Blogul proletarului de tranzitie

A murit regele Mihai, Dumnezeu sa-l ierte! E ceva tristete in chestia asta, dar nu e covarsitoare. Pentru ca tristetea adevarata, incomparabila, a fost in realitate pe 3 ianuarie 1948. Atunci, cand regele a urcat in tren, scria Adriana Georgescu ca romanii au simtit ca si-au pierdut rostul. Practic, Romania istorica era sinonima cu regalitatea. Doliul a fost, si el, masiv si de neimpacat, tot atunci.

Acuma e, asa, un doliu in abstract. Pentru noi, cei carora principesele si Duzii regali ne-au ascuns demult chipul regelui, el a murit ceva mai de multisor.

*
Azi au venit unii de la echipa de securitate a scolii sa-mi ridice un student din clasa. L-au “eliberat” dupa vreo jumatate de ora, timp in care omul a avut de dat lamuriri. Se pare ca nu s-a putut stapani si l-a injurat pe Facebook pe un alt student care propusese ca toti copiii sa invete, in scoli, din clasa intai daca se poate, care e chestia cu identitatea sexuala si cu schimbarea de sex.

Trecand peste faptul ca e absolut aberant sa te caute gardienii pentru o postare pe Facebook, admit starea de culpabilitate a omului. L-au luat nervii. Zic: “Domnule, de ce trebuia sa-l injuri? Pentru ca, la o adica, ambasadorii intolerantei sunt cei mai intoleranti. Chestiunea nu e de azi, de ieri, eu o stiu de cand am venit in Chicago si am citit publicatiile queer, la o adica toate foarte agresive. Ideea e sa lucrezi numai pe fapte.” “Adica cum?” ma intreaba omul. “Pai, e simplu, zic, trebuie sa admiti ca e posibila predarea respectivei informatii la clasele mici. Ca o ipoteza. Dupa care intrebi cum se face. Cum ar dori omul care o vrea realizata sa o transpuna in fapte.” “Pai crezi ca ala stie?” ma intreaba omul. “Exact. Nu stie. Are o idee despre ce ar vrea sa se intample. Doar ca, practic, pentru a explica ceva la nivel de scoala generala, trebuie sa existe o teorie stiintifica in legatura cu asta. Ori, dupa cum recunosc chiar cei implicati in chestiune, fenomenul identitatii sexuale pierdute si regasite mai apoi e unul foarte confuz. Cand vei ajunge sa-l traduci in limbaj stiintific si sa-l aplici la “x” indivizi din specia ta, numar suficient si necesar, ai o teorie susceptibila sa intre si in procesul de educatie.” “Pai asta o sa zic de-acum incolo,” se lumineaza omul. “Dar, zic, auzi, alta idee si mai si. Ce-ar fi sa nu mai zici nimic?”

Omul se blocheaza. Pai cum, acum, cu onoarea lezata, si hartuit la diverse nivele, sa ramana in culpa. Ii explic ca nu ramane in culpa, ramane doar in tacere. Uite, zic, daca toti astia care iau atitudine la initiative absurde ar tacea, e de presupus ca la un moment dat ar inceta si cei cu initiativele sa le mai produca. E o posibilitate, o idee. Stiu ca e contrar revolutiei de clasa si miscarilor sociale majore, si e prin definitie contrara si ideii de dialog in sine, dar lucrul asta nu s-a mai facut de la Marcus Aurelius incoace. Ce-ar fi sa nu reactionam? Poate c-o putem incerca si pe asta.

Pleaca neconvins. Nu e fan Marcus Aurelius. E probabil ca in prima faza o sa-i spuna preopinentului cum stam cu stiinta, dupa care o sa-l arda la origini, neamuri si preferinte.

Pe C.K Louis l-am descoperit numai in cursul anului trecut. Un umor coroziv, gesturi si fraze cat se poate de neortodoxe, reactii fara menajamente la viata cotidiana. L-am urmarit cu interes, si mi s-a parut ca are atat talent literar cat si actoricesc. A facut stand-up (la greu), a facut sitcom (Louie, sezoanele 1-5), a facut serial dramatic (Horace and Pete), a facut drama (Trumbo), a facut niste short-uri independente pe 16 mm pe care le-a platit, pe vremuri, cu banii de mancare. A facut multe si a invatat multe. Si cand a fost randul lui sa-i invete pe altii, gen Chris Rock ori Lance Crouther, s-a achitat cu brio de datorie.

Cu toate ca stiam ca are o obsesie profunda vizavi de auto-erotism, reliefata si de multe din skit-urile lui, au fost greu de digerat evenimentele intamplate acum trei zile. Pe scurt, omul a fost practic scos din Hollywood ca urmare a acuzatiilor venite din partea unor foste partenere de scena, care isi amintesc cum Louis le-a cerut, pe vremuri, prin turnee si prin culise, sa asiste, in calitate de spectatoare, la niste acte de onanism ale lui. Comedianul a recunoscut si si-a facut mea culpa. Se va retrage. Ca alegere personala, dar si ca parte a masurilor extreme aplicate de noua versiune a comitetului Hays in Hollywood. Astfel, inainte sa se retraga el, personal, C.K Louis a fost zburat de la pupitrul tuturor show-urilor si filmelor din care era implicat in ultimii ani. Cu toti banii bagati in ele, cu toata publicitatea, cu toata aderenta la public. Show-urile lui vor fi, probabil, in intregime retrase din magazine, iar filmele lui se vor trafica pe sub mana, pe net si pe-aiurea.

Faptele sunt reprobabile, nimic de zis. Numai ce auzi de chestii d-astea si-ti vine s-o iei la fuga pe campii. Pe de alta parte, apare aici un gen de pedeapsa cu care nu suntem obisnuiti. Nu-ti pierzi libertatea, dar iti pierzi, efectiv, numele. Rostul. Mostenirea, creatiile, lucrarea unei vieti, toate sunt instantaneu declarate nule de societate. Nu vreau sa fac judecati aici asupra valorilor morale profesate de societate americana, dar pedeapsa mi se pare disproportionata. Si, ca sa fiu sincer, am o problema si cu acuzatiile. Toate actritele astea care au venit acum in fata ca sa-si exprime feminitatea si dreptul la libertate sexuala, vorbesc de cazuri petrecute acum mai bine de zece ani, chiar douazeci, douazeci si cinci de ani. Vorbesc despre cazuri in care colegul Louie le-a cerut un favor sexual la care cele mai multe au consimtit. Adulte, fiind, cu rationalitatea in buna regula. Iar cele care n-au consimtit, fie l-au pleznit pe om peste obraz, fie l-au injurat de mama. Atunci, pe loc. Reactii mult mai justificate, dupa parerea mea, decat a sta pe margine douazeci de ani si a te sesiza tardiv ca feminitatea ta a fost lezata. Mai ales ca sesizarea asta, acuma, nu pare tocmai legitima.

Sesizarea e nu numai tardiva, are si izul unui puternic interes. Nu s-a petrecut atunci, nu s-a petrecut la un an, doi, trei, dupa eveniment. Se petrece acuma, la zece ori douazeci de ani distanta. Acuma, cand curentul e creat, cand deja e o moda sa iesi la rampa si sa faci putina inchizitie retroactiva. Cand presa de scandal plateste bine pentru subiectele care pot duce la terminarea carierei unor actori si producatori semnificativi. Cand oameni care n-au avut lumina rampei atintita, multa vreme, asupra lor, isi traiesc, prin denunt, cele 15 minute de succes. Si ma gandesc ca poate, putin, contribuie la toate declaratiile astea si faptul ca toti astia pusi sub acuzare sunt niste oameni cu greutate in Hollywood, in timp ce acuzatorii sunt fie niste ex-names, fie niste no-names. Repet, nu spun ca faptele sunt scuzabile pe chestia asta. Spun numai ca greutatea pe care presa o da acuzatorului ori acuzatiei nu mi se pare justa. In fond, cu exceptia faptelor de care se face vinovat Harvey Weinstein, cele mai multe fapte pe care acuzatorii le declara presei sunt de categoria Louis C.K: onanism, saruturi si atingeri nefiresti, flirt-uri insistente, glume cu tenta sexuala. Chestii care s-au petrecut, se petrec si se vor petrece in majoritatea institutiilor unde angajatii sunt stransi impreuna, foarte adesea peste opt ceasuri pe zi. As adauga ca majoritatea instutiilor americane, cu predilectie companiile unde angajatorul vrea ca angajatii sa se simta “ca intr-o mare familie,” cu bucatarii masive, cu sala de sport si cu mese de biliard pe coridoare, vor suferi de pe urma acestui “familiarism” sub aspectul acuzatiilor de hartuire sexuala. Hartuirea asta nu are de-a face numai cu puterea de care cineva abuzeaza; are de-a face si cu spatiile inchise, si cu intersectarea zilnica a colegilor de serviciu, si cu psihologia lor, si cu semnalele care se interpreteaza gresit, si, pana la urma, chiar cu excesul de colegialitate. Misconduct-ul sexual e la el acasa oriunde lumea va fi claustrata arbitrar sub pretextul unui mediu mai putin stresant de munca si de recreatie.

Iar publicul, ce sa mai vorbim. Publicul stie. Toti “stim” cum a ajuns cutare in cutare pozitie. Nu pe merit, nu pe talent, ci pe jocuri de culise si pe favoruri, probabil chiar sexuale. Un om din trei, intrebat ceea ce crede despre ascensiunea cuiva, va fi sincer si o va spune: probabil prin mijloace oculte. Problema sunt ceilalti doi, care o cred si o ascund din dorinta de a da un raspuns corect politic. Nu ma indoiesc ca la un milion de insi care favorizeaza “ocultul,” au sa fie o suta-doua de oameni de buna credinta care sa puna in balanta si factorii obiectivi. Insa noi, publicul larg, avem sa-i credem pe acestia naivi. Asa e lumea noastra, un mediu nesigur si suspect. Traim zilnic in interiorul unui sistem de analiza al societatii contemporane care pare sa fi fost creat de Sigmund Freud insusi. Intentiile nu sunt ceea ce par, motivele sunt discutabile, mecanismele de desfasurare ale unui proces nu sunt niciodata transparente iar partea nevazuta atarna labartata in strafunduri, ca si burta unui iceberg. In aceasta lume, cu totii “stim” mai bine despre ce a fost vorba. Cu totii gandim, deja, de mult, ceea ce faptele vor releva la un moment sau altul. Iar cand o fac, ne confirma invariabil ca am avut dreptate. Ca, de fapt, peste tot e pe jocuri de putere, pe presiune, pe santaj, pe scarbosenii si pe glume de cacat.

In incheiere, as adauga ca in comparatie cu ceea ce gandim noi, sa ma iertati, dar realitatea de multe ori se prezinta ceva mai candida. In comparatie cu ceea ce credem noi despre culisele civilizatiei noastre, chiar mi se pare ca acele chestii pe care le-a facut Louie ar putea sa intre la categoria fleacuri.

La televizor, fostii presedinti ai Statelor Unite din anii ’80 incoace, reuniti cu totii la College Station, in Texas. E vorba un eveniment pentru stragerea de bani in sprijinul victimelor uraganului care a lovit Texas-ul. Bush, batranul, e adus cu scaunul de rotile de fiu-sau. Imaginea unor oameni oarecare, imbatraniti, aproape nesemnificativi. Stingheri, asculta imnul, apoi se aduna toti, imprecis, la “poza.”

Nu poate sa nu te loveasca aceasta imagine a puterii omenesti care, in fond, nu exista. Totul e temporar, trecator, pur accidental. Cei mai puternici indivizi de pe planeta ajung, prin concursul timpului si al decaderii fiintei, niste mumii politicoase. Ma intreb daca asta n-ar trebui, cumva, sa ne sustina credinta in Dumnezeu. In fond, fizica si chimia care ne sunt accesibile noua, speciei umane, nu sunt decat o iluzie. Nu exista nici forta, nici echilibru, nici macar vlaga la sfarsitul drumului.

Suficient sa vezi un fragment din spectacolul de mai sus ca sa-ti treaca pentru totdeauna cheful sa te mai agiti pentru orice scop. Care scop?

*
Apropo de imaginea presedintilor americani stransi pe un podium, ma gandesc cum ar arata presedintii Romaniei, din ultimii douaji’ de ani, adunati la un loc. Langa spectacolul degenerarii, sa-l adaugi si pe cel al penibilului…

*
Cel putin cinci filme romanesti, din 2015 incoace, se petrec aproape exclusiv intr-o singura locatie. Cadre statice, discutii simple, oameni asezati in cur. O logica a non-actiunii care, ca sa atraga, ar trebui sa fie structurata pe un dialog aproape perfect. Si totusi, dialogul e fie slab, fie lipseste cu desavarsire. In “Orizont” sau in “Caini,” de pilda, avem chiar dialoguri care par ca se poarta intre idioti.

De zece ani incoace, filmul romanesc e blocat in incongruenta cu publicul, timpurile si talentul actorilor. Fiindca majoritatea actorilor romani sunt foarte tari. Dar n-au pe ce sa lucre. Si atunci lucra pe mizilicuri, reclame si figuratie prin filme straine.

Interesant e ca nimeni nu poate indica, exact, cum s-a petrecut fenomenul asta de declin. Ministerul Culturii arata catre producatori, acestia maraie la adresa statului, si apoi, impreuna, se coalizeaza impotriva initiativelor independente care “strica piata.” Pana la urma reusesc cu totii sa se puna de acord. Lucrul se intampla de regula atunci cand se mai deblocheaza o transa din banii statului, ca s-o mai taraie cu totii inca un an de zile. Dupa care, noul consens abia realizat se adreseaza publicului: mergeti, ba, la cinematografe si consumati film romanesc. Ca de la voi ni se trage, fiindca voi nu faceti decat sa vegetati in nerecunostinta, reprosuri si piraterie! Si noi pentru cine ne chinuim daca nu pentru voi?

Pentru voi, ma, pentru voi! (E replica aia din bancul cu Bula care-l intreaba pe taica-su diferenta dintre practic si teoretic, si ala exemplifica intrebandu-le pe femeile din casa daca s-ar prostitua in conditii de venit mai ca lumea.)

Aberatii citite in “Adevarul” sub titlul: “De ce nu stiu maghiarii din Secuime limba romana.” Reporterii au demarat o ancheta cu intentia de a raspunde acestei complicate, se pare, intrebari. Si esentiala, pentru ei, e explicatia directorului liceului “Tamasi Aron” care subliniaza, cu seninatate, ca din clasa I se invata limba romana, dar nu se cunoaste. Asta pentru ca odata cu gimnaziul si cu liceul, abordarea nu mai e acceasi. In loc sa fie predata ca o limba straina, ca germana sau engleza, romana are regim special, dar profesorii de “specialitate” lipsesc. Daca nu lipsesc ei, lipseste intentia. Daca nu intentia, doritorii. Etc. Una peste alta, copiii din Secuime rateaza sansa de a invata limba romana. Invata, in schimb, engleza, cu care cica se si inteleg cu copiii romani, atunci cand se intalnesc (probabil in schimb de experienta: la voi pe planeta cum e, la noi e asa si asa, etc).

Problema ziarului e ca reporterii accepta raspunsurile liderilor comunitari locali ca pe ceva profund natural. Se pleaca, drept urmare, de la premisa gresita ca sistemul de predare al unei limbi (romana, adica limba care ar trebui sa fie oficiala pentru oricare regiune din tara), nu e pus la punct. Ar fi ca si cand in Illinois, stat cu populatie majoritara de origine latino-americana, niste sefi din comunitate ar explica presei ca e normal ca elevii hispanici sa nu stie engleza pentru ca nu se preda ca o limba straina; in regim special nu se fac ore din limba oficiala a tarii, iar copiii prefera numai orele in limba locala. Pentru ca e pe preferinte. Coarda asta inca n-au intins-o latinii din USA; e si putin probabil c-o vor face vreodata.

In Secuime e altfel. Dar sa ne intelegem: greseala nu e in interiorul comunitatii maghiare. E la noi, la romani. Liderii din Secuime au procedat in modul care au crezut ei ca serveste interesului regiunii. Vazand ca in fiecare an devin ceva mai autonomi sub aspect regional-geografic (turism, comert si parteneriate exclusive cu Ungaria) si au acum de-a face cu mai putini romani decat aveau cu 30 de ani in urma, au impins lucrurile pe un fagas crezut de ei corect. Si-au zis sa exploateze la sange dreptul predarii in limba locala, fiindca urmatoarea generatie de secui care nu vor sti romana vor pune in fata Bucurestiului o realitate mai transanta decat un referendum. Oamenii astia vor arata ca Tinutul Secuiesc este cu adevarat o insula, si ca aceasta stare trebuie, la un moment dat, oficializata si ea. Realitatea va bate birocratia. Iar pozitia asta, dupa parerea mea, nu e neaparat gresita: fiecare lider isi sprijina comunitatea. Pe termen scurt nu e gresita. Greseala a stat mereu in legislativul de la Bucuresti care a aprobat inca o scoala, si inca una, in care invatamantul s-a facut numai in maghiara. Si dupa ce le-a aprobat, nu s-a mai interesat de ele. Nu s-a mai interesat cum merge limba romana, daca mai merge, daca mai exista cine s-o predea si daca, totusi, legea romaneasca mai are vreun sens si vreo aplicare in Secuime.

Pe termen lung, totusi, pozitia secuilor nu functioneaza. In toate tarile civilizate, predarea in limba regiunii s-a produs simultan cu predarea in limba oficiala a tarii. N-a fost pe preferinte. Daca ar fi fost, am fi vazut o seama de cazuri ciudate in care dialectele ar fi luat locul oricarei limbi; galeza si irlandeza ar fi pus in umbra engleza, valona ar fi calcat in picioare franceza si limba rromanes ar fi trimis la colt romana pe ici, pe colo, dar mai ales prin partile esentiale. Si totusi, nu s-a intamplat asa. Singurul loc in care intamplarea a avut loc e Tinutul Secuiesc. Care, in felul asta, s-a si izolat de-a binelea. Izolarea lingvistica e, pana la urma, cea mai dureroasa. Scotianul care iti iese inainte in Edinburgh si iti vorbeste numai in dialect local va reduce, in timp, impactul turistic al orasului. Care oras traieste, efectiv, din turism. La fel se va intampla oriunde altundeva. Chestia asta n-are legatura cu vreun subiectivism, nici cu faptul ca romana are cea mai mica pretentie de universalitate. Orice secui cosmopolit va cunoaste si comunica in romana, chiar si daca numai pentru a-ti arata cat de ineficienti ori de incorecti sunt romanii. Si orice secui nepregatit pentru un viitor altfel decat regional, suburban si microcosmic, va sti numai maghiara. In dialect local. Adica aproape nimic.

Basescu, care de cand cu boicotul Mol-ului tocmai si-a batut joc pe fata de milionul de maghiari care a stat acasa la comanda lui Orban la referendumul din 2012, nu e nici primul nici ultimul politician care va da cu tifla unei comunitati. Pentru Victor Orban, asa cum s-a vazut in trecut si cum a reiesit si din declaratiile recente de parteneriat cu partidul de guvernamant romanesc, Tinutul Secuiesc e un pion. Care se joaca atunci cand trebuie, si e dat la o parte cand nu e necesar. Cum nu se poate astepta la nimic concret nici din partea viitoarelor guverne, ar fi ideal ca secuii sa faca o miscare constructiva si sa-i invete pe copii romana. Nu in regim de limba straina, ci chiar in regim de limba autohtona. Si dupa aia sa-i trimita la Bucuresti, sa se lupte de la egal la egal cu aia carora li s-a rupt de ei de 30 de ani incoace.

Sau de-o suta.

Ma gandesc la matusa mea care resimte acum, catre apogeul unei vieti ratate dar demne, absolut dezinteresate de propria persoana, parerile de rau ca pe niste suferinte fizice. La fiecare regret, o durere efectiva, ca o impunsatura de cutit ori o insemnare cu fierul inrosit. Si cum ii pare rau pentru orice, de la vorbe la lucruri, de la animale la oameni, suferinta e aproape perpetua.

Cu greseli mai putine la activ, oare cati oameni n-ar putea fi reproduceri autentice ale lui Hristos? Sau, daca ajungem sa cuantificam suferinta, nu L-ar putea chiar depasi? Din Evul Mediu incoace, toti marii pedepsiti ai istoriei au trecut prin chinuri imposibil de estimat. Si totusi, majoritatea lor aveau o idee asupra motivelor suferintei prin care treceau. Isi puteau imagina o cauza, sau cel putin o ratiune a durerii.

Din ce citesc, vad si aud, mi se pare ca suferinta fara rost ii e proprie numai omului contemporan. O dovada in plus ca nihilismul are dreptate: suntem chiar in afara istoriei.

*
Daca fiecare individ care trece, intr-un fel sau altul, prin viata cuiva, ar lasa o urma cat de mica, este de presupus ca personalitatea celui atins s-ar pierde cu totul. N-ar mai fi timp pentru nimic altceva decat pentru reflectia asupra unor umbre vagi, pasagere. Cred ca dupa ce rezolvam in mod inconstient problema “vizitatorilor,” trecem la stadiul al doilea al indiferentei programate. Ne disciplinam automat intelectul sa nu-i mai ia in seama nici pe cei cu reprezentare ceva mai clara in existenta noastra. Astfel, ne putem concentra asupra ideilor, strategiilor, umorilor personale. In cele din urma, aproape toata lumea dispare si ramanem, solitari si triumfali, in orizontul propriu.

Practic, cei uitati vor deveni, in timp, suma insusirilor noastre.

*
Am sustinut deunazi o conferinta destinata informarii academice in trei oameni. Eu, organizatorul si o doamna care facea o cercetare pe subiectul informarii. In rest, nimeni. Sub un anume aspect, situatia e amuzanta: din “n” invitati, absolut nimeni nu s-a deranjat sa faca act de prezenta, dovada ca sesiunile de comunicari din mediul universitar si semi-universitar local sunt tinute cam in aceeasi stima cu reciclarile din timpul lui Ceausescu. Din alt unghi al problemei, cazul e tragicomic: absolut toti cei absenti au totusi pretentia, de la studentii proprii, ca acestia sa vina la ore. Pentru ce, pana la urma, daca ei insisi nu mai gasesc respectiva motivatie?

Scolii de astazi ii lipseste criteriul aristotelic pentru educatie, care e bazat pe interesul pur. Cel care nu-si face aparitia la scoala, o evita pentru ca n-are nevoie de ea. Dimpotriva, cel prezent, e prezent pentru ca nu poate fara. Nu e instaurata o regula a parteneriatului, doar a necesitatii.

Scoala fara chef: o definitie a educatiei moderne. Si probabil, cand ajungem sa definim cum se cuvine si acest spatiu al echivocului, si post-moderne.

FB-ul e, in ultimul timp, un loc privilegiat al propagandei local-nationaliste (suna rau, dar alt termen mai bun n-am gasit!). Cu mai mult impact decat Look TV, postul autonomistilor ardeleni, si cu mai multe click-uri la activ decat butoanele telecomenzii care duce, printre altele, la semi-anonimul Erdely TV, postul autonomistilor secui, Facebook e sursa tuturor opiniilor revolutionare. Si nu numai el; dar mai cu seama el.

Nu discut aici despre (aproape) eternul conflict dintre cei care sustin ca romanii descind direct din daci si oponentii acestora, adeptii ipotezei latiniste; lui nu-i prevad sfarsitul. Prin rationament, daca dintr-un numar de “n” izvoare istorice care gireaza vag o ipoteza pasionatii au nascut deja zece mii de interpretari, e mereu loc de mai bine. Discut despre tema regionalizarii politice, deja ultra-prezenta in istoria ultimilor 27 de ani si cu atat mai importanta acum.

Ca atare, in timp ce Hotnews – alt loc de intalnire al tineretului incarcat electronic – a inceput un serial despre sasii din Transilvania, Facebook-ul e cu un cap deasupra. Propagadistii de pe FB ne trimit, efectiv, la un pas de referendum. Fiecare al zecelea post e ba despre Clujul liber si neatirnat, ba despre Sibiul in chip de Mica Viena, ba despre Maramuresul ca loc folcloric aparte, ba despre ticalosiile Regatului, ba despre istoria Transilvaniei ca un fel de loc total rupt de Romania. Cu Transilvania asta trebuie sa fim atenti. Se pare ca limba, mancarurile si obiceiurile sunt total diferite de cele valahe. E ceva ca de la cer la pamant, ca si batalia dintre ordine si haos, ca si raportul dintre minus si plus. Autorul asertiunilor la care ma refer are si rabdarea (sper ca foloseste, totusi, un soft, altminteri gestul frizeaza patologicul) de a traduce toti termenii-cheie in patru-cinci limbi de circulatie locala: maghiara, germana, ucraineana, tiganeasca, eventual si in sarba. Asta pentru ca Transilvania e ca in filmul lui Gatlif, un multi-teritoriu. Nu e romaneasca, n-are nimic de-a face cu romanii. E aproape universala, cu siguranta multi-culturala, cu siguranta o confluenta de valori. Pai daca asa e, daca e o confluenta de valori, de ce sa-i punem granita si etichete? De ce s-o inscriem in carta O.N.U ca pe o entitate de sine statatoare, cand ea e legata de toti si toate? De ce s-o limitam?

Din cate se pare, intrarea in ultimul an fizic care ne desparte de centenarul unirii Romaniei cu Transilvania trebuie marcata printr-un gest extrem. Nu mi se pare impropriu; mereu, in istorie, momentul de bucurie al unora va coincide cu drama altora. Si invers. Universalizarea individului, asa cum o dorea Aristotel, nu are loc decat intr-o lume pre-aristotelica. Una simpla, lacustra, eventual, unde comunitatile sunt la inceput. Odata ce ele au evoluat, omul nu mai e decat in parte o fiinta naturala sau animal al Pamantului. S-a transformat, intre timp, intr-un animal comunitar care sfarseste prin a gandi, dori si lucra numai potrivit unei inteligente regionale. A unei mosteniri sociale.

Le pot spune totusi celor care cred ca exista criterii de egalitate in tinta de azi a transilvanenilor autonomisti si a secuilor autonomisti, ca se inseala. Imaginati-va, numai, autonomizarea Transilvaniei si mai apoi autonomizarea Tinutului Secuiesc. Ar fi, practic, o enclava intr-o alta enclava, cu niste reguli de comunicatie si transport stabilite cu maraielile de rigoare de ambele parti. Imi imaginez ca acum sau peste o mie de ani, secuii traditionalisti tot ca pe niste Erdelyi rohadt ii vor vedea pe romanii din Transilvania; iar astia, la randul lor, ii vor portretiza pe secui tot ca pe niste traitori in alt secol, cu un refuz perpetuu de a se integra, de a vorbi romaneste ori de a progresa, pana la urma. O relatie bazata pe dispret n-are cum sa devina un parteneriat. Ar rezulta fie sicane de-o parte si de alta, fie o dramatica raceala. Pentru comparatie, se poate oricand studia cazul relatiilor dintre Muntenegru si Bosnia, care in zece ani abia ce-au scapat, teoretic doar, de o teribil de incisiva problema a frontierelor. De aci si pana la comert, intelegeri si parteneriate mai e drum destul.

Pentru majoritatea romanilor din Transilvania, aceasta regiune nu e, totusi, multiculturala. E romaneasca. Daca romanii transilvani ar fi fost suficient de doritori sa-si mentina natiunea la nivelul cerut de Imperiu, ar fi facut cele trebuincioase in intervalul 1848 – 1918. Ar fi invatat maghiara, ar fi trecut la o alta religie, ar fi gandit in sicronicitate cu liderii regionali. N-au facut-o. Dimpotriva, au gandit exact ca valahii. Lui Iuliu Maniu, de pilda, i-a luat fix doisprezece ani ca sa devina, din politician de Buda, politician de Bucuresti. Ergo, sa imbratiseze cu trup si suflet pasul unionist. Aceiasi oameni, chiar la cateva generatii distanta, n-au cum sa gandeasca altminteri nici acum, chiar daca mai apar pe cablu trei-patru canale regionale si tirul autohtonistilor de pe Facebook se inteteste.

Si reciproca e la fel de valabila. Secuii sunt o comunitate care vrea sa se protejeze pe sine de disparitie. Mixul, combinatia, relatia temporara sau perpetua cu romani sau unguri nu e decat o metoda; tinta finala e, totusi, unicitatea. Cultura locala, testamentul singular, vestigiul integru. Nici pentru ei Transilvania nu e multiculturala. Si nici nu poate deveni.

Cum faci sa rupi, dintr-un organism viu, doar cateva portiuni si artere si sa lasi restul in pace?

Reflexie asupra unei intrebari fundamentale. Pana la urma, ce e mai greu de gasit la oameni: bunatate sau inteligenta?

A doua intrebare fundamentala: ce te faci, totusi, numai cu una dintre ele?

*
Insul sarac si disperat ii vrea pe toti in situatia lui. La fel se intampla si cu omul suparat: nu suporta sa nu aiba ultimul cuvant, nu suporta sa nu-l raneasca pe celalalt.

Reversul: insul care acumuleaza fie titluri, fie bogatie materiala, fie exatzul, vrea sa ramana unic. Intr-o situatie de avantaj nu mai intentionezi, nici macar experimental, sa-l aduci pe altul la nivelul a ceea ce ai devenit tu. Dimpotriva, vrei sa ramai singur, invesmantat in propriul tau succes.

Hristos e decis sa inverseze ordinea asta. Hristologia e o determinare a reversului imitatiei. Sa-i faci pe bogati doritori de diviziune si pe furiosi de auto-exil. O intentie care, daca e radiografiata cum se cuvine, trece pragul religiosului. Tocmai de asta, de doua mii de ani, nimeni nu-l intelege pe Hristos. Dar intelectul nostru e facut sa aseze cu ajutorul imaginatiei pietrele lipsa la edificiul intelegerii. Asa incat toata lumea crede ca stie despre ce e vorba; crestinii cred ca au priceput exact misiunea Omului, anti-crestinii ca au dezvaluit falsul.

Calea lui Hristos e insa, omeneste vorbind, cu neputinta de contemplat.