blogul lui Radu

In primul rand scuze ca am interupt povestea bicicletei dar cum sarbatorile de iarna s-au apropiat vertiginos povestea respectiva a trecut intr-un plan secund. Cat de secund numai Dumnezeu o sti !  Dar cum sarbatorile de iarna mai tot timpul iti ofera povesti de neuitat iaca ca si anul acesta nu s-a lasat mai prejos. Da fapt povestea noastra incepe de la Craciunul trecut, mai exact din 2011. Cum in familie nu mai este decat un micut la care sa se preteze spectacolul cu pricina, mai précis finul si nepotul meu si al Claudiei acum in varsta de 6 ani si jumatate, intodeauna prima zi de Craciun se invarte in jurul lui si a sosirii lui Mos Craciun. Dupa cum multi stiu copiii devin din ce in ce mai precoce asa ca povestea cu imbracatul unui membru al familiei in Mos Craciun si cu prezentarea acestuia drept originalul devine din ce in ce mai greu de realizat, mai ales cand respectivul a mai consumat si niscai pahare de vin si incepe sa-si dea in petec cu gesturi familiare (va inchipuiti mirarea micutilor cand „Mosul” i-a brusc vreo matusa in brate si o pupa cu foc in lipsa unchiului). Mi-a duc aminte ca acum vreo trei ani am intruchipat eu personajul cu pricina dar deoarece echipamentul nu avea si pantaloni, doar manta, blugii, care in opinia familiei riscau sa ma desconspire, au fost  nevoiti sa fie suflecati. Drept urmare in prag a aparut un mos cu manta, barba alba si niste picioare paroase care ieseau dintr-un soi de galosi de cauciuc. Ulterior micutul socat mi-a povestit ca in anul respectiv a venit la el un Mos Craciun cu picioare de lemn !

Dar se revin la anul 2011 cand familia a convenit ca nu mai merge asa. Astfel ca cumnata-miu n-a mai ezitat si s-a dus la un vecin mai apropiat de profilul mosului (in jur de 70 de ani) dar cum acesta nu a putut sa-i dea sigur un raspuns a apelat la un al doilea vecin care i-a promis ca va onora reprezentatia. Uite asa pe la ora 17.00 cu tot spectacolul de rigoare a aparut un „Mos” care numai mos nu parea (vecinul care a venit are cam 40 de ani) si care ne-a spus din start ca isi cere scuze dar este in mare viteza. Evident totul s-a derulat intr-a patra asa ca dupa jumatate de ora mosul era plecat iar nepota-miu si toti ceilalti musafiri isi desfaceau fericiti cadourile. Au trecut vreo doua ore cand brusc s-a scurtcircuitat treaba.. In casa totul era in grafic, vinul curgea in pahare, sarmalele asisjderea pe gatul mesenilor, harmalaie si buna dispozitie. De,  ca de Craciun.

Mai intai s-a auzit o bataie in geam.

Apoi cand linistea in casa s-a asezat, un cantecel de Craciun, scos dintr-un radiocasetofon cu baterii, a inceput firav sa se infiripe in casa.

La geam ce sa vezi ?

Iaca Mos Craciun !

Altul !

Evident in confuzia generala care a urmat eu nu pot sa va mai spun exact care a fost ordinea lucrurilor. Eu m-am inecat cu sarmaua, cumnata-miu a zbughit-o pe usa si l-a placat pe bietul Mos Craciun din dreptul geamului, Claudia si cumnata-mea au inceput sa tipe sa plece omu de la geam, soacra-mea s-a ascuns, iar nepota-miu credea ca a mai venit o tura de jucarii pe la dansu’. Evident dupa ce lucrurile s-au calmat si l-am facut nevazut pe cel de-al doilea mos, i-am explicat lui Raducu, caci  asa-l cheama pe micul impricinat, cum ca cel de-al doilea mos de fapt era un ajutor al primului care a incurcat adresele. Acum ce-i drept primul vecin a spus el ca nu stie sigur daca vine dar cum nimeni nu i-a spus ca nu mai este nevoie, iaca omul s-a imbracat corespunzator si-a luat un sac si a purces constiincios catre intalnirea cu fanii

Buuun.

Sa revenim in anul de gratie 2012, cand acelasi cumnat s-a adus direct la acelasi vecin (mosul de-al doilea, omul mai in varsta la vreo 70 de ani) si l-a intrebat daca anul acesta se baga. Omul a raspuns ca nu crede ca poate sa ajunga deoarece deja era antamat in mai multe insarcinari de acelasi gen prin cartier. In urma raspunsului, consiliul de familie a hotarat ca anul acesta procedam miseleste. Adica stingem lumina, cream ceva confuzie, incepem sa strigam ca este cineva prin casa iar in agitatia iscata plasam cadourile sub brad si spunem ca anul asta Mosul n-a mai avut timp sa stea. A lasat cadourile si a plecat in viteza.

Zis si facut. Lucrurile au mers struna, chiar mai bine de atat am regizat si un telefon adresat personal lui Raducu prin care mosu’ a explicat necesitatea pentru care in acest an a operat in acest mod. Asa ca au fost desfacute cadourile, a inceput sa curga vinul, sarmalele asijderea , buna dispozitie etc, etc…

Numai ca la un moment dat s-a auzit o bataie la usa. In linistea ce a urmat nimeni n-a reactionat cu exceptia lui Raducu care a deschis usa.

Ei si in prag ce sa vezi ?

Binenteles pe Mos Craciun !

Bietul om si-a facut din nou constiincios datoria si dupa ce a rezolvat toate indatoririle s-a prezentat si la usa noastra asa cum fusese vorba. De data aceasta lucrurile n-au mai urmat firul thriller-ului din anul precedent. Cu mult tact si semne prin spatele micutului l-am determinat pe mos a spuna ca totusi s-a intors la Raducu ca sa auda o poezie de la el si sa-l intrebe daca este bucuros de cadouri. Cum nepota-miu  isi primise deja premiul, a turuit repede poezia i-a intors spatele mosului si s-a intors la un joculet pe calculatorul ce se afla in aceeasi incapere. Acum eu m-am asteptat ca mosul sa se retraga cu diplomatie binenteles nu inainte de a fi cinstit cu un pahar de vin. Numai ca lucrurile nu s-au derulat asa. Dupa ce i-a fost pusa o sticluta la pachet, omul a inceput sa ne povesteasca problemele vietii lui. Si unde facea asta ? Fix in urechea lui nepota-miu. Si uite asa tacticos mosul nostru a inceput sa ne povesteasca despre maica-sa care are vreo 100 de ani (din ce am aflat ulterior) si care trage sa moara. Adica cum umbla sa-i cumpere cosciug si toate cele trebuincioase, despre preoti, firme de pompe funebre si altele. Iar ca lucrurile sa fie complete n-am scapat de tabloul detaliat al unei femei care si-a pierdut mintile si umbla goala prin casa fara tinta. Culmea era ca soacra-mea incepuse deja sa-i dea sfaturi cu privire la situatia existenta, iar copilul incepea sa para din ce in ce mai putin interesat de joculet si din ce in ce mai interesat de povestea lui “Mos Craciun”. La un moment dat cand ma decisesem brusc sa-l iau pe mos, cu tot riscul de a-l soca pe Raducu, si sa-i fac vant pe usa, omu si-a dat seama de penibilul situatiei, s-a oprit din morbida povestire si-a luat la revedere si a plecat.

Acum dupa ce lucrurile s-au potolit stau si ma intreb ce a inteles Raducu din toata povestea asta.

Sa fie atat de intelept si sa  se prefaca ca nu pricepe.

Poate deja isi rade in barba de toate incercarile noastre sau poate inca crede ata de mult in Mos Craciun ca nici nu conteaza.

Abia astept maine dimineata sa sun sa intreb daca a pus ceva intrebari legate de mama lui “Mos Craciun”

Habar n-am. Ma gandesc insa la anul ce naiba peripetii ne mai asteapta.

Pana atunci sa fim sanatosi si…

Craciun fericit tuturor !

Ma intreb tot timpul de ce exista atat de putine varietati de peste in meniurile restaurantelor, fie ele chiar pescaresti. Totusi cand discut cu prieteni sau cunostiinte si ii intreb daca le place pestele, imi dau seama si care este raspunsul. Aproape toti imi raspund identic, ca le place dar nu prea mananca, iar cei carora le place, au un motiv identic cu ceilalti pentru care nu-l mananca. Oasele pestelui. Majoritatea oamenilor sunt ingroziti de oasele de peste. Ce va pot face oasele de peste oameni buni ?  E adevarat ca mancand peste fara atentie, oasele de peste, pot provoca accidente. Poate chiar grave. Dar v-ati intrebat vreodata care este raportul intre cei accidentati cu oase de peste si cei accidentati in trafic la volanul unei masini, ca pasager sau pieton ?  Va ganditi la asta inainte sa va urcati in masina sau sa mergeti pe strada ? V-ati baricadat in casa de spaima ? Nu. Asa si cu pestele. Mananci si te obisnuiesti ca are oase. Te obisnuiesti , le cauti, le dai deoparte, si mananci doar ce-i bun. Aaaa, ca sa nu mai amintesc ca, astazi, exista o varietate destule de mare de file de peste dezosat ca sa-ti poti face poftele fara probleme. Asa ca poftiti la peste ! Nu mai ezitati.

Asadar, astazi, Alexandru, un coleg de-al meu, dupa ce am postat fericit pe fesibuc o noua relalizare cu peste „platica pe gratar cu fenicul si ardei iute”  (numai imaginati-va ce fericit suna toate cuvintele acestea alaturate – nu va inchipuiti deja pestele , ingrijit condimentat cu seminte de fenicul, ardei iute uscat , sare si piper, uns cu marinimie cu ulei de masline si apoi fript pana capata o culoare precum soarele cand apune ? – daca nu va imaginati uitati-va la poza) ma aduce cu picioarele pe pamant si-mi aminteste de la obraz ca lumea iubitorilor de pesti, preparati in fel si chip, nu este chiar atat de numeroasa cum imi place mie sa-mi inchipui.

Deci – Tot peste ?  Dar paste ? Paste cand faci ?

Buuun.

Pentru Alexandru ! (si nu numai)

In aceasta seara !

In premiera !

Una dintre cele mai bune retete de paste mancate de mine, desprinsa dintr-o reteta a lui Jamie Oliver (Diana daca apari pe aici, stiu ca nu-ti place tipul, dar reteta asta chiar merita efortul).

Ce avem nevoie ?

Pentru doua portii

Paste – penne – 300 gr , o conserva de rosii decojite in suc de 400 gr, o legatura de busuioc, doi ardei iuti rosii, o lingurita de scortisoara macinata, o ceapa rosie taiata marunt, zeama si coaja rasa de la o lamaie, trei- patru linguri de parmezan ras, sare de mare, piper proaspat macinat si… siii… siiiii……

DOUA CONSERVE DE TON MARUNTIT IN ULEI ! (de 170 gr fiecare)

Eheheee, credati ca scapati asa usor ?

Pai acum ca doar nu o sa va fie teama pana si de pestele din conserva ?

Sa revenim.

Penne-le se pun la fiert conform specificatilor de pe ambalaj. Ceapa, ardeiul rosu curatat de seminte impreuna cu tulpinile de busuoic (se aleg frunzele deoparte), toate taiate marunt, se pun intr-o tigaie cu trei – patru linguri de ulei de masline, la calit. Dupa doua minute adaugam si o lingurita de sortisoara. Pana ce ceapa si ardeiul se inmoaie putin, scurgem bine uleiul din conservele de ton si apoi il adaugam in tigaie. Nu-l lasam decat vreo doua minute, dupa care adaugam conserva de rosii, si zdrobim bine rosiile cu o lingura de lemn (aveti va rog grija de tigaia de teflon). Daca vreti puteti folosi conserve cu rosii deja maruntite, sau sa le maruntiti inainte. Amestecati totul si potriviti gustul cu sare si piper. Amestecul trebuie sa fiarba vreo 10 minute. Intre timp banuiesc ca s-au fiert pastele asa ca le scurgeti avand grija sa opriti o cana din apa in care s-au fiert. Dupa cele 10 minute de mai sus este timpul ca pastele sa faca jonctiunea cu sosul. Opriti focul, amestecati pastele cu sosul, adaugati frunzele de busuioc taiate (mai mare), zeama si coaja de lamaie. Adaugati, daca este nevoie, putina, apa de la fierbere si ceva ulei de masline. Serviti imediat, nu inainte de a pune si parmezanul.

Marturisesc ca, atat eu cat si Claudia, am ramas blocati de modul cum se imbina toate aromele in aceasta reteta si ne bucuram de gust de fiecare data cand o preparam.

Si poate am fost cam indraznet, dar eu unul i-am potrivit gustul cu un Cabernet Sauvignon. Chiar un titan, denumit – Hyperion.

In concluzie…

Tot peste !

PS – daca nu gasiti legatura de busuioc merge si cu uscat dar nu uitati sa puneti si in loc de tulpini.

Orice lucru care a facut, un timp relevant, parte din viata ta, capata o conotatie sentimentala aparte. Si in mod special asta se aplica masinior. Nu stiu de ce dar ne place sa le dam nume si sa le atribuim calitati ce au legatura cu fiintele nicidecum cu obiectele. Uite asa saptamana asta cand am fost anuntat (de la serviciu) ca mi-a sosit noua masina, am simtit si bucurie dar si o strangere in suflet. Ma desparteam de o buna amica ce a avut grija se ma aduca sanatos acasa din multe calatorii. Na ca deja am dat-o in sentimental.

Peugeou-ul 206, mic si rosu, ca o buburuza, alintat de Claudia cu numele de „ machi” (adica o masinarie mai mica) a fost inlocuit cu o trasura mai mare si mai aratoasa cu un numar aproape dublu de cai in atelaj. De care recunosc ca sunt mandru.

Acum lucrurile astea m-au facut sa-mi aduc, inevitabil, aminte de prima noastra masina, denumita cand „visinica” cand „bmw-ul”. O Dacia 1100 cumparata de la unchiul meu cu vreo 300 de dolari.

Aceasta a fost „masina de poveste” in sensul cel mai propriu cu putinta, ce se poate  imagina. „Visinica” era alcatuita atat din piese originale dar si din piese de Dacia 1300 ce inlocuiau piesele originale care nu se mai gaseau. Unul dintre acestea era carburatorul. Primul lucru cu care a trebuit sa ma obisnuiesc la acest carburator a fost „socul” . Nuuu, nu este vorba despre cel sonic, ca nu ajungeam la viteza sunetului. Nici macar despre zgomot sau viteza de plecat de pe loc. Era un accesoriu obligatoriu pentru a porni un motor dotat cu carburator ce isi regla amestecul manual. Adica era o sarma ce trecea printr-un tub prin care manevrai o clapeta astfel incat la pornire amestecul de benzina si aer sa fie mai bogat si motorul sa porneasca usor. Numai ca inchipuiti-va problema. Ansamblul asta numit „soc” impreuna cu carburatorul era de la o Dacia 1300, adaptat la Dacia 1100. In principiu motoarele erau identice , numai ca difera pozitia lor. La 1300 motorul este in fata la 1100 este in spate.Cum carburatorul era de la o Dacie 1300, ansamblul denumit „soc” avea o lungime potrivita pentru o masina cu motorul in fata, suficient cat sa ajunga langa volan. Avand in vedere ca motorul la 1100 este in spate, socul nu mai ajungea pana in preajma volanului. Era atarnat cu o sarma, in spate, langa carburator.

Buun

Acum sa va explic cum se proceda la pornire.

1. Se ridica capota motorului, in spate, si se tragea socul.
2. Se mergea cu pasi hotarati, se deschidea portiera, fata stanga, te asezai pe locul soferului, se punea cheia in contact.
3. Se baga un sprit.  Hehehe … nu de vin !  Ati vrea voi. Asa se numeste o apasare scurta a acceleratiei in scopul aducerii benzinei in carburator
4. Se punea contactul si se incerca, repet incerca, pornirea masinii
5. Daca pornea, o luai cu pasi hotarati inapoi spre partea din spate unde era capota si implicit motorul, apoi incet, cu grija, cam ca la perfuzii, reduceai socul astfel incat motorul sa ajunga la turatia normala.
6. Daca nu pornea, si nu prea pornea, mai incercai dar cu atentie sa nu „ineci motorul”.
7. Daca „inecai motorul” apai era groasa, te chinuiai si tu si bateria pana te apuca nebunia.

Pana la urma si asta era o forma de meditatie yoga pentru ca iti trebuia multa rabdare si determinare sa nu dai foc la masina.

Ceea ce v-am povestit mai sus se facea cu o anumita doza de optimism vara. Dar sa schimbam peisajul. Iarna. Minus 10 grade. Ora 8 dimineata. Mai intai o scurta rugaciune.

„Da Doamne sa porneasca si in dimineata asta „visinica” si sa ajung la timp la serviciu”.

Apar cu bateria in brate. Pai ce credeti ca iarna o lasam afara ? O bagam in casa la caldurica si la incarcat – cu redresorul. Ce este acela ?  Hmmm poate altadata. Deci apaream cu bateria, vreo 25 de kile, si o montam la locul ei. Cat imi lua asta si cat de inghetate erau mainile ? Destul cat sa intensific rugaciunile la 5 pe secunda !

De aici incolo incepea un dute-vino intre „socul” masinii si „contact” conform secventei de mai sus. In plus de multe ori masinuta pornea, incepea sa se incalzeasca motorul si cand eram aproape convins ca totul este in ordine si reduceam „socul” se oprea. La toate astea se adunau si bodoganelile Claudiei pe care cand o chemam sa plecam, cand o trimiteam in casa la caldura.

Uite asa am ajuns sa apreciez lucrurile simple. Astazi ma urc la volan si plec, dac nu plec ma urc direct in RATB ca oricum n-ai ce sa faci.

Si pentru ca am ajuns la simplitate dar si la povesti mai vechi am sa iau o pauza de la povestirea cu prima noastra masina si am va spun ce am pregatit sapatmana acesta, una din primele mele retete cu peste, extrem de simpla.

In primul rand va anunt ca este cu somon file. Adica unul din pestii foarte gustosi si simplu de pregatit.

Se ia fileul de somon si se sareaza si se pipereaza pe ambele parti. Cam juma de kil pentru doua portii. Se pune o punguta de orez la fiert. Din aceea care se fierbe direct in punga si din care ies tot doua portii. Iei un gratar de aragaz, din cel ce actioneaza ca o plita, si il pui la incins cam la 10 minute dupa ce a dat in clocot orezul. Dupa ce se incinge gratarul, pui somonul asezonat pe gratar si il ti cam trei – cinci minute pe fiecare parte. Pana capata o culoare frumoasa aurie. Intre timp si orezul ar cam trebui sa fie gata. Asa cum v-am mai povestit Claudiei ii place orezul cu unt ulei de masline si putin curry. Evident sare si piper proaspat macinat. Acum ai doua solutii. Ori folosesti un sos de maioneza cu trei tipuri de piper, ori il fabrici ad-hoc amestecand maioneza cu trei tipuri de piper proaspat macinat (verde, rosu, negru). Eu am folosit un sos gata preparat, il gasesti in supermarket la capitolul sosuri. La patru linguri de sos de genul acesta am adugat doua de iaurt simplu si o lingurita doua de marar tocat. De aici incolo este si mai simplu.

Pui somonul in farfurii, sosul peste somon si orezul alaturi. Mai adaugi o salata verde cu ulei de masline, sare si zeama unei lamai si asta-i tot.

Si pentru ca tocmai am venit de la un curs despre vinuri, uite ca am sa va provoc pe voi sa-mi spuneti cu ce as putea sa asociez mai bine animalul din vederi.

Seara buna .

E duminica .

Ca de obicei aceasta zi este dedicata pestelui sau altor vietati marine. In general dumninica dimineata pana imi taresc oasele in bucatarie, unde vars pe gat lichidul binefacator negru si aromat … nuu , nu este vorba despre un pahar cu vin, v-am spus, inca  mai am pana la intalnirile AA. Este vorba despre cafeaua de dimineata ! Deci sa revenim. In general pana imi beau cafeaua nu izbutesc sa gandesc nimic, desi imi staruie tot timpul in minte intrebarea „Ce mancam astazi ?” . De fapt nu „ce ?” este intrebarea corecta – doar am spus ca peste – ci „ce fel de peste ? si „care anume reteta?”. In dimineata asta spre deosebire de majoritatea celorlalte dimineti de duminica, lucrurile sunt clare inca de cu o seara inainte. Am in minte o reteta de lup de mare cu scoici si sos de sampanie. Cum sunt aproape sigur ca nu o sa gasesc lup de mare o sa incerca sa o fac cu alt fel de peste. Cu dorada. Asa ca in timp ce cafeaua isi face efectul, stau de vorba relaxat cu Claudia. In fond totul este sub control.

In fine, simturile isi revin in proportie de 90% din capacitate , ma spal, ma frezez, inclusiv pe dinti si ma apuc sa-mi fac lista de cumparaturi pentru reteta in cauza, precum si multe altele pe care eu unul nu le inteleg utilitatea.

Pai chiar asa. De ce trebuie sa cumpar spray pentru mobila, spray pentru electronice, spray pentru geam, spray pentru muste sau pentru curatat cuptorul. Nu inteleg de unde atat de multe spray-uri cand in copilaria mea cu „Farmec” sau „Favorit” le aveai pe toate intr-unul. Basca vreun milon de feluri de detergenti (pentru rufe albe, pentru rufe colorate, pentru rufe negre, pentru rufe murdare si chiar pentru rufe curate !) care erau inlocuite cu succes maxim de sapunul „Cheia”.

In final imi incarc cu tot felul de chimicale lista de cumparaturi si reusesc sa o definitivez si pe cea cu mancare. Asa ca sunt gata sa pornesc la vanatoare. Ma arunc in BMW (asa-i spun eu peugeot-ului 206 care prin bunavointa firmei unde lucrez imi transporta moaca de vreo sase ani) si directia primul supermarket din cartier. Stiu ca duminica pe la ora 11.30 incepe nebunia in aceste magazine, asa ca nu iert pe nimeni. Ajutat de masinuta, dar si de indemanarea mea nativa de sofer profi, tai fata la vreo doua jipuri, sa ajung inaintea lor in parcarea subterana, ma indrept glont cat mai aproape de scara rulanta ce duce chiar la magazin si profit de incetineala unei tipe sa ocup singurul loc liber din zona. Ma uit cu coada ochiului la timp sa zaresc grimasa de pa fata ei si sa inregistrez miscarea buzelor. Injuratura nu pot sa o reproduc. Imi spun ca deja este 11.45 si mi-am propus ca in maxim o ora si jumatate sa fiu inapoi acasa, asa ca merita. Intru in magazin si in timp foarte scurt imi dau seama ca injuraturile chiar au efect. Toate cosurile erau ocupate ! Ma intorc in parcare ma infig in primul cos pe care il gasesc si de data asta alerg spre magazin. In fine sunt in magazin cu cos si lista (plus bani evident). Incep sa tai cu sarg de pe lista si las departamentul „peste” la sfarsit, unde de obicei am un popas prelungit. Gasesc pestii pe care ii cautam (doua dorade +  salau dou bucati – ca sa fie ). Din pacate zona cu scoici este goala – caut din cele in cochilie. Intreb daca exista in depozit dar raspunsul nu ma satisface. Parasesc magazinul (cu tot cu cumparaturi, dupa ce le-am platit in prealabil, desigur) imi recuperez masina si o tai catre cel mai apropiat supermarket de supermarketul in care eram. Deja imi fac calculul ca treaba e simpla o sa depasesc cu maxim15 minute programul pe care mi l-am propus. Ajung in cel de-al doilea supermarket ma indrept direct catre raionul de peste, caut cu infrigurare scoicile si simt o mica impunsatura in inima. Interpelez persoana care serveste la raion care imi comunica sec ca scoici nu mai au inca din ziua anterioara. Simt incet, incet cum muntele de  incredere incepe sa se surpe. Planu’ C. Adica al treilea supermarket, apropiat de cel de al doilea, dar deja departat de primul. Aglomeratia este din ce in ce mai mare si imi spun ca timpul nu mai conteaza importante sunt doar scoicile mele. Povestea cu drumul se repeta, insa de doua ori mai rapid. In fine in magazin ! Ma indrept printre cosuri si oameni catre raionul de peste. Cum vederea nu ma prea ajuta, la distanta, disting in departare ceva ce seamana cu ceea ce caut eu. Adica un saculet cu scoici in cochilie! Dar si vreo trei persoane asteptand sa fie servite ! Maresc viteza !  Lovesc cu umarul un tip ce aranja fructe si in timp ce imi ceream scuze peste umar, privind cu uimire toate portocalele imprastiate, ma infig intr-o batranica. Ma enervez o iau la fuga, sar peste un carut si ma opresc langa raionul cu pricina drept in fata vanzatoarei (sa-i zicem). Cele patru (de acum) persoane aflate la coada se uita indignate la mine, nu le vad, dar simt deja privirea aia-n ceafa. Stiti voi care. Pana sa apuce careva sa vorbeasca intreb direct:

–         Aveti scoici ?

Vanzatoarea imi arunca o privire, cam ca unui sociopat periculos, si fara sa ma bage-n seama isi indreapta atentia catre persoana aflata in capul randului. Am noroc ! Apare o a doua vanzatoare care fara se stie ce hram port ma intreaba ce doresc. Repet intrebarea atat de repede ca nu-mi iese decat o bolboroseala neinteligibila. Respir… apoi ii spun ca vreau scoici in cochilie si ii arat premiul meu ce trona frumos chiar in mijlocul galantarului. Femeia amabila se uita incotro ii arat si apoi isi intreaba colega daca ma sunt scoici „in spate”. Pentru ca „prietena mea” nu stie , pleaca „in spate” sa caute.

Moment in care intru in panica !

Calcul era simplu. Daca in spate nu mai erau scoici si unul dintre cei doi clienti ce mai erau la raion cereau, acelasi lucru celei de-a doua vanzatoare si aceasta il servea exact cu saculetul pe care il pazeam din priviri ? Ce variante aveam eu sa actionez ? Sa-i spun „prietenei” ca eu am fost primul cand ea stia toata treaba ? Sa-i spun clientului ca eu l-am comandat primul ?  Sau sa sar peste galantar si sa ma agat de saculetul cu pricina ? Cum deja ma hotarasem la cea de a treia varianta si imi faceam curaj, apare vanzatoarea ce fusese „in spate”. Fara nimic in brate insa. Vine la mine si-mi spune ca scoici nu mai sunt. Ma uit urat la ea si o intreb ce glume proaste sunt astea din moment ce eu pazesc de cinci minute saculetul meu – my precoius.

Femeia se intoarce calma ia saculetul si il aduce spre mine, moment in care am simtit adierea triumfului in nari. Cum insa de la extaz la agonie nu e decat un pas, cand privesc de aproape imi dau seama ca scoicile cu pricina erau vechi si toate se deschisesera.  Ma uit cu vinovatie la vanzatoare ii multumesc si plec, nu inainte de a zari un zambet de satisfactie pe mecla „prietenei”.

Ma uit la ceas, dezastru ! E aproape ora 14.00 si planul meu de pranz de duminica aluneca pe fundul canalului, incet, incet catre Dambovita.

E momentul cand neuronul incepe sa se agite furtunos (de aici vine brainstorming-ul) si sa analizeze alte optiuni. Ma opresc rapid la raionul de legume ma incarc cu : praz, sfecla, morcov, telina, ciuperci, ardei gras, ardei iute rosu, rozmarin proaspat, salata verde si cam pe la ora 14.30 ajung acasa. Aici „veselie” mare ! Claudia se uita urat la mine, lesinata de foame, intreband-ma unde am umblat trei ore ! Ii explic cat pot de calm si ii promit ca in 30 de minute este totul gata, daca imi asculta cu sfintenie indicatiile. In sfarsit ma apuc de treaba. Pregatesc legumele (praz, telina, morcov ,ciuperci, ardei gras, ardei iute rosu) intr-o tava , curatate si taiate mai mari cu exceptia sfeclei pe care o dau intr-un fiert inainte. Adaug si sfecla pun ulei de masline foarte putin, sare, piper si cateva crengute de rozmarin proaspat. Invelesc tava in folie de aluminiu si o bag la cuptor la 250 grade. Cu pestele este simplu. Dorada ma va salva. Acest peste are o carne suficient de suculenta cu o textura plina, astfel ca este suficient sa-l frigi cu sare pe o plita. Il curat de intestine si de solzi il crestez cu taieturi cam la 2 cm distanta si il presar cu sare mare de bucatarie. Dupa acesta operatiune il indes pur si simplu in plita pentru aragaz (e cam mare pestele), incinsa in prealabil, la foc mediu.

N-am timp! Decat sa desfac o sticla de Theia Chardonnay (cautati-o pe facebook) si sa torn in doua pahare. Dupa, ma apuc sa fac niste tartine cu icre si ansoa. Icrele le prepara Claudia si n-am timp sa va dau detalii, decat ca sunt de crap, ca noi in loc de gris folosim miez de paine integrala, iar in loc de ceapa uscata, frunze de ceapa verde. In timp ce am grija sa mai intorc pestele ma ocup sa desarez niste ansoa si capere pe care le pun apoi intr-un ulei de masline cu aroma de alune. Verific legumele si sunt gata.Ar trebui sa arate cam asa:

 Ma intorc la tartine si le pregatesc pe paine prajita. Icrele intinse pur si simple iar ansoa rulata in jurul caperelor si pusa pe painea prajita impreuna cu uleiul aromat.

Pestele este si el gata. Cum va dati seama ? Pai trebuie sa arate ca mai jos

Mai ramane sa aranjam masa, sa facem o salata cu ulei de masline, lamaie si usturoi zdrobit. Si sa ne bucuram de ce a mai ramas din weekend.

Vreti sa stiti daca a fost comestibil ?

Poate o sa va convingeti acum !

Acum din doua una. Ori m-ati injurat si nu mai apareti pe aici, ori nici n-ati fost vreodata.

Oricum ar fi, ma incumet sa ma adresez in continuare neantului si sa produc continuarea retetei.

Intre timp sunt convins ca v-ati hotarat. Fie ati mancat de la ‘chinezesc” , deja, fie ati gasit retete pe la oamani mai normali ca mine, ori, ceea ce mi-as dori, v-ati incumetat la magazin, v-ati cumparat cele trebuicioase si ati asteptat nebunu’ (adica je) sa-se dea iar in barci pe net.

Pentru acei, interesati sa-si produca reteta asta de mancare chinezeasca acasa, am sa expun scenariul ce urmeaza.

Mai intai o recapitulare a primei parti.

500 gr cubulete carne de vita (sau mai bine vitel de lapte sau manzat ca e mai fraged) fara grasime si pielita. Se gaseste in magazin ii zice “gulas de vita”

Doi ardei grasi rosi mari si un ardei gras rosu verde, tot mare

O ceapa rosie mare.

Cam 100 gr telina .Iei una mare o cureti de coaja tai feli cam de jumate de centimetru grosime, iar feliile le tai la randul lor tot cam de jumatate de centimetru grosime astfel ca seamana cu cartofii pai. Iti trebuie cam o mana zdravana de fasii astfel taiate.

Ardei rosu iute, din cei mari, vreo doi

O lingura de miere

O lingura de otet (prefer de vin)

Sos de soia

Ulei de masline

Sare piper

Unt

Curry, seminte de susan

Vin – o sticla de Feteasca Neagra Private Reserve, demisec

Si evident orez. Eu cumpar la cutie din cele care sunt gata portionate in saculete de plastic ce il pui direct la fiert. Integral sau salbatic daca tineti la dieta, alb rafinat, daca nu va pasa.

Inainte de a ne apuca de treaba sunt curios ce parere aveti voi de conceptul “fusion”. Eu unul am auzit mai multe variante pe tema asta si am inteles intr-un final ca “fusion” , in arta culinara, este combinatia dintre ingrediente si tehnici specifice unor culturi gastronomice diferite. Combinatiile astea ajung pana sa fie studiate chiar pana la nivel molecular, de unde si termenul de bucatarie moleculara. De ce intreb lucrul asta ?  Pentru ca in opinia unui cunoscut de-al meu, combinatia pe care am facut-o cu reteta asta, ma refer la mancarea in sine cu garnitura, ar fi ceva stil “fusion”. O sa va explic mai incolo de ce.

Dar sa revenim la ale gatitului.

Mai intai punem 150 ml de vin intr-un pahar de vin rosu. Aaaa… n-are nicio legatura cu reteta da asa-mi place mie sa-ncep sa nu fiu pe stomacu’ gol ! Pe care il bem. Stop ! Nu tot odata ci asa cate putin ca sa avem timp sa ne delectam cu tanini delicati, senzatia de lemn ars si aroma de prune uscate, printre alte senzatii pe care va invit sa le descoperiti singuri.

Iau carnea si o tai cubulete cam de 1.5 cm pe latura si impreuna cu doua linguri de ulei de masline le arunc in tigaia de teflon. Incep sa le agit cu o paleta de lemn ca sa se friga pe toate partile. Dupa vreo 5- 8 minute ,depinde cat de bine suportati gustul carnii de vita in sange. Pun 2 linguri de sos de soia si le mai las vreo doua minute astfel ca sosul sa devina lipicios, moment in care pun o lingura de seminte de susan. Amestec un minut, adaug sare si piper si dau tigaia la o parte.

Iau ardeiul gras il tai pe lung, il curat de seminte si apoi il tai fasii cam de doi cm latime.

Ceapa se curata se taie in doua si apoi tot pe lung fiecare jumatate in trei. Aveti grija sa-i taiati capetele astfel incat in tigaie sa se desfaca fiecare foaie. Telina ar trebui sa fie taiata conform indicatiilor de mai sus.

Cu ardeii iuti e treaba grea !

Eu unul am stomacul si gura tabacita si-mi place picant. Pe ceilalti, ce nu suporta foarte picant, ii sfatuiesc sa taie ardeii iuti rondele, cam de 2 cm latime si sa-i curete de seminte si nervuri fara sa-i despice. Acum cu toate legumele pregatite purcedem catre aragaz pe care ar trebui sa se afle un wok cu o lingura doua de ulei de masline. Focul pe mediu spre mare, si incpem sa tragem legumele la tigaie amestecandu-le intr-una cu paleta. Daca aveti experienta puteti sa faceti miscarea aia din incheietura de o vedem prin filme. Eu unul am aruncat mancarea pe pisica de vreo doua ori, asa ca folosesc cu incredere o paleta de lemn  (drept dovada incercati sa-i aratatati pisicii mele wok-ul si veti vedea ce se-ntampla).

Pfuah! Am uitat sa va povestesc despre orez !

Pai asta trebuia pus la fiert pe la inceput ca dureaza vreo douazeci de minute. Asa ca puneti-l urgent la fiert.

Stau si ma-ntreb care este treaba cu manacare asta chinezeasca pe care o mancam noi. Asa cum arata ea cu orez din belsug (garnisit uneori cu legume si ou), langa o portie zdravana de carne, pregatita-n fel si chip ar trebui sa ne aduca intr-un timp foarte scurt, pe mai toti manacatorii de astfel de retete, catre dorita forma de trapez. Cu baza in jos insa. Combinatia de orez cu carne este un fel de cartofi prajiti cu snitel ! Pai atunci chinezi inseamna ca o duc tare bine !

In fapt la ei orezul cam este fel de baza iar combinatia cu carne este rara. Asa zisa garnitura de orez cu legume si ou, este in fapt o manacare de baza facuta din resturi ca sa fie mai spornica.

Putini dintre noi realizeaza de fapt care este adevarata bucatarie chinezeasca. Mai mult, sunt convins ca destui de putini dintre cei care stiu sau au auzit, ar fi capabili sa manance retetele  “made in China”.

Dar sa revenim.

Cam in 7-8  minute , legumele ar trebui sa fie gata, adica s-au copt si inmuiat suficient pentru a pute fi mancate. Este momentul sa adaugam si sosul. Sase linguri de sos de soia, una de otet de vin si una de miere, topite la foc mediu, intr-o tigaie si apoi adugate la legume. Inca un minut trase la tigaie cu sosul si apoi adugam carnea pe care o amestecam tot un minut cu legumele. Intre timp orezul ar trebui sa cam fie fiert.

Aici intervine povestea cu “fusion-ul”. Eu amestec orezul cu o lingura ulei de masline, un cubulet de unt (25 gr), sare, piper proaspat macinat si o lingurita de curry.

Curry-ul este un condiment specific indian. Orezul astfel pregatit este mai degraba o reteta indiana. Combinat cu carnea de vita cu legume in stil chinezesc, rezulta combinatie “fusion”

Ha! As vrea eu.

Eu unul cred ca e doar o incercare de-a mea de care s-a indragostit Claudia. Astfel de cate ori prepar ceva in stil chinezesc ea isi doreste ca orezul sa-l prepar in acest mod.

Sper sa va placa.

Aaa si daca n-ati terminat sticla de vin intre timp (ceea ce se numeste alcoolism) sa stiti ca mie mi se pare ca se potriveste de minune cu reteta de mai sus.

The End.

Mai stiti pe la inceputurile epocii video cum ne adunam infrigurati pe la unul din posesorii de aparate de gen ca sa facem seara de film(e) ? Mama ce tare ni se parea inventia aia cu casete cu imagini ! Ei cam la vremea aia a aparut si bisnisu’ cu casete de inchiriat. Da, da, alea traduse toate de o doamna timida si decenta care la toate fucu-rile traducea: idiotule sau du-te dracului. Pe vremea aceea cum lumea nu prea avea idée despre subiectu’ filmului exista intodeauna un nene sau o tanti, draguti, care punea etichete pe casete gen: drama, dragoste, aventuri, de casa. Sau cele mai cautate si tocite – SUPERACTIUNE.  Daaa, la genu’ asta am facut cunostiinta cu mai toti eroii hollwyood-ieni ce i-am vazut mai tarziu in cinematografe.

Eeee prins de o astfel de nostalgie dupa eroii tineretii, neavand ce face in weekend, ca tot romanu’ bun platitor de drepturi de autor, imi descarc de pe net un film cu un domn d’asta smecher pe numele lui Stefanut a lu’ Segal. Numele filmului ?  N-are importanta, oricum ceva cu “periculos”. Acum trebuie sa recunosc ca atunci cand a aparut pe video, am fost impresionat de tehnica sa de “comunicare” cu pumnii, picioarele si alte tot felu’ de arme albe sau mai putin albe. Asta pana cand omu’ convins ca daca stie bataie stie orice, s-a apucat sa fie si regizor si producator, mai ceva ca Sergiu al nostru. Nicolaescu desigur. Faza e ca am nimerit inca o data un film in care batausul nostru era producator si in care cred ca-si varase nasu si prin scenariu, ca prea era varza. De cand a inceput filmu’, omu’ nostru, adica Stefanut a lu’ Segal asta ,si-a compus o fata (de fapt cred ca asta e fata lui), o voce si un vocabular de cred ca l-a facut invidios pe George Lucas ca nu l-a gasit la timp pentru rolul lui Darth Vader.

Va dati seama ce economie faceau oamenii cu costurile pe efecte speciale din Star Wars.  Pai n-aveau nevoie de masca pentru Vader ca aveau fata lu’ Stefanut, iar in loc de sabie laser omu’ se descurca cu orice prindea-n zona: o tigaie spatiala, un filtru sonic de cafea sau o matura electronica cu aspiratie ionica de praf. De voce nici nu mai zic. O galgaiala infundata, de zici ca se sufoca, din care se disting propozitii alambicate, formate dintr-un singur cuvant, ce tine locul atat de subiect cat si de predicat. Mai precis vorbeste la fel de mult ca tovarasu’ tipului cu ‘nu stiu ! nu stiu !” . Adica ala cu pluralul, cu “doua”.

Oricum am rezistat pana pe la jumatatea filmului, cand o juna prabusita intr-o balta de sange, il indemna pe eroul nostru sa o razbune. Ce n-am inteles eu niciodata este faza asta cu intrebarea idioata “ Esti in regula ?” . Adica personaju’ in cauza are smuls un picior, ii lipseste un ochi, are spume la gura si tu-l intrebi daca e OK ?  Ba mai mult, cu toate lipsurile enumerate mai sus, in loc sa urle ca apucatu’ dupa ajutor si sa se agate de tine sa-l salvezi, sta extrem de calm, oftand timid, indeamnindu-te sa-ti vezi  linistit de treaba.

Cert e ca la jumatatea filmului, deja eu pe jos, iar Claudia pe canapea, ne tavaleam de ras ca la o comedie reusita. Dupa ras, vine… foamea. Iar foamea vine odata cu o bataie din film, ce se desfasura intr-o bucatarie a unui restaurant chinezesc, prin care bucatarii alergau inebuniti cu wok-ul in flacari, sa-i fereasca pe batausi. Si cum orice lucru este intr-un final bun la ceva, iata cum imi vine ideea sa las balta activitatea desfasurata in fata TV-ului si sa m-apuc de treaba ,in bucatarie, cu un tel precis. O reteta de mancare chinezeasca.

Ce folosesc eu pentru asta ?

500 gr cubulete carne de vita (sau mai bine vitel de lapte sau manzat ca e mai fraged) fara grasime si pielita. Se gaseste in magazin ii zice “gulas de vita”

Doi ardei grasi rosii mari si un ardei gras rosu verde, tot mare

O ceapa rosie mare.

Cam 100 gr telina .Iei una mare o cureti de coaja tai feli cam de jumate de centimetru grosime, iar feliile le tai la randul lor tot cam de jumatate de centimetru grosime astfel ca seamana cu cartofii pai. Iti trebuie cam o mana zdravana de fasii astfel taiate.

Ardei rosu iute, din cei mari, vreo doi

O lingura de miere

O lingura de otet (prefer de vin)

Sos de soia

Ulei de masline

Sare piper

Unt

Curry, seminte de susan

Vin – o sticla de Feteasca Neagra Private Reserve, demisec

Si evident orez. Eu cumpar la cutie din cele care sunt gata portionate in saculete de plastic ce il pui direct la fiert. Integral sau salbatic daca tineti la dieta, alb rafinat, daca nu va pasa.

Buun.

Cum eu am toate astea, de obicei, in camara. M-apuc de treaba.

Cum voi nu le-aveti… o sa sunati  sa comandati “la chinezesc”.

Cum sunt sigur ca o sa sunati sa comandati…

Va urez… noapte buna!

Nuuu, nu va inchipuiti ca urmeaza cine stie ce biografie a vietuitoarelor marine comestibile. Nici metodele prin care faci stiuca sa atace momeala din lanseta si cu atat mai putin cum atragi somnul afara din barlogul lui. Habar n-am !

Pentru mine diferenta intre o bucata de trestie cu naylon, pluta si carlig si cele mai sofisticate lansete nu este data decat de pestele ce atarna in final de capatul batului. Bine acum nu sunt nici atat de “dus” sa nu realizez ca pentru pesti diferiti iti trebuie momeala, unelte si tehnica diferita.

Pur si simplu povestea de fata este un nou episod petrecut in prima mea aventura pe canalele Deltei Dunarii.

Cum eram singurul copil din acel moment in gasca, am devenit evident mascota grupului. Si cum orice mascota are un rol, ei bine eu l-am primit pe cel de invatacel. Si cum orice invatacel are nevoie de un maestru, asa am ajuns eu sub directa obladuire a unuia dintre prietenii alor mei!

Si ce anume credeti ca un maestru poate sa-i predea invatacelului sau in salbaticia aia strabatuta de canale ? Eeee… arta pescuitului evident. Ca orice om de la oras care vine in delta sa dea iama in fauna apelor locale, pescarul nostru era dotat cu tot felul de bete, din fel si fel de materiale, cu fel si fel de carlige si plute atarnate de ele. Toate aranjate frumos, sclipind in soare, gata sa asigure materia prima pentru masa a vreo douazeci de persoane, daca era nevoie. Ca sa va fac idée despre locul in care avea sa aibe loc masacrul marin, inchipuiti-va un canal care trece printr-un soi de baraj (asta era statia de pompare), iar acest baraj avea doua nivele cu doua balcoane, de unde se “dadea la peste” ( vedeti am ceva vocabular !). De la balconul de jos pana la luciul apei era vre-un metru, de la cel de sus vreo trei. Pe balconul de jos stateau pescarii, adica EL – MAESTRUL, cu toate armele insirate pe balustrada, asezate in functie de dumnezeu stie ce criterii. Pe cel de sus stateau invataceii, adica eu. Dupa o explicatie sumara cum anume merge cu ale pescuitului, am fost invitat sa privesc cu atentie gratia si indemanarea cu care un maestru extrage din apele tulburi ale canalului un caras cam de vreo 15 cm.  Am ramas uimit (sau cel putin am mimat destul de bine asta) astfel ca drept recompensa, am primit un unditoi urias, facut din segmente telescopice ( cred ca avea vreo 5 metri), pe care de abia il manuiam. In fapt primisem unealta respectiva din doua motive.  Primul, ca sa nu ma ranesc cu acele, prietenu’ lui taicamiu imi punea ramele in ac. In felul asta de cate ori scoteam carligul din apa, eu find postat la nivelul superior, acesta era cam la nivelul ochilor sai si omul n-avea decat sa verifice daca mai este momeala in ac. Al doilea ca sa ajung cu undita de la inaltimea aia pana in apa. De aici, asa cum cred ca va asteptati, a inceput circul. Eu aruncam undita in apa, pac scoteam un peste. Care peste, avand in vedere: calitatea muschilor mei, marimea unditei si forta cu care se zbatea in carlig, plutea ca un ozeneu in jurul capului maestrului. Acesta saracu’ dadea din maini ca un apucat incercand sa prinda prada, urland la mine sa nu mai batai in halul ala undita. Toate aste in timp ce sarea ca o capra printre toate ustensilele intinse de-a lungul balustradei. Va inchipuiti ca toti privitorii se tavaleau pe jos de ras (adica gasca alor mei) asteptand cu infrigurare sa mai extrag un pestoi din balta. Dupa vreo ora jumate de distractie de genu’ asta timp in care eu am pescuit vreo 15 pesti si maestru patru ( o gramada ii pierdea pana imi scotea pestele din ac si punea alta momeala), pescarul nostru si-a zis ca ajunge cu caterinca spectatorilor si a declarat ca pescuitul de carasi nu se ridica la nivelul pretentiilor sale si ca se duce sa-si incerce noile scule cu pesti mai de soi (stiuci, crapi, somni si alte dihanii). Am renuntat cu regret la  activitate, dar mi-am gasit rapid alta in a privi ce se intampla cu pestii prinsi de mine. Astfel am facut cunostiinta indeaproape cu ciorba de peste.

Sa stiti ca nu ma omor deloc dupa gustul pestelui fiert. Am mancat si ciorba si bors de peste, care sunt doua chestii diferite, in felurite locuri, dar doar cateva mi-au placut. Cred  insa cu tarie caciorba de peste trebuie sa fie deasa, chiar foarte deasa, aproape ca o mancare, fapt care o sa imbogateasca si o sa completeze gustul pestelui fiert cu celelalte arome. De exemplu pana acum vreun an Claudia nici nu vroia sa auda de asa ceva. La ultima incercare insa am reusit sa o conving sa manance si de atunci a devenit o consumatoare constanta.

Se spune ca in apa care musai o iei din Dunare (desi eu unul n-as face asta !) si trebuie sa fierbi mai multe feluri de pesti mici. Cu pestii mici e adevarat ! Se spune ca pesti astia apoi ii arunci. Si asta poate fi adevarat, dar total neproductiv in economia  actuala de piata. In fapt eu cred ca pestii astia nu se aruncau niciodata ci se facea o pasta sau altceva comestibil (poate pateu ! 🙂  ), pentru ca mie mi se pare pacat sa arunci bunatate de peste. Oricum eu n-am de gand sa va dau idei deastea de picnic la malu’ Dunarii. Fiind nevoiti sa ne descurcam cu ce ne ofera civilizatia am ales urmatoarea varianta.

Va amintiti de capatana aia de crap ce am pus-o la congelator acu; doua saptamani ? Cand am facut crapu’ cu varza ?Daca ati pastrat-o e cazul sa apelam la ea. Daca nu, fie cumparam alta ( de obicei la pescarie gasesti cap de crap) fie apelam la un cap de somon congelat (in ultima vreme gasesti mai tot timpul in hypermarket), mai adaugi 150 gr de creveti decorticati, inca pe atat scoici fara carapace. Punem si 200 de grame de file de somn, o cutie de conserve de rosii decojite in bulion (400 gr), si o punga de legume congelate – bors traditional romanesc scrie pe punga. Completeaza cu o legatura de patrunjel si una de leustean (poti sa pui si uscat daca nu gasesti proaspat). Ai grija cand pleci de-acasa sa verifici daca ai usturoi ca-ti trebuie o capatana.

Treaba-i simpla. Supersimpla !

In doi trei litrii de apa pui capatana la fiert (e bine sa fie mare minim cat un pumn pentru 4-5 portii de ciorba). Dupa ce da in clocot cam in 5- 10 min o scoti si o inlocuiesti cu legumele din punga cu pricina. Se fierb si astea 5 min si se drege gustul cu delikat din ala cu gust de legume (daca nu folositi delikat atunci ii puneti doar sare). Se adauga cutia cu rosii decojite, avand grija sa zdrobiti rosiile in mana sa ramana bucati mici.. Pe tocator tai fileul de somn in bucati mai mari asa cam de 2-3 cm si speli in apa rece crevetii si scoicile. Le adaugi si pe astea in ciorba. Acum aveti 5- 10 min sa va intoarceti la capatana de peste. De pe aceasta trebuie aleasa carnea de peste. E foarte simplu sa-ti dai seama cum se face, pentru ca se va desface foarte usor. Dupa cele 10 minute de fiert pun in ciorba si carnea aleasa de la capatana de peste, sting focul, pun patrunjelul si leusteanul tocat si acopar vasul.

Ciorba este gata !

La capitolul servire insa trebuie sa mai adaugam ceva. Mie imi place sa-i dreg gustul cu o lingura de mujdei ( de aia va trebuie usturoiul) facut in stil maioneza si cu o lingura de otet de vin. O mananc cu paine de casa proaspata (se poate si mamaliga fierbinte) insotita neaparat de ardei iute.

In privinta vinului ?

Am o dilema !

Dreasa cu otet, dupa mintea mea, nu se potriveste cu niciun vin, poate cu o tuiculita. Fara otet si usturoi ? Se prea poate dar eu n-am incercat ca nu-mi place altfel. Oricum daca va framanta mult aceasta intrebare, poate aflati de la  Alfred, aici.

Pofta buna !

Ca orice om am avut si eu copilarie. In paleolitic sau neolitic nu-mi mai aduc aminte bine, oricum atunci cand omul deabea mergea in doua picioare, incepuse sa se organizeze in grupuri si facea in masa facultatea de constructii, exista o familie. Un el. O ea . Si o slabatura de copil de 8 ani (adica “moa”). Familie care urma ca in vacanta de vara sa mearga in delta. Acolo unde se avanta crapul cel rau, stiuca cea feroce si monstrul somn. Acum sa va spun sincer nu prea stiam eu prea multe despre pesti, pescuit, pasari si… plachie ! Adica cei patru P ! ( marketingii stie de ce !) Important era insa ca deja adulmecam cu nesat promisiunea unei aventuri de neuitat. Asa cum ii sta bine unei familii (celula de baza a societatii) aveam sa ne alipim la destinatie unui grup, de fapt grupului, pentru ca erau mai toti prietenii buni din perioada de studentie ai alor mei . Cum mama s-a hotarat sa ma produca destul de devreme, eu urma sa fiu singurul copil din zona.

 Aventura a debutat fulminant !

Vreo 6 ore de dormit intr-un personal ce avea viteza tricicletei mele de la 5 ani, viteza care permitea oricarei persoane mai prietena cu bautura sa se urce din mers fara probleme. Vreo ora prin port in Tulcea si inca vreo 5-6 intr-un cazan de vapor fata de care goeleta “Speranta” a lui Ismail & comp  mi se parea o adevarata salupa rapida.

In fine ajungem. Destinatia Chilia Veche. Tata da veche mai era !

Pentru mine nimic special. Niste case, stuf, gaini, diguri, canale si noroi (am aflat in momentul sosirii ca tocmai plouase vreo doua zile neintrerupt) asa ca nu prea pricepeam de ce orasenii mei parinti, trageau cu nesat aerul pe nari si se minunau de peisajul salbatic. Dupa ce au respirat ei vreo cateva minute si au admirat peisajul au aflat, brusc, ca au pierdut transportul pana la punctual final al destinatiei noastre (o obscura statie de pompare din mijlocul deltei) si ca urmeaza sa facem o plimbarica prin natura. Una de 16 km !

Ca orice bipezi care au invatat cu temeinicie mersul pe jos, am purces la drum, pas dupa pas, spre locul marii aventuri. Acum ca mergeam pe jos ceva drum, n-ar fi fost o mare problema pentru mine, obisnuit fiind inca de foarte mic cu traseele montane. Problema majora o constituia noroiul. Unul din ala galben, ce se lipea cu indarjire de talpile oricarei tip de incaltaminte pamanteana. Cu fiecare km inaltimea mea crestea cu 5 centimetrii iar greutatea unui bocanc cu trei kile. Astfel ca dupa vreo 10 km, imi tarsaiam picioarele de parca eram pe talpici, iar cu ultimile puteri m-am lasat moale la marginea drumului. Evident ai mei au intrat in panica. Se facuse deja seara si nu stiau cum sa procedeze cu cele doua rucsacioaie din spinare plus odrasla care a capotat fara jena in sant. Norocul a venit insa pe apa. O barca cu motor ce tragea alte doua barci, venea semeata pe canal. Si unde mergea ? Ei da ! Chiar la statia de pompare. Tot ce mai imi mai amintesc este faptul ca m-am urcat in barca. Memoria mea s-a scurtcircuitat in acel moment si si-a revenit odata cu o miezul unei  frumoase zile de vara. Cea de a doua zi. Din prima m-au izbit doua lucruri. O foame de-mi trosneau urechile si un miros imbietor de peste prajit. Am iesit vijelios din stabilimentul ce-si spunea dormitor (un fel de baraca muncitoreasca jalnica) si am facut cunostiinta cu principalul agregat de gatit, postat in mijlocul curtii. O plita din chirpici, cu un cos de vreo 3-4 metri, pe care bolboroseau niste oale si cratiti. Intr-una se executa o ciorba, iar in tigaie urma sa se execute o tocana de peste. Desi im placea pestele, acasa, la bloc, macroul era singura oratanie comestibila din repertoriul meu. Mai mult, ca orice copil, aveam oroare de oasele de peste. Cum ai mei stiau de faza cu oasele de peste s-au pregatit instantaneu cu o conserva de pateu, rosii, branza topita si alte semipreparate nepericuloase pentru sanatatea copilului. Pateul l-am terminat rapid (de cand ma stiu sunt mort dupa pateu) dar intre timp mi-a atras atentia tocana ce incepuse sa prinda forma, in tigaie. Tigaia cred ca avea minim 60 de cm in diametru. Iar in ea incapusera tot felul de legume proaspete taiate mari si puse la calit, mirodenii si verdeturi, iar la sfarsit felurite soiuri de peste taiat mare deja prajit in alta tigaie.

Cred ca a fost cea mai remaracabila senzatie din copilarie legata de un gust anume. Acea tocana nu numai ca m-a indragostit pe loc de orice vietuitoare marina comestibila dar m-a si invatat cum sa mananc pestele cu tot cu oase (mai putin cele mari evident) fara sa ma mai plang. O fi fost si foamea nu stiu . Cert este ca mancarea aia m-a urmarit pentru multa vreme si n-am mai descoperit-o decat intamplator adaptand o reteta.
Iata despre ce este vorba :

Se ia un kil de cartofi, de preferat din cei pentru fiert. Se eplieaza coaja si ii tai asa cam de dimensiunea cartofilor noi. Impreuna cu un manuchi de tulpini de menta se baga la fiert intr-o oala cu apa si sare ( frunzele de menta se pastreaza pentru final). In timp ce se fierb cartofii ( trebuie sa fie fierti bine dar fara sa inceapa sa se sfarame, ii verificati din cand in cand cat mai des  🙂  ), se toaca:  

o ceapa rosie, mare, felii (sau julien daca preferati), 2 ardei iuti proaspeti de preferat rosii, curatati de seminte, tulpinile de la o legatura de patrunjel (frunzele idem menta)  si trei – patru catei de usturoi si o lingura de piper alb proaspat macinat. Sa nu ma intrebati cat de mare sa fie lingura sau cat de marunt sa tocati ingredientele ca m-apuca nervii si gresesc reteta.

Acum sunt cam toate gata pregatite si  nu o sa va apuce panica cand trebuie sa asamblati totul.

Buun. S-au fiert cartofii ?  Atunci e timpul sa-i scurgem, si sa-i aruncam intr-o tigaie mare in care am topit 50 gr de unt si trei-patru linguri de ulei de masline. Ii punem la prajit si ii zdrobim usor atat cat sa ramana intregi doar marginile sa se sfarame. Se amesteca pana can incep sa devina aurii moment in care se asambleaza cu ceapa si tulpinile de patrunjel totul la foc mediu. Cand s-au colorat in auriu inchis si ceapa s-a inmuiat scoateti cartofii intr-un castron

Este momentul sa aducem in scena pestele!

Pentru reteta asta eu v-as recomanda file de salau. Merge si cu un file de  pastrav asta daca nu aveti chefal, dorada sau lufar. Dar cert este ca salaul se impaca cel mai bine  cu restul de arome. Deci luam fileurile respective (vreun kil sa fie) le condimentam cu sare si piperul alb macinat si le punem aceeasi tigaie in 2-3 linguri de ulei de masline. Dupa ce le prajim vreo 2-3 min pe fiecare parte si devin aurii punem inca 50 de gr de unt, usturoiul, ardeii iuti si frunzele de la patrunjel asa intregi. Se amesteca si se scutura tigaia moment in care fileurile incep sa se faramiteze si aromele sa se amestece. Aducem cartofii din castron la intalnirea cu pestele, amestecam, scuturam tigaia (poate sa fie si un wok mare) si potrivim de condimente.

Oprim flacara. Stoarcem zeama de la o lamaie sau doua (incercati intai cu una daca credeti ca e mai trebuie continuati cu a doua) si adaugam frunzele de menta.

Gata !

Va spun cu mana pe inima. As mai face de doua ori traseul ala de 16 km pentru tocanita de peste. De data asta insa in rucsac as avea vreo 3-4 sticle de Sauvignon Blanc sec ca sa fie treaba, treaba.