a fost o promovare, o apreciere, orice. Imi amintesc ca acum multi ani fusesem selectata pentru o promovare si m-a framantat tare mult gandul ca team leader-ul meu de atunci a avut de-a face cu asta, nu ca neaparat eram eu omul potrivit pentru echipa aia. Uitam insa ca – si daca ar fi fost asa – team leader-ul meu ma sustinea din motivele corecte si datorita valorii mele ca angajat. Si-n prima luna am avut cele mai bune rezultate din echipa (nu m-am calificat la bonus din alte motive, dar din punct de vedere centura fusesem prima). Asadar, buna dimi, omulet, you’re not that bad as you think…

Observ ca multi oameni din jurul meu se lupta cu lipsa de incredere in sine. Si asta pentru ca, din pacate, exista oameni in viata lor care lovesc asa, constient sau inconstient, putin cate putin.

E foarte greu sa nu te lasi afectat si e foarte greu sa ai mereu in minte cat valorezi tu ca om si sa iti pastrezi increderea in sine cand simti ca altii nu te apreciaza suficient. Nu iti vad valoarea, nu iti recunosc meritele. Insa asta spune ceva despre ei, nu despre voi (desigur, doar daca voi sunteti niste oameni cu suflet frumos, nu niste puslamale care isi neaga defectele si nu vor sa se imbunatateasca)…

Dezaprob in aceeasi masura oamenii care favorizeaza, cat si oamenii care defavorizeaza. Sigur ca e ‘uman’ (caci suntem oameni cu emotii si reactii), dar nu atunci cand e din motivele gresite.

E perfect adevarat ca conteaza mult oamenii de care ai parte in viata (ca-i iubit, sef, sau prietenul ala bun de la care simti nevoia de sprijin). Dar sa nu uitati ca, de cele mai multe ori, desi poate nu-ntotdeauna, avem libertatea de a-i alege pe cei de langa noi.

Asadar, sigur ca am si eu momente cand ma simt mai putin norocoasa decat altii. Mai ales ca eu niciodata nu ma compar cu cei sub mine, ci cu cei deasupra.

Doar ca… imi dau doua palme sa-mi revin si ma gandesc la mine de acum si la mine din trecut.

Si va sfatuiesc sa faceti si voi asa.

Stiu ca doare cand succesul si meritele si aprecierea si tot vin mai tarziu si vin mai greu decat la altii.

Insa in loc sa va ganditi ca e nedrept ca un coleg ce zambeste frumos primeste tratament preferential, desi voi ati muncit tzashpe ani pana sa ajungeti undeva, in loc sa va ganditi ca e nedrept ca o (hai sa-i zicem) acritura de femeie are un sot de pus la rana, in loc sa va ganditi ca si voi meritati x lucru, comparativ cu vecina de la 3 care le primeste de-a gata… ganditi-va la cat de mult ati evoluat voi in viata, poate cu prea putin (sau deloc) ajutor de la altii.

Atunci cand ma uit in spate si ma compar cu mine cea de acum 8 ani sau 5 sau 3… sunt atat de mandra si multumita de cum am evoluat.

Am evoluat uman, profesional, am evoluat ca sora si fiica, am evoluat ca prietena si, cred eu, ca iubita. Si asta a fost in mare parte datorita mie, desi n-o sa neg niciodata ajutorul unor spiridusi (dar si sconcsi) ce mi-au trecut prin viata si, fie prin bune, fie prin grele, m-au ajutat sa devin omul de acum.

Cheia e la voi. E intotdeauna la voi.

Si nu, viata nu e dreapta. Si n-o sa fie niciodata, din pacate. Insa trebuie sa constientizati valoarea voastra si, desi simtiti ca va trebui sa munciti si razbiti de 3 ori mai mult decat altii mai norocosi, ganditi-va ca si reusita si satisfactia voastra vor fi de 3 ori mai intense.

N-o sa fie cinstit mereu. Dar promit ca viata va fi uluitoare, ravasitoare, vibranta, incitanta si… frumoasa, daca voi va incapatanati sa vi-o faceti asa!

Una dintre urarile mele cel mai des folosite e fix asta: incapataneaza-te sa iti iei cele mai frumoase lucruri de la viata!

Si o sa fie bine si frumos, o sa vedeti! ❤

*

“C’est le temps que tu as perdu pour ta rose qui fait ta rose si importante.”

“It is the time you have wasted for your rose that makes your rose so important.”

“Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta sa fie atat de pretioasa.”

(Antoine de Saint-Exupéry, The Little Prince)

Dragilor, 𝗱𝗮𝘂 𝗰𝘂 𝗽𝗿𝗮𝗳 𝗺𝗮𝗴𝗶𝗰 𝗱𝗲 𝗹𝘂𝗰𝗿𝘂𝗿𝗶 𝗣𝗢𝗭𝗜𝗧𝗜𝗩𝗘!

Nu stiu cum au fost la voi zilele astea, dar azi-si-numai-azi cel putin 5-6 persoane mi-au venit cu lucruri negative. Din fericire, eu am fost flower-power-zen-cu-chakrele-la-locul-lor si am incercat sa dau cu praf de optimism si empatie mai departe.

Cred sincer ca usor-usor oamenii incep sa cedeze (nervi, frustrari, neputinta, ingrijorari, stres etc.), prin urmare, m-am gandit sa 𝘃𝗮 𝗿𝗲𝗰𝗼𝗺𝗮𝗻𝗱 oameni sau lucruri pozitive, funny, faine:
Continuă lectura →