Domnișoara Magnet atrage și alte metale

Publicat pe 21 ianuarie 2024 de Cristina

Iată-mă aici, făcând din nou lecții de fizică. Se face simțită o ușoară adiere de melancolie atunci când socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.

Toamnă. 2023. Briza îmbietoare a Larnacăi adie blând peste micul orășel. Chicotelile turiștilor răsună prelung pe faleza prelungă. Dansul mirific al valurilor străbate terasele scăldate în hohotele de râs ale clienților. Păsări radioase țes peisajul. Muzică din surdină se aude într-o cameră de hotel, la etajul 1. Petale de flori sunt atent așternute, formând un puzzle de la intrarea în cameră și până pe pat. Lumânări înmiresmate întregesc atmosfera, trasând atenția către sticlele de șampanie de pe centrul patului. Bilețele cu motive de dragoste se zăresc împrăștiate printre petalele roșii ca focul, dând loc pasiunii. Baloane multicolore, celebrând uniunea iubirii înconjoară patul. În baie, cu inima palpitând, se zărește o fetișcană cu părul de foc, așteptându-și iubitul plină de nerăbdare. Trebuia să fie vacanța perfectă. Trebuia ca dragostea să fie aniversată. Trebuia să unească cele două suflete. Însă ce era sortit, era cu totul diferit…

După interminabile așteptări, a sosit și băiețandrul. Rămas mut de uimire, a cuprins-o într-un sărut pe iubita sa. Totul era perfect, însă ceva se simțea în aer, iar blondina nu pricepea cu exactitate ce anume. Era instinctul său ce îi comunica faptul că ceva nu era predestinat să se întâmple. A ales să nesocotească acel patos, crezând cu o copilărească naivitate că este doar un iz de teama ca totul să iasă perfect.

În acea noapte, pasiunea dintre cei doi s-a mistuit. Perechea a căzut într-un somn profund. A doua zi, domnișoara Magnet continua să resimtă ceva mistuitor înăuntru-i. Nu putea trasa o linie clară între sentiment și realitate, așa că a continuat să își umbrească instinctul, încercând cu tot dinadinsul să trăiască clipa. Așa s-a petrecut totul. Dragostea dintre domnișoara Magnet și domnul Fier se consuma la cote exponențiale. Obosit, domnul Fier a decis să se odihnească. Așa intenționa și perechea sa, însă un gând hoinar nu îi dădea pace. După ceasuri de nesomn, a hotărât – va da frâu sentimentului său care îi urla că ceva putred era la mijloc.

Astfel, în miez de noapte, domnișoara Magnet a pus mâna pe telefonul domnului Fier. Într-o clipită, a simțit cum întreg universul i se prăbușește. Lacrimi dogoritoare i se prelingeau pe chipul acum plin de durere. Dragostea căreia era dispusă să îi dedice întreagă viață rupsese magia legământului dintre ei. Domnul Fier a fost atras de altă domnișoara magnet…

În zadar au fost eforturile, dragostea și sacrificiile. În zadar a fost totul. Așa cum spunea un prieten mai de mult – ce începe ca un foc pasional, rapid, se stinge la fel de repede. Avea dreptate. Însă vai, a omis partea cu inima sfărmată în bucăți, visele aruncate în neant și lacrimile ce umpleau un ocean…

Deși cei doi au încercat să reaprindă iubirea, magia fusese destrămată. Totul fusese în zadar. Sau cel puțin așa credea domnișoara Magnet.

După un timp, domnișoara Magnet a întâlnit un metal mai puternic, neruginit. L-a întâlnit pe domnul Oțel. A încercat inconștient să respingă Oțelul, însă Destinul avea să intervină. Ezitantă, a hotărât să mai dea iubirii o șansă. Domnișoara Magnet avea să zâmbească cu tot sufletul din nou, să se bucure de clipele învelite în dragoste oferite de domnul Oțel. Cu toate astea, durerea lăsată în urmă de domnul Fier nu a fost ștearsă și nu va fi niciodată, ci doar estompată. După un timp, domnișoara magnet a observat o cicatrice în locul unde cândva domnul Fier fusese… Dragostea pentru el a trecut, însă durerea ei a lăsat urme eterne. Dar a lăsat și o lecție pe măsură. Dacă acea cicatrice nu era, cel mai probabil domnul Oțel ar fi fost mult prea puternic pentru domnișoara Magnet și nu ar fi avut cum să se lipească în totalitate de ea. Acum domnișoara Magnet nutrește încrezătoare speranța ca nimic nu îi va despărți. Nu a mai simțit nicicând o dragoste atât de puternică. Ce va fi, Destinul ne va plăsmui, iar eu voi nara. Va urma…

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Examen la fizică

Publicat pe 29 ianuarie 2023 de Cristina

A fost odată ca niciodată că de nu ar fi nu s-ar povesti, a fost odată un Magnet zvăpăiat care atrăgea bijuterii placate cu aur. Domnișoarei Magnet îi părea miraculos, căci învățase la școală că aurul nu este atras de ea, însă începuse să își pună la îndoială credințele atunci când, nu de puține ori, atrăgea nenumărate bijuterii. Cu toate acestea, în funcție de cantitatea de aur conținută de giuvaiere, se dovedea că la un moment dat acestea se desprindeau de domnișoara Magnet.

Au trecut ani și ani, nenumărate podoabe se agățau frenetic de domnița Magnet, însă timpul le despărțea, indiferent de intensitatea atracției, lăsând-o pe duduia Magnet să tânjească după energia pe care o credea iubire. Separare după separare, domnișoara Magnet socotea că puterea farmecului său se mistuia și că dragostea era ceva efemer. Putea face averi din bijuteriile ce îi cădeau in tentație, dar la ce bun? Ea voia să trăiască acel sentiment tainic despre care cu toții grăiau, acel extaz ce odată simțit nu se asemuie nicicât cu nimic lumesc. Astfel, domnița Magnet a pornit intrigată în căutarea atracției despre care cunoștea doar că se numește iubire.

An după an, simțea că se îndrepta spre incontestabila Atracție. Totuși, ceva o împiedica. De fiecare dată când era hotărâtă să își depășească zona de confort și să se lase purtată de țărmul inefabil, dar tulbure al Destinului, teama de necunoscut îi înnegura mintea, încătușând-o în atracția de moment – certă, dar pieritoare.

Într-o zi însă Creatorul domnișoarei Magnet a pecetluit să îi asculte rugile arzânde. A desfăcut ultimul lănțișor placat cu aur ce se agățase neclintit de ea. Pentru că duduia Magnet nu a priceput că a fost un plan măreț, Creatorul nu i-a oferit metalul mult-dorit, ci curajul de a-l descoperi. Așadar, rămasă stingheră, Magnet a apucat drumul arătat de Soartă. Nu s-a mai dus către bijuteriile placate cu aur, ci s-a lăsat purtată în brațele Destinului.

Drumul îi fu anevoios. Pietre prețioase, nestemate nemaiîntâlnite, rășină, flori înmiresmate, îmbăiate în roua dimineții dulci și câte și mai câte au ispitit-o pe domnișoara Magnet, însă ea a ales să nu mai pașească înspre ele. A ales să rămână neclintită în fața lor, căci simțea că nu vor rămâne prinse de aceasta. Asta până în ziua când l-a întâlnit pe El, pe domnul Fier. Atracția a fost instantă, inevitabilă, indubitabilă, indestructibilă.

De atunci timpul s-a rătăcit. Nu mai existau ore, zile, luni. Existau doar ei, temeinic sudați, făcuți parcă să fie doua piese ce completau un puzzle perfect. Nu puteau fi destrămați de vocile meschine ce răcneau necontenit sau de alte metale ce se forțau să intervină ori de gândurile ce vuiau lugubru spre ei. Domnișoara Magnet și domnul Fier descoperiseră atracția supremă – dragostea.

Împreună au învățat că duduia Magnet aduce cu ea uneori podoabe într-o atracție ce pare a fi infailibilă. În antiteză cu domnul Fier, ceea ce pe din afară este placat cu aur, înăuntru este vid, făcând ca domnița Magnet să atragă doar suprafața, nu și esența.

Astfel, Fier și Magnet au trecut cu brio examenul la fizică și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Publicat în Fără categorie | 3 comentarii

Tort

Publicat pe 24 ianuarie 2023 de Cristina

Azi ar fi fost ziua ta… Azi am fi stat împreună… Azi ți-aș fi dăruit încă o bucățică din inima mea… Azi am fi gonit zburdalnic pe nisipul fin și, sub atingerea diafană a soarelui și mângâierea ușoară a brizei mării, ne-am fi cufundat în albastrul etern al apei limpezi… Azi… Azi ți-aș fi dăruit tortul pe care îl savurai din priviri. Însă barbara eternitate a hotărât să îți ofere ea însăși tortul “azi”…

Am crezut cu întregu-mi suflet în asta, am crezut cu deplinătatea ființei mele că “azi” va fi astăzi, mâine, peste o lună, peste ani și ani… Am crezut cu ingenuitate ca vei fi aici independent de ceea ce este scris in văzduh, însă timpul atât de pungaș mi-a luat nestingherit desfătarea de a-ți oferi tot ceea ce inima-mi arzândă tânjește. Azi am inima plină, însă în acest an amintirile dau pe afară și, în locul iubirii pe care jinduiam să ți-o dăruiesc necontenit și necondiționat, din sufletul meu curg lacrimi. Mă mulțumesc și cu ele, fiindcă știu că sunt pentru tine și chiar dacă dor al naibii de tare, te mențin viu în spiritul meu.

Te-ai transformat în lacrimile pe care le vărs, în suferința tot mai apăsătoare ce o simt, în Steluța cea mai strălucitoare de pe cer la care privesc seară de seară, știind că ești tu. Te-ai transformat în poveștile pe care le spun tuturor cu atâta patos. Te-ai transformat în vântul jucăuș care gingaș îmi șterge lacrimile. Însă ceva din tine nu se va transforma niciodată – dragostea nemărginită ce ți-o port și pe care, zi după zi, ai făcut-o să crească dincolo de nemărginitul infinit. Acum s-a înălțat la Ceruri, alături de tine. O parte din mine a plecat odată cu tine.

Mă doare. Al naibii de tare chiar! Mă doare, vreau să urlu cu fiecare celulă din corp, vreau să te strâng la piept și să nu îți dau mai drumul! Mă sfâșâie faptul că nu o pot face, însă sunt recunoscătoare că mi-am ținut promisiunea făcută-ți din prima clipă în care ochii-mi cristalini te-au zărit. Ți-am promis că vom fi mereu împreună, indiferent de ceea ce Universul va decide că se va întâmpla. Așa și este. De asta o parte din mine a plecat odată cu tine, înălțându-se în necuprinsa zare. Însă nu pentru totdeauna. Vom reuni părțile destrămate din noi atunci când mă voi alătura si eu văzduhului incomensurabil. Până atunci, îmi voi ridica seară după seară după seară privirea către Steluța mea cea mai scânteietoare de pe cer și îți voi spune că te iubesc dincolo de necuprins. Până atunci voi păstra cu mine șuvița aurie din părul tău, pe care o voi lua cu mine și în ziua în care voi merge sub pământ.

Îți mulțumesc pentru cele mai sublime clipe petrecute împreună. Îți mulțumesc pentru ceea ce m-ai învățat și ajutat să devin, îți mulțumesc pentru fiecare zâmbet ce mi l-ai așternut pe chip. Îți mulțumesc pentru că m-ai ales să îți fiu mămică. Mai ții minte, puiul meu? “Primul care se apropie să îmi dea un pupic, vine cu mine acasă”. Îți mulțumesc pentru că exiști, chiar și sub altă formă.

Astăzi este ziua ta! Azi timpul a voit să îți ofere tortul. Rețeta? Cutezătorul “azi” transpus într-un amar “ieri” cu puțin “ce ar fi fost dacă”, blat de dor cu aromă intensă și cu topping de lacrimi. Este un alt gen de tort. Dar nu vreau să te întristezi. Îl vom mânca împreună an de an până ce ne vom reîntâlni. Te iubesc, Yoyo!

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Povestea unui perfect tango imperfect

Publicat pe 20 aprilie 2020 de Cristina

Astăzi îți dedic ultima scrisoare, ultima lacrimă, ultimul regret. Astăzi îți mărturisesc tot ce simt. Durerea de început a trecut, așa că acum o pot face mai rațional. Nu vreau să te aștepți la sentimentalisme. Acum știu că totul a fost în mintea mea și doare mai puțin să ți-o zic. Trebuie să admit, mai am momente când visez cu ochii deschiși la noi, la iluzia pe care am clădit-o singură atâția ani, la tot ceea ce visam zi de zi că vom avea. Ai fost idealul meu. Ai fost cel după care sufletul meu tânjea. Ai fost motivul pentru care am renunțat la mine. Am vrut să te fac cel mai împlinit. Nu am reușit, fiindcă nu pricepeam că trebuia să încep cu mine, iar fericirea mea era clădită pe vise efemere. Asta până în ziua aia – până în ziua în care sufletul meu nu a mai putut să ducă lupta mai departe. A fost atunci când am renunțat. Am renunțat să îmi clădesc lumea în jurul unui om care m-ar fi înlocuit la prima schimbare de melodie. Am renunțat la tine pentru a mă putea redescoperi pe mine. Am știut că dacă am avut puterea de a renunța la mine pentru altcineva, atunci cu siguranță am și puterea de a renunța la tine pentru a mă regăsi. Eram atât de fragilă! Atât de vulnerabilă! A fost momentul când Universul mi-a arătat că este timpul să renunț la starea de victimă și să devin ceea ce sunt eu cu adevărat. Încă nu mă cunosc, m-am pierdut total încercând să te descopăr pe tine și să te fac fericit. Dar acum mă simt mult mai… eu decât oricând! Este un sentiment de libertate de nedescris, însă și o urmă de durere că te-am pierdut. Acum sunt nevoită să continui acest dans singură.

Nu ne-am luat rămas-bun. Totul s-a stins brusc, la fel cum a început. Un prieten îmi spunea că tot ceea ce începe în grabă, se sfârșește în același mod. Însă am refuzat să cred. Am vrut să văd doar binele din tine, însă omiteam să văd că eu eram singurul bine din ecuație. Iar aici nu mă refer că ai fost o persoană rea. Aș fi ipocrită să afirm un asemenea lucru. Te-am iubit mai mult decât pe mine însămi! Prin binele din ecuație mă refer la dorința de a evolua, de a avea o relație exact ca în poveștile pe care mi le spunea bunica înainte de culcare când eram mică. A fost un tango nemaipomenit, dragul meu! Eu făceam un pas spre tine, iar tu doi înapoi. M-am lăsat condusă de acest dans. Te-am lăsat să mă învârți așa cum ți-a dorit inima, zbătându-mă să țin pasul, însă nu reușeam să îmi dau seama de răul pe care mi-l făceai. Amețită de la atâtea piruete, gândurile mele erau într-un haos total și tot ceea ce puteam percepe din realitate era cum să mă mențin în acel dans și să nu cad. Nu aș fi vrut să te dezamăgesc. Sau poate că nu am vrut să mă dezamăgesc pe mine acceptând că nu erai un bun dansator. Însă nici eu, așa că eram în sincron. Noi nu am fost doi oameni întregi, ci două trupuri incomplete care se completau reciproc; eram două piese dintr-un puzzle care nu avea să fie niciodată complet. Aveam nevoie unul de altul și de delirul produs de acel tango frenetic. Numai așa simțeam că trăiam. Niciunul dintre noi nu își dădea seama că ceea ce făceam era doar să fugim de viață, nu să o trăim. Doi oameni trăiesc cu adevărat atunci când sunt întregi, nu când se ascund de realitate printr-o simbioză. Mi-a luat ceva să accept asta. Iar „sincronul” haotic, dezordonat, lipsit de ritm și finalitate din timpul dansului mă făcea să te iubesc. Iar tu iubeai să mă vezi plângând, urlând de disperare și deznădejde. Obosisem să dansez. Credeam că era iubire. Credeam că iubirea era haos. Iar cu cât mă apropiam mai tare de ritmul corect al tango-ului, cu atât te smunceai mai violent în partea opusă și eu nu voiam să îți dau drumul, știi… Așa că am continuat să te urmez. Mergeam împreună. Ne îndepărtam împreună de ceea ce dragostea putea însemna. Și mă durea, dar îmi și plăcea al naibii de tare. Am sperat că împreună puteam redefini iubirea, însă nu vedeam că ceea ce făceam era să întărim speranțe plăsmuite care nu aveau să se adeverească niciodată. Înfricoșător, nu? Asta credeam și eu. Dar ceea ce era cu adevărat înfricoșător era cum împreună, în nerozia noastră, credeam că mergând de aceeași parte cu iluziile deșarte, vom reuși să continuăm dansul ca la carte. Însă nu puteam continua ceva ce era perfect numai în gândurile noastre.

Astăzi, după acel tango, încă sunt obosită. Dar vreau să îți mulțumesc pentru dans. Nimic nu te învață să dansezi mai bine decât o lecție despre „cum să NU”. Atunci când am întâlnit dansatori profesioniști, i-am considerat lipsiți de viață, anoști. Atunci nu trecusem prin lecția „cum să NU„. O să îmi amintesc mereu de perfectul nostru tango imperfect. O să îmi amintesc mereu de haosul din timpul dansului, de piruetele periculoase în care ne angajam, de zâmbetele apărute pe chipurile noastre din timpul sincronului, de ritmul schimbător, de amalgamul de emoții și sentimente. O să îmi amintesc mereu de tocurile înalte pe care le purtam în timpul dansului și care, atunci când s-au rupt, m-au făcut să revin cu picioarele pe pământ într-un mod brutal. Tot atunci, tu, neobservând, te-ai îndepărtat, așa cum o făceai mereu, însă nu te-am putut urma – căderea mi-a fost mult prea dureroasă. Și așa s-a terminat tango-ul. S-a încheiat cu o căzătură în loc de o piruetă. Însă orice căzătură presupune o înălțare. Pentru asta, am nevoie să stau o vreme jos, să îmi revin, pentru ca apoi să mă reîntorc la dans mai puternică și mai plină de energie ca niciodată. Iar acum că mi-am învățat lecția despre „cum să NU” din ultimul tango, voi putea exersa, apoi învăța cu ușurință cum se face dansul ca la carte.

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Bedtime story

Publicat pe 17 aprilie 2020 de Cristina

Once upon a time there were two kinds that met. One was called Narcissistic Personality or simply Narcissist and the other one’s name was Codependent. They both went perfectly together as if they were two pieces of a missing puzzle. The Narcissist love bombed the Codependent with plenty of attention which felt like a oasis in the dessert for them who were uninterruptedly seeking for any tiny shadow of love.

After a while, the Codependent had begun being taken for granted and being the only one fighting for the relationship while the Narcissist had been pushing all the buttons by lying, hiding things, cheating, avoiding to take any kind of responsibility for their behavior, playing manipulative games etc. It all went this cyclical way for days that became months which finally turned into years. It begun to be so familiar – love bombing, devaluation, discard then there they were again – repeating and repeating the same cycle.

One day the Codependent grew up and finally understood the meaning and the value of self-love and self-worth and left the manipulator. End of story.

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Separarea trupurilor nu înseamnă despărțirea sufletelor

Publicat pe 2 aprilie 2020 de Cristina

  https%3A%2F%2Fkitty.southfox.me%3A443%2Fhttp%2F25.media.tumblr.com%2Fccf003034c8535a87a694922c6dab8a7%2Ftumblr_mzczooIg6g1spbxyho1_500

   Sunt momente în care știu că sunt în gândurile tale. Simt asta. Atunci te simt cel mai aproape de mine. Nu ai fost nicicând atât de aproape. Pentru că niciodată nu ai fost doar în sufletul și mintea mea și nu lângă mine. Și mi-e dor, știi… Dar ce e de făcut? Să îmi împac durerea cu lacrimi. Or sa treacă. O să trecem amândoi peste suferință. Știi cum? Împreună, așa cum am cauzat-o. Chiar daca nu suntem aproape.

   Oare s-a terminat? Dacă da, de ce încă te vreau, de ce încă îţi răscolesc gândurile? Dacă nu, de ce nu ne vorbim? Poate că ne vorbim în fiecare moment prin tăcere. Poate că asta spune tot ceea ce cuvintele nu reușesc. Inimile noastre învață iubirea, trupurile ne aduc despărțirea, separarea. Dar despre ce separare e vorba când lacrimile, dorul ne cheamă înapoi, când dragostea e mai puternică, mai pură și mai profundă ca niciodată? Vorbesc despre separarea trupurilor. Asta doare cel mai tare. Sau poate urma trupului tău pe trupul meu…

Nu ne-am despărțit încă, iar tu știi asta. Despărțire va fi atunci când inimile noastre vor înceta să se caute în ochi străini, atunci când sufletele nu se vor mai întâlni în vise și speranțe amare. Vezi cum doare? Tocmai de asta e așa, pentru că sufletul a rămas, deși trupul a ales să plece… Rațiunii îi poți impune principii, poți țese asupra ei orgolii, înfrânări, dar oare nu observi că nu izbutești să faci același lucru și inimii?

Totuși, nu putem sta acolo unde acestea două nu conlucrează, acolo unde tristețea îneacă momentele de fericire. Poate e doar un zbucium interior. E unul care se revarsă și în viața exterioară. Unul care ne marchează visurile, așteptările. Iar acum așteptăm liniștea. Ne așteptăm unul pe altul. Mai venim? Poate că altcineva, cândva ne va umple golurile din suflet. Dar nu va avea puterea de a umple și amintirile cu noi. Nici nu aș lasă așa ceva! De ce? Fiindcă deși te iubesc și doare, nu mi-aș putea da cele mai de preț amintiri.

Ai grijă cu cine îți faci amintiri, alege-ți persoană pentru care îți vei dedica insomniile și asigură-te că merită. Personal, știu că mi-am petrecut timpul cu cel mai special băiat, iar asta mă face să merg mai departe, cu capul sus și cu un zâmbet în colțul gurii.

Atunci când două mâini se întâlnesc, își lasă amprenta una asupra celeilalte, dar atunci când două suflete se leagă, rămân în urmă amintiri, iubire. Și ce te faci atunci când inimile rămân înnodate, iar trupurile se separă? Apare durerea. Apoi apare o nouă zi și încă una, până ce apare altcineva, o altă poveste. Apare o nouă dragoste. Și o nouă suferință. Care niciodată nu o va astupa pe cea de dinainte.  Apoi, apare gândul „nimic nu e întâmplător”. Deci nu degeaba ne-am cunoscut. Nu ești o suferință inutilă. Nici o dragoste întâmplătoare.

https%3A%2F%2Fkitty.southfox.me%3A443%2Fhttp%2F25.media.tumblr.com%2F8109fe4f79cb40467e1131ed10762d97%2Ftumblr_n0n4h5r7Qx1rmw0cso1_500

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Destino o lezione?

Publicat pe 1 aprilie 2020 de Cristina

Ed ho perso tutto… Ho perso te, ho perso il sorriso, ho perso il sonno ed i sogni, ho perso l’orgoglio… Ma non ho perso la speranza. Qualcosa dentro di me mi sta sussurrando di continuare ancora finché io non abbia la fiducia che potrei ricuperare tutto. E questa non è solo speranza. Lo puoi chiamare destino perché lo so che un giorno mi sveglierò ancora vicino a tutto quello che amo. Non mi voglio deludere ma se so che c’è ancora una infima possibilità di riavere tutto, mi prendo il rischio. Voglio vederti sempre accanto a me, voglio averti sempre nelle mie braccie, voglio guardarti e baciarti sempre mentre dormi, voglio svegliarmi sempre vicino a te.

Tu sei sempre là. Sei sempre con me nella mia anima. Mi sveglio guardando la fotografia di noi che c’è sul comodino. Sei sempre nei miei pensieri. Forse pensi che dopo più di due anni insieme non sono più innamorata di te. Nulla più sbagliato! Adesso ho scoperto che sono più innamorata che mai! Mi pento di averlo capito con la tua mancanza. Spero che non sia troppo tardi…

Ho così tanti sogni e desideri di noi due che se te li scrivessi, non ti basterebbe una vita per leggerli. So che si possano metamorfosare in delusioni. Ma so anche che possano diventare destino. E tu sai che non puoi fuggire da quello che n’è scritto. Ci siamo incontrati con un motivo. Spero che quello sia la causa per la quale le nostre ex relazioni si sono finite e spero che non sia soltanto una lezione dolorosa per tutti due. Sei l’uomo che mi ha fatto conoscere me stessa ad un livello mai raggiunto, sei l’uomo che mi ha fatto brillare con il suo amore, sei l’uomo che mi ha fatto voler dividermi la vita con lui, sei l’uomo che mi ha fatto chiarire parecchie cose della vita e soprattutto d’amore, perdono e fiducia. Sei l’uomo che mi fa sentire la vita con tutta mia stessa. Sei l’uomo che amo.

Ti sembra una poesia? Questo perché lo è! È la poesia della mia anima che ti sta confessando quello che c’è dentro il mio cuore, affianco a te. È solo amore. Se un giorno prendessi la decisione di mettere da parte i miei sbagli e di seguire il filo della nostra storia, mi troveresti qui. Se un giorno mi volessi dimenticare, mi troveresti nel tuo cuore e nei tuoi ricordi. Se un giorno ti chiedessi perché pensi ancora a noi e non riesci a dimenticarmi, capiresti che questo che abbiamo noi è più di una storia classica. That’s amore. Forse quello sarà il momento quando ti renderai conto che la vita ci ha voluto insieme.

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Curs de legislaţie – intersecţie, stop, viraje

Publicat pe 21 martie 2020 de Cristina

StopDrum cu prioritate. Cedează trecerea. Stop. Urmează o intersecție cu un drum fără prioritate unde chiar e cazul să oprești.

Dacă mă întreabă cineva, acolo e ultima mea dragoste. Perfect descrisă. Totul a început când drumurile ni s-au intersectat la club. Au urmat privirile intersectate, strângerile în brațe atât de intense… Un timp mi-a fost greu sau, de ce să nu admit, imposibil să pricep cursul relației noastre. îmi era de nedeslușit faptul că deși viteza dragostei depășise de mult limitele morale, nu puteam merge înainte prea mult timp cu frâna de mână trasă, înțepenită, fără cale de a o lăsa jos. Credeam că iubirea este așa cum o vedem și percepem în filme, cu fugit în lume și renunțat la viață de dinainte în favoarea uneia radical diferite, dictate de inimă. Totuși, am înțeles că unele legături sunt posibile doar în plan sufletesc și numai temporar, unele situații fiind prea adânc înrădăcinate pentru a te putea desprinde din ele, indiferent de puterea dorinței.

Am crezut că nu mă iubește, pentru că eu aș fi renunțat la tot pentru a fi cu el, diferit de felul în care ar fi acționat el. Doar că am înțeles că felul lui de a mă iubi nu coincidea pe deplin cu al meu, și la fel și situațiile. în timp ce la mine plecarea se putea rezuma la 5 minute distanță de schimbarea drumului vieții, la el treburile ar fi luat o cu totul altă întorsătură. El avea lucrurile și obiceiurile moștenite de la generații întregi dinainte și sarcini pe care trebuia să le ducă la bun sfârșit. M-a învățat că iubirea nu se rezumă la persoana cu care îți împarți zilele și locul unde locuiești, și nici la timpul petrecut cu cineva, ci la momentele în care inima pur și simplu îți tresaltă de extaz. îmi venea greu să pricep ceea ce încerca să îmi explice și deși nu o înghițeam, dădeam din cap aprobator. Voiam să gust doar dulceața clipelor cu el.

Apropo de prioritate, el a fost cu siguranță cel mai important din viața mea. Mi-aș fi dorit să întorc, fiindcă înainte era drum fără acces, dar m-am trezit trăgând de volan în zadar. Era dublă linie continuă. Două obstacole. Viața lui de zi cu zi, legăturile prea strânse de acolo și faptul că întorsul nu își avea rostul; mașina trebuia forțată și deja mersese prea mult cu frâna de serviciu. Am încercat un timp să merg înapoi, să repar ceea ce consideram că e cu putință, însă în zadar, mașina trăgea tot mai greu. Așa că am ales să semnalizez. Mi-am semnalizat intenția de a schimba drumul așteptând ca el să mă urmeze. Am mai mers împreună până la „Stop”. M-am oprit din drum să mă gândesc în ce parte să apuc. știam că în situația dată, singura opțiune era să virez, cu toate că eram conștientă și de faptul că drumul lui se îndrepta în direcția opusă. Aș mai fi putut să merg cu el. Prea târziu. Mașina apucase deja pe drum, îndepărtându-se de el. El m-a claxonat să mă întorc, dar știam că în definitiv fiecare are altă direcție de mers , iar sigurul lucru pe care îl puteam face era să îl ocolesc și am fi ajuns în aceeași situație. Așa că am scurtat. Brusc. Inevitabil.

Mai sunt momente în care privesc retrospectiv, în oglinda din spate. Apoi mă uit în față și accelerez. știu și simt că îmi urmez propriul drum, tot mai departe de cel care credeam că e calea mea. în schimb, asta îmi oferă liniștea interioară deplină. Simt și știu că oricât am mai fi încercat, s-ar fi stricat. Fiindcă asta e fost lungimea drumului. A fost un drum îngustat, cu multe viraje și curbe periculoase pe care l-am trecut împreună și din care am căpătat experiență în șoferia vieții. Dar acest curs a luat sfârșit și unul nou tocmai a apărut. E ceva mai sigur decât cel de dinainte și cu siguranță diferit. în orice caz, lecțiile importante rămân bine întipărite și este imposibil să fie uitate sau repetate, doar recapitulate, amintite…

397612_242863612512762_5258389_n  537991_242121242586999_319404323_n

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Redescoperire

Publicat pe 21 martie 2020 de Cristina

C.

image

Mi-e dor. Recunosc. Nu i-am lăsat și lui aceeași impresie poate din orgoliu sau poate din dorința de a nu suferi și el, de a mă uita mai ușor. Stai așa, să mă uite? Nici gând! Doar să își amintească de mine cu drag, să i se întrevadă un zâmbet larg pe fața luminoasă atunci când numele meu este rostit. Îl vreau. Dar nu pe jumătate sau pe sfert. Îl vreau în totalitate, așa cum m-a învățat cândva. Nu vreau să îl văd din ce in ce mai rar, nu ar fi deloc așa cum mă făcea în vară sa urlu de fericire. Totuși, mai presus de această dorință a mea care pe zi ce trecea, parcă se apropia inevitabil de irealizabil, vreau ca măcar el să fie fericit.  Iar el nu mai era așa în preajma mea. Îl iubeam nebunește și gândul că nu mai eram la fel de dorită ca până atunci, mă înnebunea. Pur și simplu fiecare părticică de a mea îl dorea tot mai tare și mai tare. Dar el nu. El dorea eliberare, evadare, revenire la vechea lume lipsită de sentimentalisme și complicații. Simțeam asta. Și încă speram… Ce naivă! Speram că într-o zi totul va fi așa cum mă obișnuise, speram că într-o zi urma să fiu iar inundată de iubire și prezentă în fiecare vis de-al lui… Poate că nu el m-a omorât, ci speranțele, așteptările. Eu m-am îndepărtat, știu asta. Ce nu știu este dacă el cunoaște adevăratul motiv. Încă mă întreb dacă știe că îl iubesc. Încă vreau să știu dacă și-a dat seama că am plecat, ca să nu îngreunez lucrurile. Mă săturasem de atâtea nopți plângând, nu mai suportam să vină mereu la mine, apoi să se depărteze brusc. Nu mai puteam sta undeva unde nu aveam totul. Poate că am fost radicală, totul sau nimic, dar eu ofeream TOT, bineînțeles că TOT asta așteptam în schimb. Iar dacă nu mai era posibil, ce rost avea? Poate că am renunțat la cele mai frumoase amintiri și la cea mai frumoasă relație. Poate că am renunțat la băiatul care îmi trezea atâtea sentimente atunci când îl vedeam. Poate că am renunțat la fericirea mea. Sau poate că nu am renunțat eu la toate astea. Eu am renunțat la indiferența celui pentru care îmi dedicam fiecare gând. Am așteptat un semn, dar vorba aia, „cel mai clar mesaj este faptul că nu primești niciun mesaj”. Acum nu îi reproșez nimic. Nu este de vină pentru speranțele mele. Tot ce vreau este să aibă grijă de el dacă eu nu mai sunt acolo să o fac. Vreau să știe că nu sunt supărată pe el și că tot timpul o să îmi amintesc de el când o să pomenesc despre cea mai frumoasă vară. Cu el am împărțit tot: timp, vise, iubire, poveşti, amintiri, mâncare, tricouri… știu că și lucrurile alea or să ii aducă aminte de mine, de zâmbetul și de parfumul meu și vreau sa nu uite că pentru tot ce a făcut, pentru fiecare bătaie puternică a inimii mele, o să rămână în sufletul meu. Chiar dacă nu o arăt. Chiar dacă mint că nu îmi pasă.

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Legături 

Publicat pe 19 martie 2020 de Cristina

   Suflete pereche. Sună a clișeu. Dar nu cred că e nici pe departe așa. Mi-a zis un prieten că niciodată nu putem rămâne cu sufletul pereche, dar energia dintre noi va fi acolo oricând, oriunde, cu oricine am fi… 

   – Chiar și atunci când voi fi cu soțul meu în pat? am tresărit. 

   – Da, chiar și atunci… Eu am pățit-o și din cauza oamenilor, a circumstanțelor, nu am putut rămâne lângă ea. Dar a rămas în sufletul meu și legătura noastră e undeva aici, în Univers. 

   Mă pusese pe gânduri. Oare chiar așa să fie? Și el îmi spunea mereu când eram împreună că ce a trăit cu mine nu o să uite niciodată și nici nu va putea retrăi asta, iar eu îmi voi aminti mereu de el. La momentul ăla, mă înspăimânta un pic ideea și eram reticentă, însă acum sunt ferm convinsă că avea dreptate întru totul. Nu putem explica multe lucruri. De pildă, de ce dacă ne e bine lângă altcineva, tresărim numai la auzul numelui sufletului iubit? De ce dacă avem sentimente în altă parte, încă ne imaginăm cum ar fi fost dacă? De ce indiferent de cât de implicată ar fi persoana de lângă noi, încă există acel „înainte era diferit”? De ce sunt seri când ne trece prin minte cum ar fi fost dacă eram în alte brațe? Despre astfel de lucruri vorbesc. Inexplicabil. Inevitabil. Indezirabil. Involuntar. 

   Când îl priveam în ochi, știam ce risc. Știam că risc ca gândurile cu el să mă urmărească mereu. Nu e vorba despre o ancorare în trecut, ci despre momentele care ne-au făcut ceea ce suntem azi. Nu uităm niciodată de unde am plecat. Sau de lângă cine… Uneori, viața trebuie să își urmeze propriul curs și cu cât ne împotrivim mai tare destinului, cu atât mai dureroasă este trezirea la realitate. Viața ne învață că totul are un motiv, chiar și tristețea, pierderea sau renunțarea. Nu știu de ce el e sufletul meu pereche. Nu știu nici măcar ce am avut în comun când ne-am cunoscut și l-am lăsat să mă descopere. Dar știu că de fiecare dată când vorbim, ne întâlnim sau doar ne gândim unul la altul, ceva se întâmplă în Univers. 

   Cineva îmi spunea că legăturile nefinalizate în viața asta, nu rămân așa. Ele se metamorfozează în altă viață, în altă formă. Nu știu când sau cum vom simți asta, dar cred cu certitudine în convingerea asta. Poate e ceva mai mult de o consolare când îmi e dor. Unele legături sunt mult prea puternice pentru a putea rămâne pur și simplu neîncheiate. Poate că într-o zi am să renunțăm definitiv în a căuta răspunsuri și doar o să simțim. Poate că într-o zi doar vom zâmbi când îi vom auzi numele și vom învăța să acceptăm faptul că unele răni au nevoie de timp pentru a putea fi vindecate și că unele cicatrici pur și simplu sunt acolo pentru a ne aminti că am învățat ceva, că am trăit ceva și că am simțit ceva. Vom simți mereu, dar nu vom mai trăi. Vom învăța mereu, dar nu vom mai simți. 

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Vale?

Publicat pe 10 martie 2020 de Cristina

Chiudi gli occhi… Senti il mio respiro, senti il mio cuore, senti il mio coraggio, senti la mia mancanza, senti il mio dolore. Non mi fa male perché non ci stai più vicino a me, ma mi fa male vedere come una magia si scatta piano piano prendendo pezzi di me, lasciando scogliere sotto il bruciore del dolore tutti i nostri sogni e piani, tutto l’amore e tutti i momenti quando eravamo letteralmente senza fiato. Ti potresti dimenticare della prima notte d’amore sulla spiaggia? O del primo bacio sforzato? E di tutti i miei tentativi di ricominciare? Stammi vicino!

Dimentica per un attimo tutto il dolore che ti ho causato, tutti i nervi scattati e tutte le parole gettate che hanno fatto male. Che resta? Una coppia che resista nonostante a quello che è, una coppia che fa l’amore in tutti luoghi, una coppia inseparabile.

Lo so che nulla è garantito. Nè una relazione ma neanche un fallimento. Ma se mi guardi gli occhi annegati nelle lacrime capisci che quella ragazzina ingenua è pronta per un miglioramento. Sarà un film che farà rimanere tutti senza parole. Sarò là per te. Sarò là per farti capire che tutto è possibile. Sarò là per dimostrarti che per me è più facile cambiare certi atteggiamenti sbagliati che perderti. Non mi riesco a riconoscere… Sono davvero io? Dov’è quella ragazza indipendente e piena di vita? Dov’è quel sorriso che riempie il suo volto? Tutte queste sono là, vicino a te e verrò a ricuperarli. Lo so che sarà difficile ma sono pronta per tutto questo. Lo so che merita.

Adesso è inutile chiedere il perdono. Le parole forse sono senza valore. Se posso ignorare questo, non riesco ad ignorare le richieste ripetute del mio cuore. Forse sto sbagliando perché ti cerco. Ma non cerco solo te, cerco me, cerco quella donna che ti ha fatto innamorare, quella donna che ti ha fatto voler stare con lei per il resto della tua vita. Lo so che quella donna è ancora qui ed è più potente che mai. Se sei riuscito ad amarmi nei instanti più brutti figurati come sarebbe farlo nei instati mai vissuti e magici. Metti da parte tutti quei blocchi mentali che ti fanno pensare al male. Ascolta soltanto il tuo cuore. Forse è un po’ difficile farlo ma non fidarti di me con la razione, fallo con l’anima. Perché con l’anima? Perché nulla di questo che ho fatto e che farò per te non è fatto con razionalità ma con tutto il cuore.

So che te l’ho detto altre volte. Ma quello che sento adesso è incomparabile più intenso di quello che sentivo l’anno scorso. L’anno scorso ero un po’ esitante. Adesso sono più decisa che mai. E non ti voglio obbligare a fare niente. Ti voglio soltanto vicino a me. Voglio spendere con te tutti i miei anni che mi sono rimasti e sono disposta a fare tutti i sacrifici necessari. Lo so che sarà difficile ma se un amore come il nostro è possibile, allora lo so che tutto è possibile. E non cambierò come una marionetta, il mio cambiamento sarà naturale. Ricordati di quella donna con la quale ridevi, ricordati di quella donna con la quale cucinavi, ricordati di quella donna che ti teneva stretto stretto ogni sera e non ti voleva mai lasciare, ricordati di quei baci datti mentre dormivi, ricordati di quella donna che è sempre stata là, ti è sempre stata vicino nonostante la difficoltà, di quella donna che ti racontava tutto, di quella donna a chi dicevi i tuoi pensieri, di quella donna che non resiste a stare lontano da te. Renditi conto che quella donna farebbe assolutamente tutto per te.

E poi sia sincero con te. Quante persone su questa pianeta ti cercherebbero a mille chilometri distanza solo per dirti che cambiano? Una persona che è capace di fare questo è indubbiamente capace anche di migliorare il suo comportamento. Sei sicuro di voler gettare una magia?

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

#Anulat

Publicat pe 7 martie 2020 de Cristina

image

Şi noaptea eşti cel mai sincer. Atunci dai frâu liber gândurilor să hoinărească acolo unde nu le-a fost permis sa o facă ziua sau la cine nu le-ai lăsat… E ciudat cum putem iubi prostește pe cineva. E sentimentul ăla nenorocit de parcă dacă mai treci încă o dată cu vederea, lucrurile se vor schimba. Sau cel puțin starea ta. Starea de moment, fiindcă o greșeală care se repetă, trece la stadiul de prostie atât timp cât este acceptată.
Dragostea ne face capabili de lucruri cu adevărat ciudate si inutile. Ne simțim de parcă putem face orice şi chiar aşa şi este, însă cu prețul de a continua cu aceleași greșeli. E ca şi cum avem puterea de a muta munții din loc, dar tot ne chinuim să îi escaladăm ca să aflăm ce este dincolo de ei, în loc să ne folosim atuul. Cred că prețul nostru este cu mult mai presus decât o relație care ne aduce suferință. Şi totuși, deşi înțelegând asta, mergem înainte. Iubim. Acceptăm. Iertăm. Iubim în continuare. Dar până când? Până unde?
Sunt unele greșeli care credem că sunt făcute de persoana atât de dragă nouă şi de aceea le acceptăm. Adevărul este, însă, că aceste greșeli, dacă se repetă, nu mai aparțin persoanei iubite, ci nouă. Iar fix ăsta este si motivul pentru care le acceptăm. Ne mințim că iertăm persoana de lângă noi, pentru că dacă am înțelege că noi suntem vinovați, cu siguranță nu am mai trece peste ele. Ne dorim să fim cât mai buni şi nu ne-am putea accepta nouă înşine o asemenea greşeală colosală, ci pur şi simplu am pleca. Este mult mai simplu şi mai comod să o punem pe seama altcuiva numai de dragul de a rămâne sau din frica de a nu fi singuri. Uneori singurătatea cu propria persoană poate fi mai puțin dură decât cea în doi. Sau cel puțin, mai benefică pe termen lung.
Azi am înțeles că nu eşti tu vinovat pentru că nu sunt apreciată îndeajuns. Eu am greşit, fiindcă am continuat să îți vorbesc. Am înțeles că nu tu eşti cel de iertat, ci eu, pentru că mi-a fost frică să renunț. Şi acum îmi e, recunosc, dar nu vreau să mi-o reproșez mai târziu, aşa că am să plec. Nu o să fac gălăgie. Am să fiu hotărâtă şi discretă. M-am săturat. Am trecut de mult de limita pe care ne-am impus-o la început, iar acum e timpul să îți anulez permisul prin care mă dețineai. De azi eşti liber să goneşti pe orice alt fel de drum te duce inima. E timpul să îți iei un permis de altă categorie. E clar că cel de până acum nu era de tine… Am multe să-ți spun, dar nu ai putea înțelege. Legislația, se pare, e a naibii de încurcată, dragul meu.

image

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ador când mă dezbracă de cuvinte, dar și când mă îmbracă cu halatul lui, să nu răcesc

Publicat pe 26 februarie 2020 de Cristina

10357973_1423003321302868_1544698604_n

M-am îndrăgostit sau doar mă gândesc non-stop la el? M-am îndrăgostit sau doar îmi doresc să îi simt fiecare respirație tandră, dulce? M-am îndrăgostit sau doar nu văd și nu îmi doresc pe altcineva lângă mine? M-am îndrăgostit sau doar e ceva firesc să mă trezesc dimineață după dimineață în brațele lui, plină de zâmbet? Oare să mă fi îndrăgostit sau doar stau cu el în casă? Sunt îndrăgostită sau doar îmi doresc să fie ultima mea relație?
La naiba! Da, sunt îndrăgostită! Iar el nu ratează nicio oportunitate de a mă face să-mi dau seama de asta! E primul bărbat care îmi demonstrează că fiecare noapte împânzită cu lacrimi pentru dobitocii care nu m-au apreciat, se poate răscumpăra înzecit. El e bărbatul care mi-a arătat că nimic nu e întâmplator și că merit să fiu iubită așa cum nici nu mi-am imaginat.
– Ăia care te-au pierdut au fost niște proști, jur!
Așa a început totul. 29 noiembrie. Cafea. Eram cu el în mașină îndreptându-ne spre cafeneaua noastră preferată când mi-a spus răspicat asta. Atunci credeam că e doar un mod banal de a mă agăța pentru a mă aduce în patul lui pentru o noapte. Și așa a fost. O noapte urmată de încă una și încă toate nopțile de până azi. Îmi șoptea planurile lui în timp ce îmi săruta ușor lobul urechii. Ah, ce fior!
– Vreau să te am, și nu pentru o seară, ci te vreau lângă mine ca pe femeia vieții mele.
La început, spusele lui îmi păreau doar amăgitoare. Însă gesturile lui tandre, atenția, grija și răbdarea pe care mi le oferă înca din clipa când ne-am cunoscut, spuneau altceva. Era prima dată când ceva mă îndruma să cred într-un necunoscut. Nu știam de ce, așa că am pus-o pe seama dorinței mele de afecțiune și l-am luat în derâdere. Dar el treptat, a știut să îmi demonstreze ce înseamnă cu adevărat un bărbat îndrăgostit și devotat. Era ciudat, total nefamiliar, pentru că până atunci nimeni nu făcuse tot ceea ce a făcut el pentru mine. Însă mi-am zis să-i dau o șansă, că poate, cine știe?
Din clipa în care am decis asta, i-am dat impulsul:
– Știi, o să vedem ce o să fie și eu vreau să ne dăm o șansă.
– O să-ți arăt cum ar trebui să fie tratată o femeie, că nu știu peste ce fel de dobitoci ai dat. Eu vreau să-ți demonstrez că există bărbați care știu ce vor, mi-a spus. Meriți asta.
Și el ma voia pe mine.
Reticentă, am gândit ca voi vedea cum vor decurge lucrurile fără să-mi fac speranțe prea mari sau să-mi tai singură craca. Atunci erau vorbe mari. Acum sunt fapte. Atunci aș fi dat înapoi. Acum aș merge cu el și prin foc. Atunci eram neîncrezătoare. Acum am atâtea speranțe în el.
Seară de seară și zi după zi mă îndrăgostesc mai mult de el. E singurul om din viața mea care îmi e cel mai tandru iubit, cel mai înfocat amant, cel mai bun prieten, cel mai grijuliu tată și cel mai enervant bărbat. Dar îl ador. Ador când se supără și apoi seara, fără să își dea seama, vine să mă ia în brațe crezând că dorm. Ador când după o mică discuție, mă trezește a doua zi cu cafeaua gata făcută. Ador când îmi gătește. Ador când mă sărută și ma face să-mi pierd total controlul. Ador când mă enervează și apoi mă face să-l vreau și mai tare. Ador fiecare celulă din el. Ador când ne trec prin minte exact aceleași prostii. Ador când are grijă de mine, dar și când mă ceartă. Ador când mă dezbracă de cuvinte, dar și când mă îmbracă cu halatul lui, să nu răcesc. Pur și simplu ador că m-a făcut să cred în basme. Ador că e bărbatul pentru care vorbele sunt fapte.

10346898_629650263790260_845293431_n

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Poveste de rămas-bun

Publicat pe 19 februarie 2020 de Cristina

   Întotdeauna suntem și altundeva. Așa cum este el în mintea mea. Și-a lăsat efectiv amprenta asupra mea, asupra comportamentului meu și asupra fizicului meu. Când a plecat, mi-a zis că și-a uitat ceva la mine… Mi-a șoptit că și-a uitat o parte din el la mine acasă. M-a emoționat. Știam că partea aia va rămâne mereu la mine… Așa că i-am spus-o. Eram într-o cafenea, la o masă din margine.    – Bine că ne-am așezat aici!

Mă pusese pe gânduri. 

   – De ce? am întrebat. 

   – Pentru că trec des pe aici și de fiecare dată când o să mă uit, o să îmi amintesc…

Eram emoționată până la lacrimi. Dar el nu trebuia să știe asta. Nu își avea rostul. 

   – De ce ești așa rece cu mine? mă întreabă. 

Îmi ascundeam lacrimile în spatele ochelarilor și a privirii rătăcite. Nu îl puteam privi în ochi. Și la ce bun să știe? M-am scuzat să merg la toaletă unde m-au bufnit lacrimile. Era atât de greu și de nefamiliar să nu îl las să mă sărute sau să mă ia de mână. Dar alesesem deja alt drum. Nu voiam să încerce mai mult, eram deja hotărâtă. Când m-am întors, am auzit stins:

   – E foarte norocos să te aibă… Și tu la fel ești pentru că l-ai cunoscut. 

Inima îmi sărea din piept. M-am uitat la ceas. Încă 30 de minute cu el, apoi viața mea lua o altă întorsătură. El nu mai avea ce să caute acolo, iar eu mă întorceam la bărbatul care sper să mă facă fericită. Timpul trecea atât de repede! Aveam un examen și mă bulversase total. Nu știam cum să reacționez. Ne priveam intens în ochi unul pe celălalt. Un fior mi-a străbătut întreg trupul. Brusc, liniștea dintre noi este întreruptă de sunetul unui mesaj de la el. Era atât de atent cu mine, încât mi-am dat seama că eu eram acolo să închei legăturile cu trecutul și să pot merge mai departe. Mi-am dat seama cât de mult îmi doresc un asemenea bărbat lângă mine, așa că am întrerupt acel eye-contact străfulgerător. Știam că dacă mă întorc în trecut, nu aveam cum să fiu cu adevărat fericită. 

   – Ți-a dat mesaj, văd. Îi pasă de tine. La fel și mie. Te rog mult, ai grijă de relația ta dacă te face fericită. Simțea că îmi e bine lângă el. Trăiesc un sentiment ciudat, mi-a spus șoptit. 

   – Ce sentiment? am vrut să aflu, deși simțeam același lucru. 

   – E un sentiment ciudat că nu te mai am. Și îmi e greu să mă obișnuiesc fără tine. Dar dacă te știu fericită, îți promit să te las în pace. Doar o să te mai sun să văd cum ești. Nu îmi poți interzice asta! 

Se făcuse târziu. Trebuia să plec. Nu știam ce să îi spun. 

   – Hai să mergem! i-am zis. 

Plecasem. Deja mă uitam în spate, la masa unde stăteam… Dar știam că sunt puternică și că îmi doresc o alt fel de viață, iar acum, lângă el, am parte de un nou început și pare să fie ceea ce îmi doresc. Și mi-am promis că atât cât suntem împreună, îi voi fi sinceră și fidelă. Când am ajuns în fața facultății, mi-a fost greu să plec. Știam că e momentul să îl las în urmă. Ne-am privit un timp în ochi și m-a rugat să am grijă. Mă luase în brațe și îmi dăduseră lacrimile. Nu l-am lăsat să știe. 

   După ce am plecat, m-am întors la ale mele. Am dat examenul, iubitul meu venise să mă ia, am început să ne povestim și am fost în oraș. Mă simțeam atât de bine cu el! Mi-am dat seama că merită să îi dau o șansă și ca și eu merit, la rândul meu, un bărbat adevărat lângă mine. Chiar dacă încă îmi mai amintesc din când in când de trecut, știu că o să trec peste. Mi se mai face dor, dar și sentimentele mele pentru cel din prezent încep să se sedimenteze. E atent, grijuliu, sincer, deschis. Lângă el îmi văd viitorul. Și trecutul e trecut. Rămâne acolo și aici, în prezent, în femeia care sunt azi și pentru care îi mulțumesc. L-am iubit mai mult decât ar putea crede. Acum e timpul să încerc să dau o nouă șansă. Cine știe? Chiar acum mă așteaptă la cafea. 

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un pahar pentru noi

Publicat pe 1 februarie 2020 de Cristina

tumblr_n3yg3dLale1qfm87to1_50012310528_546811958828895_3895193229762419977_n

 

 

#C.

Bună, ce mai zici? N-am mai vorbit de mult, mai știi?… Și ție ti-e dor?

O pauză nu înseamnă sfârșitul, dar nici un început. O pauză e o pauză și atât. Și cu dorul ce te faci? Ești un străin acum, nu mai știm nimic unul de altul, dar ești străinul pe care l-aș cunoaște încă o dată și încă o dată…

Mi-am dat seamă că indiferent cât timp trece fără să ne vorbim și indiferent de problemele cu care ne luptăm, iubirea e încă acolo, intactă. Poate și de aia știu că ești al meu. Dragostea adevărată rămâne în suflet o viață. O poți ascunde și înlocui pe moment cu clipe care îți mângâie sufletul îndurerat și îți alină trupul însetat de plăceri, dar la un pahar de vin, la o melodie fredonată pe fundal, îți amintești. Îți amintești că dragostea e încă acolo. E drept, nu am trăit o viață întreagă și nu mi-am întâlnit bărbatul lângă care să mă trezesc dimineață după dimineață până ce voi rămâne adormind pentru tot restul veșniciei. Dar simt că ceea ce iubesc ești tu. Ești singurul bărbat din viața mea care mi-a pătruns până dincolo de trup și suflet, ești bărbatul care mi-a umplut inima cu fiecare pahar de șampanie golit. Și la fel ai fost și tu în fața mea- gol- golit de secrete, de inhibiții, de nervi. Ești bărbatul care a atins toate subiectele cu mine și care a ajuns până la punctul G. Ești bărbatul care a știut exact cum să mă atingă… Mi-ai atins sufletul până când ai știut sigur ca n-ai să mai ieși de acolo.

Îmi lipsești. Acum mi-am dat seama ce înseamnă un subiect făcut ca la carte – niciodată neterminat și întotdeauna atingând toate cerințele.

Ce zici de un pahar de vin? Vin la tine? Sau vin băut la mine?

Hai să uităm încă o seară de probleme. Oricum ele rămân mereu acolo, dar viața trece… Știu că e interzis, însă asta mă atrage atât de rău.

Iubitul meu, hai să ciocnim un pahar pentru noi. Pentru noi, exact ca în vremurile bune… Să gustăm vinul în timp ce sorbim. În timp ce ne sorbim din priviri. Așa cum obișnuiam să facem. Sărută-mă ca și cum nu e nimic care să ne împiedice dragostea. Dezgolește-mă de temeri ca și cum a doua zi am fugi amândoi în lume.

1654254_1714241798801123_3406175684433762374_n

 

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Fereşte-te de femeia care pleacă atunci când iubeşte mai mult!

Publicat pe 23 ianuarie 2020 de Cristina

image

   Femeile pleacă atunci când îşi epuizează toate cele 1000 de motive pentru a se retrage şi chiar şi pe acel unul singur care le mai ținea aproape. Această categorie de femei cuprinde ori femeile extrem de puternice care luptă din tot sufletul pentru ceea ce iubesc, ori pe cele neîncrezătoare în propriile forțe şi în puterea de a merge mai departe.

   O femeie care pleacă de lângă cel pentru care ar fi în stare să mute munți, e clar una cu tărie de caracter şi pe care nu o mai mişcă vorbele dulci neînsoțite de fapte. Orice femeie se topește la vorbele calde ale iubitului ei şi o femeie care iubeşte, trece multe cu vederea. Dar atunci când ajunge în momentul în care plecând dintr-un punct cu o greșeală, ajunge în acelaşi loc desenând arce de cerc, conștientizează faptul ca e cazul să plece. Şi nu pentru că vrea, fiindcă îşi doreşte din tot sufletul să rămână, ci pentru că îşi dă seama că nu mai are pentru ce să o facă şi că trebuie să se retragă.

   Fereşte-te de femeia care a trecut peste despărțirea de cel pe care îl credea sufletul ei. Pentru că o asemenea femeie care şi-a călcat inima în picioare pentru a merge mai departe, va călca şi pe cadavre fără probleme pentru a fi din nou fericită. Dacă eşti unul dintre dobitocii care a lăsat-o pur şi simplu să plece crezând că ce e al lor, e pus deoparte, stai fără grijă – NU SE MAI ÎNTOARCE oricât te-ar fi iubit. Femeia care te iubeşte nu e bumerang. Nu o să poți şti niciodată ce a fost în inima ei când a fost nevoită să plece. Nu o poți lăsa plângând şi să o aștepți peste o săptămână să se întoarcă sărind fericită în brațele tale. Dacă a mai făcut asta, nu profita! A făcut-o pentru că te iubea enorm, însă uneori lacrimile ne spală ochii, limpezindu-ne vederea; ne fac să înțelegem mai clar greșelile. Iar acum când te aștepți mai puțin să o pierzi, se va întâmpla inevitabil.

   Poate că acum ego-ul prea mare te împiedică să vezi că ai pierdut-o cu adevărat. Sau poate că încă nu înțelegi valoarea reală a unei femei care te iubeşte nu pentru banii tăi şi în ciuda defectelor tale sau a situației complicate pe care o aduci la pachet odată cu tine. Dar într-o zi o să îți întorci privirea înapoi şi vei pricepe cât de mult însemna.

   O femeie care iubeşte mult, va pleca dacă vede că este nedrept tratată. Va accepta un număr de greșeli, dar nu vei şti când va fi ultima.

   Dacă ai alături femeia pe care o iubești şi care te iubeşte, ține-o aproape! Amintește-i în fiecare zi cât de mult o iubești şi arată-i asta prin gesturi mici, nu prin cadouri mari care încearcă să compenseze timpul petrecut împreună. Cadourile scumpe sunt minunate, însă o femeie care îl iubește pe cel de lângă ea, va fi mai mişcată de timpul oferit de tine decât de trusa de machiaj profesional pe care şi-o doreşte de atâta timp.

   Îți dai seama prea târziu că nu ai prețuit-o pe cât merita. Nu aștepta momentul ăla în care singurul lucru pe care îl mai poți face este să fii martor la cum femeia pe care o iubești pleacă încet, dar sigur! Atunci indiferent ce vei face pentru ea, o va lăsa rece, total impasibilă. Fă-o să simtă că o vrei! Dăruieşte-i nenumărate nopți nedormite – însă nu cu lacrimi, ci cu tine! Pune-o în toate pozițiile – de la cea mai bună prietenă, la mamă, iubită, amantă, regină. Fă-o acum sau o va face altul în locul tău!

image

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , , , , , | Un comentariu

Viața pe uliță

Publicat pe 21 ianuarie 2020 de Cristina

image

   A-nceput de ieri să-mi cadă
   Fisa. Pe gânduri am stat.
   Mintea din cap mi-a plecat?
   Ochii nu puteau să vadă…
                       Ce-ncurcat!

   Nu sta niciodată după un bărbat care nu vrea să te… ducă în rai. Dacă trece mai mult de o lună după ce trecuseră încă vreo 6 înainte, înseamnă fie că şi-a schimbat orientările, fie că stai de vorbă cu o p*zidă masculină. Şi în niciunul din cazuri nu o să poți ajunge pe culmile plăcerii.

   Dacă şi-a schimbat frizura într-o piele de capră arsă cu fierul de călcat şi nici măcar nu te mai salută, bucură-te! Măcar poți râde de tunsoarea lui fără ca lumea să ştie că ai avut vreodată fantezii cu un băiat cu freză de deținător de cancer.

   Dacă te sună să vă vedeți şi îți povesteşte despre cum a fost curtat de o tărăncuță aparținând unor coclauri de care nu s-a mai auzit, poți sta liniştită. Poți râde de el, îi poți spune că o să vă întâlniți, îl faci să aştepte minim o oră, apoi îl informezi în legătură cu planurile tale care bineînțeles, nu îl includ pe el. O să moară. În felul ăsta, măcar lumea nu o să ştie că ai avut de gând să ieşi la un date cu un tip prea înfierbântat de vara timpurie care a venit sau de gândurile lui cu tine pe care a vrut să şi le satisfacă prin acea milka de România adunată de pe marginea drumului. Crede că te face geloasă? Ar trebui să îi explici faptul că un zoofil nu poate fi capabil să facă o femeie adevărată geloasă doar pentru că a fost curtat de o vacă ce cerea să fie mulsă, apoi luată în… curte.

   Vorbeam cu o prietenă şi îmi spunea „M-a învățat mama că felul în care sărută un bărbat dezvăluie felul în care e în pat.”. Mă pusese pe gânduri. Aşa că i-am zis „Acum înțeleg de ce fostul nu ştia să sărute…”. Şi am înțeles multe lucruri din asta. M-a bufnit literalmente râsul la gândul că am avut fantezii cu un tip cu freză cu care făcea reclamă la pungile opace Kaufland şi care pe deasupra nici nu ştia să mă… sărute. Ah, ghinionista de mine!

image

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Astăzi te iubesc cu adevărat pentru că nu te mai vreau

Publicat pe 17 ianuarie 2020 de Cristina

   Au trecut 4 ani… și 2 de când nu ne-am mai vorbit. Fiecare are viața sa, drumul său, destinul său. Însă chiar e adevărat că poți iubi un om până vei muri chiar dacă ești cu altcineva? Da, pentru că o parte din tine a rămas acolo și nu o vei mai lua niciodată înapoi. Știu că sună a clișeu, însă atunci când ți-am șoptit că vei rămâne în sufletul meu mereu, am vorbit serios. Îți scriu uneori dar nu am curaj să îți trimit. Mă mulțumesc cu amintirile frumoase presărate din când în când cu câteva lacrimi de dor. Știu că azi sunt alt om. Știu că azi ești altcineva. Însă chiar dacă nu mai sunt acea fetiță naivă de la 17 ani, ea nu a dispărut, doar s-a schimbat. La fel este și cu dragostea mea pentru tine. A rămas acolo, la fetița aceea de 17 ani. S-a schimbat doar felul în care te iubesc. Azi te iubesc cu adevărat și nu cum o făceam la 17 ani. Ciudat și totodată și paradoxal, nu? E adevărat. De ce? Pentru că atunci credeam că te iubesc pentru că te voiam cu orice preț lângă mine. Azi te iubesc pentru că nu te mai vreau alături de mine și nu pentru că te-am uitat, ci pentru că știu că locul tău este în altă parte, tu trebuie să te dezvolți. La fel și eu. Totuși te-aș vrea lângă mine să te întreb ce mai faci, să văd cum mai ești… 

   Mai ții minte când ne spuneam în glumă că atunci când vom avea 50 de ani o să ne întâlnim pe o bancă și o să ne povestim viața “ca pensionarii”? Eu n-am uitat. Și știi, poate acum nu te-aș putea iubi așa cum ai nevoie și cred că nici tu nu ai ști să mă iubești cum am eu nevoie. Însă dragul meu, să nu uiți niciodată că atunci când te gândești la mine, simt. Și tu simți când eu îți scriu asta. Păcat că niciunul nu are curajul să spargă gheața. Poate că nu azi. Dar mâine cine știe? Sau peste 2 zile sau ani?… 

   E puțin ciudat cum după atâta timp încă întrebăm unul de altul. E puțin trist că nu o facem personal, ci numai prin intermediari. Dar cine știe? Poate că nu e momentul azi și nu a fost nici ieri sau acum 4 ani. Nu-mi fac griji, știu că într-o zi ne vom vorbi din nou. Eu vreau doar un pahar de vin împreună. In vino veritas. Eu vreau doar să fii sincer cu tine. Tu mă poți uita? 

  

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , | Un comentariu

Să plec şi să rămân… plecată!

Publicat pe 13 ianuarie 2020 de Cristina

image

Poate că sunt prea profundă şi uneori aştept înapoi aproape la fel de mult pe cât ofer. Şi da, oarecum e ceva ce ar trebui să pretind, însă am într-adevăr de la cine? Unii au un maxim peste care nu pot trece. Pur şi simplu nu înțeleg ce înseamnă autodepăşirea. Iar aici unde e greșeala? În ambele părți, probabil, sau poate că e la mine. De multe ori mi se întâmplă să aştept zadarnic un telefon care îmi poate schimba radical ziua. Pentru mine, e suficient numai să îți aud vocea ca să mă liniștesc. Pentru tine, lucrurile stau, in mod clar, diferit. Aşa că tot încerc să găsesc 1000 de motive să plec, iar atunci când găsesc 1 ca să rămân, o fac fără să stau pe gânduri.

E ciudat cum unei singure persoane îi poți tolera atâtea, pentru ca apoi să o iei de la capăt ca şi cum totul ar fi in regulă. Şi nu este, dar aşa îmi place să o fac să pară. Îmi place să mă mint ca să te ştiu lângă mine. Deşi, pot trăi o iluzie. Cu toate astea, pare să nu îmi pese deloc. Tot ce ştiu şi mă interesează e faptul că te iubesc. Aş putea fi mai fericită de atât. Aş putea avea o dragoste sănătoasă. Aş putea face multe şi totuşi îți rămân alături acum şi încă o dată… E ceva nebunesc şi poate şi nefiresc, dar mă doare numai gândul de a sta departe de tine. Unele femei nu ştiu să se aprecieze la adevărata valoare, iar eu sunt una dintre ele.

Aş fi vrut să fie mai mult între noi. Am ştiut de la început. Am sperat. Am visat. Am pierdut.

5:08 dimineața. Tu eşti acolo. Niciodată nu vei putea fi al meu. Doare gândul ăsta, pentru că eu sunt a ta, însă tu nu poți face asta. Cred că prin relația asta am plătit tot ce am greşit până acum. Nu vreau să renunț. Vreau doar să fiu fericită, iar lângă tine asta devine un lucru din ce în ce mai greu. Am ajuns să nu mă mai înțeleg pe mine ca să te pot ține aproape. Poate e ultima dată când te văd. Poate e ultima dată când mă ascund in brațele tale de probleme si de realitate. Poate e ultima dată când iubesc. Nu ştiu ce va fi, iubitule. Tot ce ştiu e că unele momente niciodată nu mor, iar cele petrecute împreună sunt unele din astea.

Dacă am să plec, să ştii că o fac ca să nu mai suferim amândoi. Dacă rămân, să ştii că o fac pentru că nu am puterea să fug de tot ceea ce iubesc.
Uneori am impresia că nu înțelegi câtă iubire încape într-o inimă plină de speranță. Vreau doar să am puterea să merg mai departe. Şi o am… până îmi amintesc de tine. Ştii momentul ăla de căcat când vrei să pleci şi să rămâi în acelaşi timp? O parte din mine e deja plecată. Dar cealaltă? E rătăcită în ochii tăi, probabil. Deşi sunt lângă tine, mă detest pentru asta. Merit mult mai mult de atât. Nu meriți dragostea a două femei.

Mi-e teamă. Te iubesc prea mult. Sufletul te vrea. Plâng în fiecare zi. Vreau să te dau dracu’, dar sunt sigură că te-aş suna să te întreb dacă ai ajuns în siguranță… De ce dracu’ nu pleci? Drumul tău e alături de ea. Dacă azi eşti certat cu ea şi eşti în brațele mele, mâine tot acolo vei fi. Tot lângă ea, departe de mine, dar în inima mea. Îți jur, nici ea şi nimeni nu te iubește cum o fac eu. Însă nu e suficient. Lumile noastre sunt aşa diferite! De ce nu poți pur şi simplu să fii lângă mine? De ce nu te pot avea când am mai mare nevoie de tine? De ce nu pot merge de mână cu tine pe stradă fără nicio grijă?

Nimic nu mă liniștește. Acum a dispărut chiar şi liniștea din momentele când sunt cu tine. Poate că nu sunt deloc potrivita pentru tine. Dar mă mint singură zi după zi.

Şi, cu toate astea, încă te vreau lângă mine. Mi-aş da viața întreagă pentru dragostea asta. Şi ştiu, e ca şi cum mi-aş cumpăra nefericirea… Orice ar fi, te iubesc, însă tocmai asta mă poate face să plec într-o zi… Da, să plec şi să rămân… plecată!

image

image

Publicat în Fără categorie | 4 comentarii

Dragoste sau „chimie”?

Publicat pe 6 ianuarie 2020 de Cristina

image

   Sentimentul ăla pe care îl simți după ce te-a durut atât… Sentimentul ăla pe care îl simți când renaşti, când te îndragostești iar după atâta timp. Sentimentul sau mai degrabă suma acelor emoții puternice de la început. Da, îți e teamă puțin să nu fie ca data trecută, să nu doară la fel, dar în același timp ți-o dorești din tot sufletul. Nu ştii dacă sunt doar „fluturaşii” de moment sau te-ai îndrăgostit iar. Ştii doar că atunci când eşti cu persoana respectivă, ai tot ce îți doreşti lângă tine. Sentimentul ăla când după atâta timp, telefonul sună iar şi răspunzi cu zâmbetul larg pe buze… Sentimentul ăla când zâmbeşti atunci când citești doar numele persoanei care tocmai ți-a trimis un mesaj… Te întrebi dacă e vorba de sentimente sau de „chimia” de la început. Pot fi ambele variante. Însă de ce simți asta doar pentru o anumită persoană şi nu pentru toate care te atrag fizic şi mental? Oare să fie o nouă iubire sau doar dorința pentru aceasta? Oare este sentimentul sau persoana? Este persoana care îți înțelege nebunia pe deplin şi cu care vorbeşti în orice moment al zilei, persoana care simți că te-ar înțelege indiferent de ce i-ai spune? Este acel cineva care îți ascultă cu atenție fiecare vorbă şi care te surprinde de fiecare dată?

Finalmente, mai contează? Contează clipa şi momentele petrecute împreună. Dragostea este complicată şi dacă la început sunt scânteile alea nebune, de ce nu ar putea fi mai mult pe parcurs? E o nebunie care îți inundă mintea, trupul şi simțirile. La început e risc, riscul asumat de persoana îndrăgostită de a avea un eșec, apoi e iubire. Poate fi doar eşec, dar de ce să ratezi şansa pentru o teamă nejustificată? Suntem ființe cu conştiință şi e dificil să ne controlăm sentimentele atunci când stimulii afectivi devin puternici. Iar cea mai bună modalitate de a ne înfrânge temerile este confruntarea directă cu acestea. Şi de unde teama de dragoste, de respingere? Dragostea este un sentiment frumos. Nu fugim de iubire, ci de teama de a nu o avea. Aceasta se întâmplă din cauza acelor dezamăgiri trăite pe parcursul vieții venite din partea unor oameni apropiați – de la colegi, rude până la prietenii considerați cei mai buni şi chiar familie. Dezamăgirea este conflictul afectiv produs de diferența dintre aşteptările noastre şi realitate. Cu cât diferența dintre acestea este mai mare, cu atât mai mare este dezamăgirea. Pe deasupra, pe lângă ciocnirea dintre aşteptări şi realitate, vizavi de teama de apropiere, există şi o altă abordare care intră în conflict cu această frică. Aşa cum unii dintre noi căutăm împlinirea în iubire, aşa există şi alte persoane asemenea nouă. De unde să ştim dacă nu cumva am întâlnit acea persoană dacă nu încercăm? Poate şi ea, la rândul ei, caută aceeași apropiere, aceeași afecțiune. De ce să ne temem de o persoană ale cărei intenții nu ne sunt încă suficient de clare? E drept, poate nu e ceea ce îşi doreşte sau nu suntem persoana potrivită pentru ea. Dar cu siguranță că pentru cineva carr ne este sortit, oricât de neîncrezători am fi, timpul şi destinul ne vor arăta că circumstanțele vor fi favorabile întemeierii unor sentimente cu acea persoană.

   Romantism incurabil? Nici pe departe. Mai degrabă nişte realism cu o doză de optimism. Iar daca lucrurile nu ies conform planului sau dorințelor noastre, măcar am fost optimiști şi acest lucru creşte speranța de viață. Apropo de optimism, suntem suma gândurilor noastre care pot fi ori negativiste, ori cu o viziune mai puțin drastică. Realitatea este obiectivă, doar perspectivele noastre de viață sunt subiective. De exemplu, de ce m-ar deranja o insultă atât timp cât sunt conştientă de calitățile mele şi o pot folosi fie drept critică constructivă, fie drept hârtie igienică? Aceasta este viziunea optimistă. În schimb, de ce nu m-ar deranja o insultă dacă ştiu că oricum nu sunt bună de nimic şi sunt des criticată? Aici este vorba despre lipsă de self-esteem şi negativism.

   Revenind la iubire, este greu de spus dacă este vorba despre dragoste sau acea atracție fizică stabilită încă de la primul contact vizual. Cu timpul, diferențele se conturează şi putem înțelege anumite comportamente. Iar aici aduc iar în discuție optimismul. De ce să o percep ca pe o decepție, ca pe un eșec în dragoste, în cazul în care nu iese conform planului inițial şi de ce să nu privesc lucrurile dintr-un unghi mai favorabil, adică să o percep ca pe o lecție, ca pe o experiență? Timpul şi circumstanțele, modul în care privim şi abordăm problema sunt principalii determinanți pentru ceea ce urmează să fie. Aşadar, ce dacă este o iluzie sau o iubire? Ori câştigăm experiență, ori acea persoană specială de care avem nevoie pentru a fi fericiți. În oricare caz este vorba despre un câştig. Deci de ce să spui nu unei atracții literalmente irezistibilă care se poate transforma în sentimente pe parcurs? Dragostea, fiind un sentiment, se formează din emoții, de la acei „fluturaşi” în stomac până la nervi, bucurie, emoții care, resimțite constant, devin sentimente. Dragostea este ceva treptat, iar prima etapa a acesteia este atracția de la început care se poate transforma într-o adevărată pasiune. Prima etapă a dragostei este riscul. Tu eşti dispus cu adevărat să iubești?

image

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu