La un pas de adevar

ISTORIA UNEI ARTE COMPLETE 

Originea alchimiei pare sa fie undeva la mijlocul mileniului I i.Hr., chiar la inceputul epocii fierului. Termenul „alchimie” provine,se pare,din arabul al-kimiya sau al-khimiya,compus din articolul al si cuvantul grec khymeia,care inseamna ”a topi”, „a alipi”, „a impreuna”. Alti autori considera ca termenul ar putea proveni si din expresia Al Kemi,care inseamna  „arta egipteana”, mai ales ca egiptenii numeau pamantul negru Kemi sau Keme, considerandu-l inzestrat  cu puteri magice. Dupa toate cercetarile alchimistilor Europei Occidentale de mai tarziu, se pare ca aceasta arta provine din Egipt. Conform legendei,parintele alchimiei se presupune ca a fost zeul egiptean Thoth, identificat de greci,inca din secolul al IV-lea i.Hr., cu Harmes-Thoth, inclusiv celebra Tabula Smaragdina – tabla cu legile stiintei hermetice, cunoscuta numai prin traduceri grecesti si arabe,fiind  considerata baza filozofiei si practicii alchimiste.

 SCOLI HERMETICE DIN ANTICHITATE 

    Marea Opera,asa cum o cunoastem noi astazi,isi are radacinile in Grecia, Bizant si lumea  araba. Cei mai importanti exponenti au fost Thales din Milet, Anaximandru si mai apoi Platon si Aristotel. In istoria Greciei,principala scoala de arta hermetica a fost fondata in Alexandria pe la inceputul secolului al IV-lea d.Hr., de catre Zosimos din Panopolis. Scoala sa a integrat trei directii ale alchimiei: alchimia ca tehnica, alchimia ca filozofie si alchimia religioasa. Principala preocupare era gasirea principiului unic,originar,care sta la baza alcatuirii Universului. Din Alexandria, in secolul al V-lea, alchimia a migrat in Bizant, ajungand, in final, in Orientul Mijlociu, la arabi, care au primit astfel toate roadele mostenirii egiptene si grecesti. Intre secolele VII-XI d.Hr., alchimia a fost introdusa in toate tarile cucerite de catre arabi, mai ales in Spania, care va deveni un centru important al artei hermetice din acele vremuri. Geber ( in latina ), pe numele sau adevarat Djabir Ibn Hajjan, care a trait in secolul al VIII-lea d.Hr., dar si alti alchimisti aduc o contributie fundamentala in ceea ce priveste tehnica distilarii, descoperirea acidului clorhidric, a acidului sulfuric, a acidului azotic, a sodiului si a potasiului.

Din araba ne-au ramas multi termeni, pastrati si astazi ( chiar si in limbile de circulatie ): ,,alchimia”, ,,azot” ( de la al-zawq-mercur ), ,,alcool” ( de la al-kohl-antimoniu ), ,,elixir” ( de la al-ixir- piatra filozofala ), ,,alambic”.

PRIMII ADEPTI EUROPENI

In anul 1144 asistam la aparitia propriu-zisa a alchimiei in Europa.Tot atunci ies la iveala si primii ,,adepti adevarati”, care vor influenta definitiv opera alchimica a maestrilor secolelor XV-XIX. Calugarul franciscan Roger Bacon ( 1214-1294 ) este considerat primul alchimist adevarat al Europei medievale. Albert cel Mare, calugar din ordinul dominican, ajuns episcop in anul 1260, a renuntat la viata lumeasca si s-a retras in manastire, pentru a studia alchimia. Toma de Aquino ( 1225-1274 ), viitorul sfant al Bisericii Romano-Catolice, discipol al lui Albert cel Mare, scrie lucrari cu caracter alchimic privind producerea aurului si argintului. La sfarsitul secolului al XIII-lea, alchimia devine o arta cu un sistem foarte bine structurat, gratie operei Rosarium philosophorum a lui Arnauld de Villeneuve (cca 1240-1312), dar mai ales lui Raymond Lulle (1235-1315), devenit legendar pentru cunoasterea Marii Opere. In secolul XIV-lea, alchimia inregistreaza un recul, pricinuit de edictul papei Ioan al XXII-lea, prin care erau interzise practicile alchimice. De asemenea, in plina glorie a inchizitiei, urmarirea si persecutarea alchimistilor pe motive de vrajitorie si erezie aau dus aproape la o disparitie a iubitorilor acestei arte. Totusi, Nicolas Flemel (1330-1419) si nu mai putin celebrul calugar benedictin Basile Valentin mentin aprinsa flacara acestei arte.

ALCHIMIA SI RENASTEREA

Renasterea a fost perioada in care alchimia a inflorit, culminand cu secolul al XVII-lea, considerat un apogeu al gandirii hermetice. In acea epoca, disciplinele stiintifice erau greu de delimitat. Magia, medicina, alchimia, stiintele naturale, astronomia si astrologia formau un fel de simbioza. Cel mai important exponent al perioadei renasciste este Paracelsus ( Philipp Aureolus Theophrast Bombastus von Hohenheim), 1493-1541, parintele iatrochimiei. Acesta da o noua directie alchimiei, eliberand-o de ezoterism, si se indreapta spre experiment si observatie stiintifica, mai ales pentru a intelege corpul uman. Respinge traditiile magice si gnostice, concentrandu-se asupra filozofiei hermetice, neoplatonice si pitagoreice. Un alchimist important al epocii a fost si savantul englez John Dee (1527-1609), consilier stiintific al reginei Elisabeta I, care si-a dedicat o mare parte din viata alchimiei si filozofiei hermetice. Issac Newton a studiat multe pagini de literatura alchimica si a experimentat, in laboratorul sau, operatii descrise aici. Newton spera ca astfel va lamuri structura microuniversului, pe care care sa o coreleze cu cea a sistemului cosmologic. Cu timpul, Ars Magna si alte discipline ezoterice au fost marginalizate, excluse chiar din studiile universitare, atribuindu-li-se epitetul de ,,escrocherii”.

Printre alchimistii erei moderne, din pacate nevoiti sa ramana anonimi si sa-si ascunda realizarile, cei mai importanti sunt: Fulcanelli (autor a doua tratate hermetice, Misterul catedralelor si Salasurile filozofale) si Armand Barbault (cel care a si realizat un preparat spagiric cu proprietati curative, dovedite de catre laboratoarele de la Weleda AG din Sturtgart).

Sursa articol: Terra Magazin .