Născut pe 17.02.1959 în București, Petre Brănișteanu a copilărit aproape de strada Mihai Eminescu. Fiul unui inginer militar, a fost îndrumat spre sport din cauza dificultăților școlare. A ajuns la Liceul 35, cunoscut ca „Fabrica de baschet,” dar a început cu hocheiul pe gheață, influențat de unchiul său, antrenorul Ștefan Ionescu. La 15 ani, a realizat că nu va fi un superstar la hochei și a optat pentru baschet, devenind parte din ultima generație a lui George Chiraleu. A promovat în Divizia A în 1977 cu echipa Liceului 2, formată din elevi de clasa a XI-a și a XII-a. Elevii erau obligați să învețe, iar pentru trei note proaste primeau 5 lei de la școală pentru a se tunde zero; Petre recunoaște că “Pe diploma de bacalaureat și prima poză de ofițer sunt chel.”
Încă de la 17 ani, împreună cu alți colegi de generație, a fost selecționat în echipa națională. Remarcat de antrenorii de-acolo, Mihai Nedef și Dan Niculescu, care antrenau totodată Steaua, respectiv Dinamo, a primit oferte de la ambele. „Opțiunea era simplă. Mă duceam la care mă făcea ofițer. Că dacă ar fi fost să fac stagiul militar pe bune și acum aș fi fost la batalionul disciplinar” – și-a explicat alegerea. Cei de la Steaua au fost mai iuți, acceptând condiția pusă de el. Așa că în toamna lui 1978 a debutat la roș-albaștri. Vreo doi ani a fost mai des pe bancă decât în teren, căci pe postul lui îi avea în față pe mai rutinații Nicolae Pârșu și Anton Netolitzchi. Își amintește că atunci când a intrat prima oară în vestiar, cel dintâi care s-a ridicat și i-a urat bun venit a fost veteranul echipei, Titus Tarău, cel supranumit „Vulturul din Carpați”. După ce a ajuns om de bază în primul 5 roș-albastru, avea să devină unul dintre cei mai importanți conducători de joc din baschetul românesc.
În perioada 1979-1989 a avut cea mai multă treabă. Căci avea meciuri atât la echipa de club, cât și la națională. „Te duceai la lot ca să te pregătești patru-cinci luni pentru calificările la turneele finale de europene. Cum veneam de-acolo, mă lua de proaspăt Steaua, tot în cantonament. Au fost ani în care noi jucătorii am stat mai mult împreună decât cu familiile”. Iar antrenamentele erau foarte dure, alergând și coborând o mulțime de trasee abrupte. De aceea, astăzi nu mai gustă deloc excursiile montane. Însă consideră că acele cantonamente aveau rostul lor: stăteau unii cu alții formându-se acea legătură de familie; erau bine hrăniți; aveau timp să se odihnească; se pregăteau foarte bine din punct de vedere fizic. „Când spun chestiile astea, unii mă fac învechit. Ca și când pe vremea mea se juca cu minge pătrată. Azi se duc la spa, trag de fiare. Iar la 22-23 de ani, aproape toți sunt operați la ligamentele colaterale, la spate etc”.
Meciurile Steaua – Dinamo erau ceva aparte, cu săli arhipline și oameni rămași pe-afară, în care fiecare jucător dădea ce avea mai bun. Erau programate de obicei în weekend-uri, iar de miercuri se intra în cantonament, la Hotel Flora. Iar la Floreasca, când se aflau față în față cele două rivale, cine era mai în mână câștiga. În perioada lui, mai des au fost roș-albaștrii, căci în cele 14 sezoane petrecute de el la Steaua, a câștigat de 10 ori titlul. Însă dincolo de rivalitatea din teren, existau prietenii între jucătorii celor două. Mai ales că apoi se întâlneau la echipa națională, unde erau toți sub același stindard. Apropo, a participat la 5 calificări la europene. Ultimul turneu final, cel de la Atena, în 1987, i-a rămas cel mai la inimă.
În 1992, la 33 de ani, s-a retras din echipa națională. A mai jucat încă 5 ani, la Erbașu, ieșind chiar pe locul 3, cu toate că mai avea și alți jucători trecuți de prima tinerețe, cei despre care Petre zice în glumă, că după ora 18 se duceau să doarmă la Muzeul Antipa.
După ce s-a lăsat, a lucrat mai întâi la Steaua, la Biroul organizare competiții sportive. Acolo s-a ocupat chiar și de arbitrii care veneau să oficieze la meciurile Stelei din cupele europene, din diverse discipline, inclusiv fotbal. De asemenea, comandanții pe care i-a avut, Cristian Gațu și Cornel Oțelea, îi cereau să nu stea prea mult la birou. De ce? Trebuia să se uite prin Paginile Aurii și să caute sponsori. Mai apoi, în 2012, a fost director general la CSM București, unde a activat doar un an și jumătate, pentru că nu făcea parte din niciun partid!
Azi suferă pentru decăderea baschetul românesc, nefiind impresionat de salturile unor cluburi autohtone în cupele europene, deoarece acestea sunt realizate cu jucători străini. „Eu mă uit la rezultatele echipei naționale, căci ea este oglinda campionatului. Și văd că suntem la trei tururi de precalificări ca să ajungem la calificări, pentru că am căzut foarte jos. Asta pentru că jucătorii români joacă foarte puțin. Ar trebui pornită o strategie la nivel mare, pentru ca lucrurile să se schimbe în acest sens. Știu că va fi greu la început, dar dacă n-o facem, rămânem în adâncuri” – e de părere fostul mare baschetbalist.
Ca grad militar, a început ca sublocotenent. După doi ani a devenit locotenent. O victorie în fața lui Dinamo l-a făcut locotenent-major la excepțional. Avea să iasă la pensie ca locotenent-colonel. Haina militară a purtat-o doar de trei ori, înainte de 89, când erau ședințele de bilanț. În două rânduri însă a fost luat de miliție. De ce? Pentru că avea plete și s-a crezut că purta uniforma ilegal! Noroc că a avut la el legitimația.
La 28.02.2025, marele baschetbalist a părăsit această lume.
Costel Cernat a fost un nume uriaș al baschetului românesc, unul dintre cei mai eficienți pe care acesta l-a avut. Recunoscut pentru măiestria sa în aruncările de 3 puncte și nu doar, fanii i-au spus „Lunetistul”.
S-a născut la 02.04.1953, la Galați, dar s-a mutat la scurt timp cu familia în Constanța, unde a copilărit. A început cu handbalul, după o selecție la Sala Flămânda, însă i s-a părut a fi un sport prea dur, așa că nu l-a practicat prea mult. Imediat, pe când avea aproape 11 ani, s-a prezentat la o altă selecție, de această dată de baschet, făcută la Sala Sporturilor din Constanța, unde au participat aproape 100 de copii de la toate școlile din localitate.
Noroc că a reușit să atingă plasa coșului
Acolo, cel care l-a testat a intuit că puștiul bălai avea stofă de baschetbalist, chiar dacă nu avea extraordinare calități fizice. Important a fost și că trecuse principala probă, aceea de a atinge din săritură plasa de la coș, căci altfel poate ar fi avut alt destin. Astfel, din cei 100 au fost opriți 20, printre aceștia și tânărul Costel, care a fost legitimat la CSȘ 4, iar mai târziu a trecut la ȘSE. În acei ani șaizeci, Constanța era campioană națională la juniori, având tineri talentați, viitori jucători importanți ai baschetului românesc, precum Mihai Caraion, Vasile Pașca, Anton Spînu, Rîndunel Martinescu, Luchian Ivascencu etc. Așadar, o zonă cu tradiție în baschetul de bună calitate.
Steaua, refuzată inițial
Cernat nu a apucat să joace la echipa fanion a orașului, Farul, pentru că pe când era în clasa a X-a, a fost prezent la un campionat de juniori 3 disputat la Brașov, unde a fost ochit de specialiștii în tinere talente. Așa s-a făcut că la scurt timp s-a trezit acasă cu doi ofițeri veniți din partea clubului Steaua pentru a-l transfera. Părinții însă au refuzat, considerând că primordială era școala. Așa că până la urmă a ajuns la Politehnica București, terminând astfel liceul în Capitală. La Politehnica, în 1971, a debutat în prima divizie, cu antrenoarea Stela Rusu. Iar în anul următor, a intrat la IEFS, transferându-se la echipa institutului care de asemenea era în primul eșalon, una valoroasă, avându-l antrenor pe Dumitru Evuleț-Colibaba, iar printre colegii de echipă erau Dan Berceanu, Andrei Molnar, Marian Braboveanu, Ladislau Nagy. Acel mediu studențesc i-a priit, pentru că în afara faptului că în perimetrul căminelor studențești de la 303 avea și camera, și cantina, și sala de sport, a putut să joace meci de meci la nivel de primă divizie și să capete astfel experiență competițională. Tot în 1971, a debutat și în echipa națională, într-un joc contra Ungariei, disputat la Poiana Brașov.
Cât pe-aci să ajungă la Dinamo
Abia în 1973 a ajuns la Steaua. Însă ca în atâtea alte cazuri de sportivi, până să semneze cu roș-albaștrii, pe fir se băgase și Dinamo. Iar ceva mai înainte fusese dorit și de cei de la Liceul nr.35 din Capitală, care aveau echipă bună la nivel juvenil. Cum urma să fie încorporat ca militar, nu-l încânta prea tare Steaua, și era cât pe-aci s-o refuze pentru a doua oară. Căci după un turneu la Cluj, cu aprobarea ministrului de la sport Marin Dragnea, a fost ofertat de Dinamo, unde urma să se legitimeze, mai ales că tatăl său lucra în cadrul Ministerului de Interne. Numai că ordinul ministrului a fost retractat și a trebuit să se ducă la Steaua, unde a debutat în noiembrie 1973, într-o echipă antrenată de Vasile Popescu, care îi mai cuprindea, printre alții, pe Alin Savu, Titus Tarău, Petre Grădișteanu, Gheorghe Oczelak, Nicolae Pîrșu. Acolo avea timp de 13 ani să facă mare performanță, să marcheze multe puncte, să câștige multe trofee și să încânte mulți iubitori ai baschetului cu execuțiile sale. Mai exact, a cucerit 10 titluri (1977-78, 1979- 80, 1980-81, 1981-82, 1983-84, 1984-85, 1985-86, 1986-87, 1988-89, 1989-90), a jucat trei sezoane de Cupa Campionilor Europeni (1981-1982, 1984-1985, 1986-1987) unde a marcat 279 puncte în 10 meciuri și cinci de Cupa Cupelor (1973-1974, 1976-1977, 1977-1978, 1979-1980, 1983-1984) unde a marcat 755 puncte în 33 de meciuri. Atunci, în toamna lui 1986, a realizat și acel formidabil record din meciul de la București, Steaua – Maccabi Tel-Aviv (scor 103-114), când a înscris 63 de puncte.
„La derby-urile Steaua – Dinamo te simțeai cu adevărat sportiv”
Marile derby-uri cu Dinamo au rămas printre cele mai frumoase amintiri ale sale. „Steaua și Dinamo erau singurele care își puteau permite să plătească, aici mă refer la tot ce însemna acest lucru inclusiv gradele militare care îți asigurau un viitor, în așa fel încât să atragă toate vârfurile din baschetul românesc. De aceea nicio altă echipă nu se putea interpune între ele. Și cum acestea își disputau mereu trofeul, era normal să atragă toată atenția. La asemenea partide, cu 3.000-4.000 de spectatori în sală, te simțeai cu adevărat sportiv. Eu mai mereu marcam 30-40 de puncte de meci” – a retrăit el acele vremuri, încă vii în mintea sa. „În anii 80, Dinamo a mai luat doar două titluri, în 1983 și 1988, în rest i-am dominat clar. Prin 1989, când Nicu Pîrșu era principal iar eu secund dar și jucător, regulamentul prevedea să se joace la final între cele două pretendente 3 meciuri din 5, pentru deciderea campioanei. Ajunsese 2-2 scorul general și meciul decisiv l-am jucat la Focșani. A fost dramatism mare. Mai erau câteva secunde și conduceau ei cu două puncte. Însă Sorin Ardelean a dat de sus una de trei și am avut noi în față un punct, dar Dinamo avea atacul. Mingea a ajuns la Uglai de la ei care a aruncat din colț, a ratat, și așa am luat campionatul. Nu-ți spun ce a fost pe trenul de întoarcere de la Focșani. Venise Pîrșu cu vin în niște pungi de plastic și am băut din ele cu toții prin niște furtunuri mici cu care le și găurisem”.
Recordul de 63 de puncte cu Maccabi stă și azi în picioare
Când aude despre rivalitatea cu Dan Niculescu, omologul său de la Dinamo, zâmbește, aducându-și aminte de asemenea cu plăcere. „Cu Dan am fost coleg de generație. Am fost împreună la echipa națională de juniori și apoi la seniori, participând împreună la ultimele patru turnee de Campionat European la care a fost prezentă România. Relaţia noastră a fost una de prietenie şi colegialitate. În derby-urile Steaua – Dinamo, eram adversari, dar doar pentru o oră şi jumătate. Mi-amintesc că la juniori, jucam extreme, eu dreapta, el stânga. Iar la o Balcaniadă, după ce i-am bătut pe turci la ei acasă, au vrut unii de la niște echipe de-acolo să ne cumpere pe amândoi cu niște haine de piele. Bineînțeles că i-am trimis la plimbare”. În legătură cu recordul de puncte din meciul cu Maccabi spune: „Era o echipă foarte bună, cu americani naturalizați. Am încercat noi să ținem scorul strâns și să ne apropiem de ei, dar nu ne-au lăsat. În acel an tocmai se introdusese regula cu aruncarea de 3 puncte. Am pierdut onorabil și am rămas cu acel record care am înțeles că nu a fost egalat la nivel de cupe europene”. Interesant că după introducerea amintitei reguli de 3 puncte, nu a făcut vreun antrenament deosebit față de cele de până atunci. E drept, Sala Floreasca o „simțea” mult mai bine decât Polivalenta sau oricare alta, de aceea și regretă dispariția ei. Cum de avea totuși o țintă așa de bună și cât se antrena pentru asta? „Făceam serii de 10 aruncări, din care nu exista să nu bag măcar 9. O fi fost și chestie de talent, dar și de feeling, și bineînțeles de antrenament. Linia de aruncare o simțeam. Erau zile programate când toată echipa făceam doar aruncări la coș, așa cum în altele făceam numai tactică, apărare, pregătire fizică. Eu mai rămâneam să arunc la sfârșitul antrenamentelor ”.
Alte evidențe cifrice ale carierei nu are în afara celor enunțate mai înainte. „Și în Franța am fost întrebat câte coșuri și meciuri am avut în România, în campionat, la echipa națională și nu am știut ce să le răspund. Eram cam căzuți din copaci pe-atunci. A fost nea Pică Dîrjan care ținea niște statistici. Venea în vestiar și ne spunea câte puncte am dat, el anunțându- mă și la acel meci cu Maccabi. Dar apoi nu știu dacă s-a mai ocupat cineva”. A mai fost coșgeter la unele Balcaniade, unde adversare erau Iugoslavia, Grecia, Turcia, niște forțe ale baschetului. Pare incredibil, dar numai o singură dată, în 1977, a fost declarat baschetbalistul român al anului! Asta deoarece, din nefericire, FR Baschet nu a catadicsit să facă anchete separate pe bărbați și pe femei, așa cum logica și bunul simț ar fi impus-o, ci laolată!
În 1991 s-a transferat în Franța
Aflat într-un turneu în Luxemburg, s-a întâlnit cu un antrenor francez cu care se știa de la unul din turneele finale al CE de baschet la care participase. Acesta l-a ajutat să-și găsească în 1991 un contract la o echipă franceză de eșalon terț, SGS Basket- ball din Sainte-Genevieve-des-Bois. S-a mutat acolo cu tot cu familia, a învățat limba, iar după opt ani a căpătat cetățenie. Soția, Stela, de asemenea fostă bachetbalistă, a lucrat kinetoterapie, iar cei doi copii ai săi, Corina și Vlad, au intrat în sistemul de învățământ francez. A reușit să se facă repede respectat printre coechipieri și mai târziu printre elevii săi. A dat examene pentru postul de antrenor, luându-și toate gradele, iar mai apoi a pregătit pe Strasbourg și câteva cluburi în zona Parisului. În prima divizie e greu de pătruns pentru un străin. Sunt foarte mulți antrenori buni, nu americani, nu din fostele Iugoslavia sau URSS, ci francezi. În Franța sunt 7 divizii la baschet, doar primele două fiind de profesioniști. În general cluburile sunt susținute de primării, copiii plătind doar o taxă la federație. Cei mai buni sunt luați la școli sportive iar apoi vârfurile la centre de excelență unde se dezvoltă. Așa s-a întâmplat cu Tony Parker, cu Boris Viaud și mai toți baschetbaliștii lor de anvergură.
Vrând totuși să facă performanță în baschet și ca antrenor, a revenit în România. „Fratele meu are un hotel la Mamaia și era la el Dinu Patriciu, care înființase echipa Rompetrol. Am fost ofertat să-i devin antrenor principal. Eram în Divizia A, cu trei americani în echipă, cu susținere financiară, făceam și ceea ce îmi place, așa că am acceptat” – explică reîntoarcerea sa în țară. S-a adăugat apoi în cariera sa de antrenor CS Otopeni, pe care a promovat-o pe prima scenă. Apoi s-a dus în foste zone în care activase și ca jucător. Mai întâi la Farul Constanța, pe care a salvat-o de la retrogradare, iar apoi la Steaua. În 2010, a condus și echipa națională. Așadar n-a dus lipsă de activitate în baschetul românesc.
Astăzi e implicat doar în baschetul juvenil
De câțiva ani are o casă frumoasă la Izvorani, unde locuiește și se bucură de frumoasele împrejurimi alături de familie. Se mai ocupă doar de baschetul juvenil, cu toate că urmărește atent ceea ce se întâmplă și la cel mare. Este deranjat de lipsa de implicare a celor care ar putea-o face spre dezvoltarea acestui popular sport și în țara noastră.
A avut o școală de baschet. A lucrat cu normă întreagă la catedra de sport a școlii din Chitila, totodată antrenând și echipa de baschet a lui CS Chitila.
Chiar dacă în hocheiul pe gheață noi românii nu am fost niciodată o forță, cândva ne-am aflat la graniță cu lumea sa bună, ba reușind să și pătrundem în ea, e drept pentru scurtă vreme. Sfârșitul anilor 70-începutul a celor 80 a fost spațiul temporal cel mai rodnic pentru acest sport în România. Printre jucătorii acelei generații de excepție s-a aflat și George Justinian, unul dintre cei mai buni fundași din istoria hocheiului românesc, pavăză de încredere a defensivelor echipelor la care a evoluat, pe măsura numelui său impunător cu rezonanțe bizantine.
Bucureștean sadea, născut la 24 ianuarie 1954, a copilărit prin zona Șoselei Iancului. Aproape de complexul numit cândva 23 August, se ducea cu copiii din zonă să joace fotbal, fiind chiar legitimat la Steaua 23 August, o pepinieră importantă a clubului roș-albastru. A mai jucat și handbal la ȘS 2. În jurul vârstei de 11 ani a fost îndrumat la patinoar de un prieten bun din copilărie, regretatul Eugen Țone, cel ce devenise între timp hocheist la aceeași ȘS 2, ulterior jucând la Dinamo. „Hocheiul îl știam cel mai puțin, dar s-a prins de mine cel mai repede” și-amintește Justinian. Încântat că i s-au oferit patine, raritate pe-atunci în magazinele românești, mirajul gheții avea să-l cucerească imediat. Astfel, hocheiul îi devenise o mare pasiune ce-l transformase și într-un spectator fidel al meciurilor din campionatul intern. Legitimat ca și prietenul Țone la ȘS 2, a învățat abc-ul acestui sport de la profesorul Virgil Crihan. Printr-un schimb de generații, a trecut la Constructorul, unde a fost îndrumat de profesorul George Niță. După trei ani, fostul hocheist, Zoltán Czáka, devenit între timp antrenor, a intuit stofa de hocheist din tânărul Justinian, luându-l la Steaua. Astfel, porțile spre marea performanță se deschiseseră larg pentru cel căruia prietenii îi spun „Gioni” sau „Nigio”. Au urmat, în mod firesc, convocările la lotul național de juniori, apoi la naționala mare și multe-multe trofee interne, 16 titluri și 18 cupe. A fost fundaș de la începutul până la finalul carierei. O carieră de 18 ani la cel mai înalt nivel, începută în 1970 și încheiată în 1988. E drept, a mai jucat și după 1990, de plăcere, patru ani, la Sportul Studențesc, fiind prieten cu Ioan Martin, temerarul susținător al echipei studențești. Cineva neavizat cu viața românească a acelor ani, văzând numărul impresionant de trofee câștigate s-ar gândi că acestea i-ar fi adus o avere lui „Nigio”. Pare incredibil însă chiar și pentru acele vremuri, un asemenea titlu era recompensat la finalul sezonului doar cu aproximativ 1.500 lei de jucător, și aceștia impozabili, ceea ce reprezenta pe-atunci salariul lunar de muncitor mediu! Rareori mai primea câteo primă de 800-1.000 lei, după vreun derby câștigat. Doar faptul că toți jucătorii erau angajați în cadrul armatei le oferea un salariu și astfel un venit constant. Justinian a primit grad în 1973, trecând treptat de la subofițer la ofițer. „Ne mai întâlneam cu fotbaliștii de la Steaua, care ne spuneau că pentru banii ăia nici nu s-ar echipa” – zâmbește amar fostul campion. Partea bună era că aveau asigurată pregătirea, cantonamentele, echipamentul, masa când era cazul. Alt avantaj era că se pleca mai des în străinătate, de unde în afară că vedeau lumea, mai aduceau una-alta prin care mai compensau. Apropo de echipamentul de hochei, acesta pe-atunci nu se comercializa în vreun fel pe piața românească. Și ca să intre totuși în posesia unui set, cei de la Steaua profitau de diversele reciprocități cu echipele ce aparțineau de armată din alte țări socialiste cu hochei dezvoltat, cum a fost de pildă Dukla Jihlava, din Cehoslovacia. „Cei de-acolo veneau pe Litoralul nostru două săptămâni, iar noi ne duceam la ei doar o săptămână, iar diferența rămasă ne-o dădeau în echipament. La fel avea și Dinamo reciprocitate cu Dynamo Berlin, Dynamo Weißwasser și prin URSS, la Harkov. La echipa națională, federația încheiase contracte cu diverse firme de echipament sportiv, Koho sau Titan. Le primeai, jucai cu ele și le dădeai înapoi. Dacă îndrăzneam vreunul să facem schimb de tricou, plăteam de nu ne vedeam, vreo 350 lei pe bucată plus scandalul care ieșea” – explică fostul mare hocheist. Ca mai toate secțiile CSA Steaua din acea perioadă și hocheiștii făceau perioada de pregătire de vară la Forban, cu tot ce prevedea acest lucru: alergare, forță, viteză, rezistență.
Ca și în alte sporturi, Steaua și Dinamo își disputau supremația și în hochei, oferind derby-uri de mare atractivitate, adesea televizate, totodată umplând până la refuz tribunele patinoarelor. „Și astăzi ne mai amintim cu plăcere, foști coechipieri și adversari, cum patinoarele erau arhipline, încât ușile erau lăsate deschise, ca în cazul în care se întâmpla ceva neprevăzut, lumea să poată ieși. Când foștii dinamoviști îmi spun că țin minte când ne mai băteau, eu le răspund că nu țin minte pentru că nu prea ne băteau. Adică atunci când o mai făceau, era chiar o întâmplare. Adevărul este că ei, luați individual, erau mai valoroși. Însă noi eram mai echipă. A contat mult și antrenorul Czáka, care nu era o mână de fier, dar nu puteam să nu-l respectăm când vedeam ce fel de om este și cum se comporta cu noi. Se mai întâmplau și accidente, când pierdeam și a doua zi ne chemau pe toți la club, îmbrăcați militari” – a explicat cu umor Justinian. Despre celebrele bătăi pe gheață spune că: „fiind un sport dur, apăreau multe evenimente peste limita regulamentului. Așa începea să dea unul, altul răspundea, se mai băgau și alții. Venea însă ordin de la partid să nu se mai întâmple și asta ne mai potolea. Cu toate astea, după meciuri, mergeam împreună cu toții la bere și comentam cele petrecute. Păi eram grupuri de buni prieteni de la cele două rivale: Gheorghiu cu Pană, Varga cu Dumitraș, eu cu Costea etc”. Cât despre jocurile de la Miercurea Ciuc, așa de multă lume venea la patinoar, încât se crea senzația că nu mai rămânea nimeni în oraș. Pe-atunci, echipa locală încă nu scosese capul, fiind nevoită să se mulțumească de obicei cu locul 3 și din când în când să le mai încurce pe una dintre cele două favorite.
Nu a fost scutit de accidentări. Chiar înaintea JO de la Innsbruck, din 1976, jucase într-un turneu la Leningrad, și la un meci a primit un bodicec de la un sovietic chiar în genunchi. Ar fi trebuit să țină piciorul în gips o lună și jumătate, însă după 10 zile l-a dat jos ca să nu piardă olimpiada. Nu a recidivat chiar atunci, ci în timp, pentru că și în prezent mai are probleme cu respectivul genunchi. Pe lângă asta a primit de-a lungul carierei tot felul de lovituri, având corpul plin de vânătăi, însă a doua zi era iar pe gheață. A luat și un puc în arcadă, chiar în primul joc cu SUA, la CM 1977. Încă nu apăruse acel parbriz la cască.
De cele mai multe ori, România a evoluat în acei ani în grupa valorică B, având mai mereu veleități pentru primele 3 locuri. De altfel, înaintea fiecărei ediții, jucătorilor li se impunea un asemenea obiectiv și dacă nu ieșea, antrenorii erau luați la întrebări. Polonia, RDG, RFG erau echipele cu care de obicei își disputau aceste locuri. Ediția 1977 a fost însă singura în care am evoluat în Grupa A, după promovarea obținută cu un an înainte. A fost momentul de vârf al hocheiului românesc, motiv pentru care anul trecut a fost sărbătorit cu fast la Harghita-Băi de toți eroii de-atunci. Chiar dacă am suferit înfrângeri usturătoare de la marile forțe, 1-18 cu URSS, 1-13 cu Cehoslovacia sau 1-8 cu Suedia, am pierdut greu cu Finlanda 2-4, iar în ambele meciuri cu Germania de Vest am fost clar dezavantajați de arbitri. De altfel, de ultimul dintre aceste meciuri a depins retrogradarea. Însă a rămas gravată cu litere de aur în istoria sportului nostru data de 05.05.1977, când am învins SUA cu 5-4. „Nu ne-am așteptat la un asemenea deznodământ. Am început să credem doar când scorul devenise 5-1 pentru noi. Jucasem simplu, grupat, cu pase. Însă în ultima repriză, a început să tremure echipamentul pe noi, nevenindu-ne să credem că-i băteam pe americani. Și ne-au marcat de trei ori. Meciul însă s-a terminat 5-4. După joc, având vestiarele apropiate, am putut auzi țipetele antrenorului lor la adresa alor lui. Nouă mult timp tot nu ne venea să credem. Cei mai mulți dintre acei jucători au câștigat titlul olimpic în 1980. Dacă nu ne furau arbitrii și învingeam nemții în ultimul meci, rămâneam în grupa A. Ar fi fost extraordinar și probabil că s-ar fi schimbat favorabil destinul hocheiului nostru. Un mare aport la acel succes a avut antrenorul Ștefan Ionescu, un mare meseriaș” – povestește George Justinian.
După retragere a lucrat o perioadă în armată, fiind comandant de companie la Steaua, făcând ceva instrucție cu promoții de soldați. Și-a dat seama însă că armata nu era de el, așa că în 1990 a trecut în rezervă, dedicându-se hocheiului. A preluat o grupă de copii la ȘS 6. Apoi a avut o colaborare foarte bună, culmea, cu Dinamo, ieșind campion național la 18 ani. Imediat a renăscut secția de hochei, luând mulți dintre juniorii lui. A urmat o reciprocitate cu Steaua, în care rivalitatea fusese lăsată deoparte pentru binele acelor copii. În paralel a mai antrenat loturile naționale de U18 și U20. Vreo trei ani a pregătit echipa Husky București. De la deschiderea patinoarului din Otopeni se ocupă de copii, unde lucrează cu plăcere, având toate condițiile.
George Justinian s-a remarcat și printr-un gest de mare omenie. Într-o iarnă, pe când era încă jucător, dând dovadă de un curaj ieşit din comun, a salvat de la moarte un copil care se aventurase pe gheaţa lacului din apropierea patinoarului „Mihai Flamaropol”. „Am văzut un copil care se dădea pe gheață. A ajuns chiar unde curgea apa de la patinoar, unde gheața era mult subțiată, astfel încât s-a rupt cu el. Norocul lui a fost că avea ghiozdanul în spate care s-a agățat de gheață și l-a ținut deasupra. Am alergat, nu m-am mai gândit la altceva, doar m-am descălțat de pantofi. Gheața a crăpat și cu mine, dar am continuat să o sparg ca să ajung cât mai aproape. Am ieșit chiar acolo unde curgea apa de la patinoar. Am ajuns la el, dar începusem să am și eu probleme, așa că am strigat la fostul meu coleg Vasile Morar, fostul portar, care a intrat și el în apă, ajutându-mă să-l scot” – a povestit cele întâmplate.
Ziceri de-ale lui
„Acum câțiva ani am jucat cu naționala U18. Și antrenorul secund al francezilor, cu care eram prieten bun, m-a întrebat din câți sportivi am făcut selecția. I-am răspuns că din 25, din care au rămas 22. La care el, nedumerit mi-a spus că mă întrebase nu din câte patinoare, ci din câți sportivi. Evident că nu i-a venit a crede când a înțeles”.
„Am mers adesea cu copii la un turneu la Duisburg, cu participarea unor țări cu tradiție în hochei. La nivelul de 12 ani nu avem diferențe valorice. Acestea încep să devină evidente de la 14 ani în sus”.
„Din punctul meu de vedere, cel mai bun hocheist român al tuturor timpurilor a fost Dezideriu Varga. Pe plan extern însă mi-e greu să dau un superlativ, la cât de mulți hocheiști valoroși au existat”.
Pe 16 mai s-au împlinit 15 ani de la trecerea în neființă a lui EUGEN PETRESCU, cel alături de care am participat la fondarea a două entități importante la vremea lor: mai întâi, în 1990, Comisia de Istorie și Statistică de pe lângă Federația Română de Fotbal, iar un an mai târziu, săptămânalul „Fotbal Plus”. Luat de altele, până azi nu l-am mai evocat sau am făcut-o foarte puțin, cu toate că a fost un om la care am ținut, așa cum s-a întâmplat cu majoritatea celor de la „Fotbal Plus”, pe care nu i-am considerat colegi de redacție, ci membri ai aceleiași familii. Eugen n-a făcut excepție, chiar dacă era mult mai în vârstă ca mine, având aproape 24 de ani mai mulți.
OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Prima oară ne-am întâlnit prin primăvara anului 1990, în vechiul sediu al FRF, din strada Vasile Conta, în clădirea actualului MTS, acolo unde era și locul meu de muncă de-atunci, redacția Gazetei Sporturilor. De fapt, chiar respectivul cotidian a contribuit la acea întâlnire. Dan Cristea, pe-atunci referent la departamentul internațional al FRF, a dat un anunț prin intermediul ziarului, în care îi invita pe cei pasionați de statistica și istoria fotbalului să se întâlnească într-o anumită zi, anumită oră, la sediul FRF. Atunci, în afara lui Dan, a mea și a lui Eugen, au mai fost prezenți Cristi Lazăr, Ion Cârstea, Romeo Ionescu, Raul Alexandrescu, Vlad Ionescu, Pandele Țăranu. Cei mai mulți între timp au dispărut dintre noi. Dar atunci toți aceștia am pus bazele Comisiei de Istorie și Statistică de lângă FRF (mai apoi a FRF), care printre altele aveam să realizăm toate anuarele fotbalului românesc de după 90 (respectiva publicație nu mai apăruse tocmai din 1974). Asta până a venit Burleanu și s-a ales praful, așa cum s-a întâmplat în mare cam cu tot fotbalul românesc. Cum afirmam mai înainte, atunci l-am cunoscut pe Eugen Petrescu, remarcându-i stilul didactic de exprimare, cu multă gestică, folosind mai ales degetul arătător al mâinii drepte, un glas gros asemănător cu cel al marelui cântăreț al anilor 50-60, Luigi Ionescu, cu o statură înaltă, de fapt cam totul era prelung la el, și membrele, și corpul, și fața. La fel și părul, care combinat cu mustăcioara subțire îl înfățișa mai degrabă a dirijor, decât a inginer chimist, aceasta fiind meseria sa de bază. Nu bănuiam pe-atunci că nu peste mult timp, aveam să devenim colegi de redacție, petrecând alături de el și ceilalți implicați la „Fotbal Plus” poate cele mai frumoase momente din cariera mea jurnalistică.
Așadar, profesia sa de bază era cea de inginer chimist. Lucrase pe rând la Rafinăria Ploiești, la Policolor, la Consiliul de Stat al Planificării și la Întreprinderea de mase plastice, la unele având chiar funcții de conducere. Nu era ziarist propiu-zis, dar avea o mare pasiune pentru sport, fotbal în special, dar și pentru presa sportivă. Avea colecții la zi la toate cotidianele centrale care apăruseră în România socialistă și mai apoi. Bun cunoscător al fenomenului și posedând o cultură sportivă (și nu doar) deosebită, avea să aibă colaborări episodice cu fosta revistă „Fotbal” și cu cotidianul „Sportul” („Gazeta Sporturilor” de azi). Inspirat, Cristi Lazăr, cel care a avut ideea săptămânalului „Fotbal Plus”, l-a cooptat și pe Eugen, care și-a adus un important aport. În organigrama lansării primului număr, în august 1991, el cu Alexandru Epuran, Paul Zaharia și cu mine eram redactori, Radu Timofte, redactor-șef, amintitul Cristi Lazăr, secretar general, Eduard Țone și Niculae Cristea, colaboratori, Cristian Stroe arhitectul paginilor, ulterior alăturându-se și ceilalți.
O fotografie din august 1991, cu cei care am fondat săptămânalul Fotbal plus, de la stânga la dreapta: Eugen Petrescu, Paul Zaharia, Alexandru Epuran, Valentin Albulescu, Răzvan Toma, Radu Timofte, Gheorghe „Cristi” Lazăr, Radu Cosașu.
Văzâdu-mă aproape zi de zi cu el, aveam să ne cunoaștem foarte bine. Pe numele lui întreg din acte Eugen-Marius Petrescu-Prodan, născut la 09.08.1940, era bucureștean sadea, din zona străzii Poterași, nu departe de intersecția dintre bulevardele Mărășești și Dimitrie Cantemir. L-am vizitat în mai multe rânduri la el acasă, unde avea veritabile biblioteci, în afara colecțiilor menționate deținând numeroase cărți, albume de fotbal intern și internațional, atlase, enciclopedii, insigne, fanioane etc. Pentru mine era o încântare să văd toate acestea. În schimb, soția sa, doamna Marta, mi se plângea tot timpul când mă vedea: „mi-a umplut toată casa cu ziarele și cărțile lui”. La care eu încercam s-o liniștesc, spunându-i: „doamnă, nu vă supărați așa pe el; mai bine ați spune mulțumesc că are asemenea pasiuni decente și că nu e bețiv, afemeiat sau să aibă alte asemenea deprinderi”. Cei doi au avut și o fiică, Aura, o fată foarte delicată, care avea să plece în SUA de unde însă ținea constant legătura cu ei.
Cum afirmam, era un bun cunoscător al fenomenului, ceea ce l-a ajutat să realizeze numeroase materiale intersante care îmbinau fotbalul cu alte domenii, precum geografia, istoria, literatura etc. Foarte tipicar, dorea să corecteze multele inadvertențe informaționale prezente în fotbalul românesc care din neștiință sau ignoranță s-au transmis din trecut peste generații. Pentru cei capabili de a înțelege, a reușit acest lucru. Pentru ignoranți, nu puțini la număr, nu. Dar el era un om cult prin excelență. Avea o extraordinară memorie. Era o plăcere atunci când mai plecam împreună de la redacție și parcurgeam o mare parte din drum pe jos, îmi spunea aproape istoria fiecărei clădiri importante întâlnită pe parcurs. Pot spune că am aflat multe lucruri interesante de la el. L-am îndemnat adesea să participe la concursurile TV de cunoștințe, că sigur le lua banii, dar era foarte timid. O dovadă a polivalenței sale a fost faptul că a colaborat și la reviste cu caracter economic.
Dincolo de a fi tipicar, era om cult, erudit, dar și foarte manierat, având un vocabular elegant, folosind adesea expresii elevate. Niciodată nu l-am auzit înjurând sau folosind cuvinte porcoase. Avea niște ticuri verbale care cu acea voce a sa de care am pomenit mai înainte, sunau într-un fel de ne distrau pe cei din preajma sa. „Dragul meu”, accentuând tare „e”-ul; sau atunci când răspundea la telefon, în loc de „alo” rostea un „ălu” foarte scurt. De asemenea, savura ca nimeni altul o țigară, de multe ori după ce trăgea cu nesaț din ea, închidea ochii, lăsîndu-și capul pe spate și suflând încet fumul în sus. Și dacă ar fi încercat, nu s-ar fi putut lăsa de fumat, dar nici nu mi l-aș fi închipuit nefumător.
Ca orice om, avea și el cusururi, însă acestea erau foarte mici, în comparație cu calitățile sale. De pildă, avea o fobie în a fi prins cu vreo greșeală, iar din această cauză nega din prima orice învinuire i se aducea, chiar dacă acel reproș era îndreptățit. Probabil că acest obicei provenea și de la niște inechități suferite în tinerețe. După dispariția sa am aflat că provenea dintr-o familie de boieri, motiv pentru care el și ai săi au avut de suferit din partea canaliilor comuniste. Printre altele, îi confiscaseră familiei sale niște imobile, iar după mari intervenții primise dreptul de a locui într-una, fără însă a avea dreptul de proprietate. De aceea, crescând într-un asemenea context, în care omul era permanent timorat de fioroasele autorități de-atunci, i s-a inoculat o teamă permanentă, de care n-a reușit să scape.
Mi-a părut rău când am plecat de la F+ și m-am despărțit de el și de poveștile lui, dar am păstrat legătura, invitându-l inclusiv la reuniunile pe care am început să le facem cei care am alcătuit redacția Fotbal Plus, pe la diferitele terase, la care venea cu mare plăcere. Din nefericire, de pe la finalul anului 2008, sănătatea sa a început să se tot șubrezească, până i-a venit inevitabilul sfârșit, pe 16.05.2009. Dumnezeu să-l odihnească și sunt convins că de-acolo de Sus vede că noi, foștii lui colegi de redacție, de fapt a doua sa familie, nu l-am uitat și ne este dor de el.
În această imagine, Eugen (primul din stânga) a fost prezent la una dintre întâlnirile membrilor fostei redacții, de care pomenesc în text (de la stânga la dreapta, Eugen Petrescu, Cristian Stroe, eu accidentat la ochi, Radu Cosașu și Doina Lazăr).
Carmen Rădulescu cu vocea-i aparte a apărut când muzica noastră avea mare nevoie de ea. Un timbru ceva mai gros, dar spectaculos, care a dat viață unor cântece pe măsură de melodioase care pe tinerii de-atunci și nu doar ne încărcau cu optimism, făcând ca viața să ne arate mai frumoasă, într-o perioadă în care regimul ceaușist încerca exact opusul. Acea voce a rămas neschimbată, încântându-ne și azi la fel auzurile. Trebuie doar găsită.
A făcut același liceu cu Nadia Comănesci
Carmen, voi începe direct. Ai făcut sport în copilărie?
Având niște probleme după ce m-am născut, pe care nu mai vreau să le abordez, abia după vârsta de 2 ani și jumătate am putut merge. Atunci părinții au considerat că aș fi aptă să fac și sport. Pe la 3 ani și jumătate mi-am dorit mult să patinez pe gheață. După ce mi-a luat patine, tata m-a dus la patinoar și m-a lăsat să mă descurc singură. Mai cădeam, mă mai redresam, mă ridicam, dar în cele din urmă am învățat. Mai apoi am vrut role. Cred că îți mai amintești, erau acelea cu patru roți, puse două cu două. Cu experiența de pe gheață mi-a fost mai ușor să mă acomodez cu acestea. Peste doi ani am învățat să merg pe bicicletă, însă una personală am avut abia după ce am terminat clasa a 4-a, când am primit-o cadou de la ai mei. Fusese ceva motivațional. Apoi a apărut și trotineta.
Dar la școală?
Ce liceu crezi că am terminat? Cel sportiv de la mine, din Onești, care astăzi se cheamă „Nadia Comăneci”. Așa că am făcut sport din plin, nu însă de performanță.
Interesant! Dar te duseseși acolo ca să faci o carieră sportivă?
Nicidecum. Dar nu-mi plăceau matematica și fizica. La treapta I, intrasem la cel de matematică-fizică, dar după primul trimestru i-am zis mamei că nu vreau să ajung să mănânc matematică pe pâine. Eu eram boemă, visătoare, fire artistică. Nu aveam nicio legătură cu materiile astea. Așa că am mai dat niște diferențe, iar din trimestrul 2 am fost acceptată la cel sportiv.
Dar faptul că erai din orașul Nadiei Comăneci, că i-ai pomenit numele…
Era o mândrie. Mai ales că eram la același liceu. Când am ajuns eu, ea era în clasa a XII-a. Dar n-am văzut-o niciodată acolo. Era tot timpul plecată fie la antrenamente, fie în diverse turnee. Dar eram vecine de bloc, stătea cam la 100 m de al meu. Așa că o vedeam aproape în fiecare dimineață. O urmăream pe geam cum pleca având acea codiță la păr, având un ditamai rucsacul în spate, unde avea echipamentul. Am iubit-o pentru tot ce făcuse ea, cum dusese renumele României în lume pentru totdeauna. Este exact ca atunci când spui Maradona, că tot ne-a părăsit recent, automat în conștiința întregii lumi înseamnă Argentina și fotbal la cel mai înalt nivel, iar când spui Nadia înseamnă România și gimnastică la cel mai înalt nivel.
Ca să fac o paralelă între fiice de seamă ale Oneștiului, și tu, din punctul de vedere al muzicii, ai fost o deschizătoare de drumuri…
Mulțumesc! Da, am această mândrie, care nu vreau să fie percepută ca o laudă. După mine au apărut, ca să le amintesc într-o ordine cronologică, Loredana Groza, Cristina Spătar, Alexandra Ungureanu, cu toate, cum frumos spuneai, fiice de seamă ale Oneștiului.
Revenind, n-ai fost vreodată legitimată la un club sportiv?
Nu și o să-ți explic și de ce. Celebrii Béla și Márta Károly, apropo care au activat ca profesori de sport la liceul meu, până să se dedice gimnasticii, înființaseră în Onești o școală de balet. Pe când aveam aproape 4 ani, mama m-a dus acolo, nu să mă facă balerină, ci pentru a mi se dezvolta armonios musculatura. Eram foarte încântată, fiind fascinată de balet, de toate piruetele și de tot ce învățam acolo. Însă, la un moment dat, Márta i-a zis mamei că din cauza unui defect, rămas de la gipsul purtat în acea perioadă dificilă de după naștere despre care ți-am zis mai înainte, nu o să pot face vreodată sport de performanță. Am auzit discuția și am fost foarte dezamăgită. Dar m-a împăcat mama, explicându-mi că pot face o mulțime de alte lucruri în viață.
Dar îți place să urmărești sport?
Mă uit chiar cu mare plăcere la patinaj artistic, la tenis de câmp cu atât mai mult că o avem pe Simona Halep pe care o ador.
Prin performanțele ei atrage publicul spre tenis, așa cum o făceau odinioară Țiriac și mai ales Năstase.
Năstase îmi plăcea prin faptul că la el tenisul era o joacă și așteptai tot timpul să destindă atmosfera cu ceva dincolo de regulile stricte ale sportului în sine. Era un showman, făcea spectacol. Revenind la sporturile la care mă uit cu plăcere, aș mai aminti ciclismul, handbalul mai ales cel feminin. Pe vremea lui Cassius Clay îmi plăcea și boxul. Și să nu uit de tenisul de masă, care îmi place la nebunie, l-am și jucat, eram chiar bună.
Fotbalul?
Nu, și o să-ți și argumentez. Aveam vreo 13-14 ani, iar tata era acaparat complet de un meci la tv. Atât de tare s-a enervat, că era să facă infarct. I-a dat un pumn, l-a spart, chiar dacă era un televizor nou, a tras o înjurătură, după care a zis: „dar ce, am ajuns eu să mor din cauza fotbalului?”. Mie mi-a venit să plâng văzându-l în acea stare și i-am zis că dacă se mai uită la vreun meci, îi sparg și eu televizorul. Mi-a promis că pe viitor va privi mult mai deconectat.
Ai participat vreodată la acele spectacole pe stadioane, pe care voi artiștii le făceați în comun cu fotbaliștii?
Da. Mi-amintesc că odată, prin sudul României, cred că la Craiova, s-a întâmplat ca echipa gazdă să piardă. Imediat după meci, noi am intrat pe rând pe gazon să cântăm. Lumea începuse însă să plece deja după ultimul fluier al arbitrului și continua să o facă. Când a venit rândul regretatului Dan Spătaru, care a fost ultimul din program, în tribune mai era un singur spectator. Am aflat că respectivul nu venise pentru meci, ci special pentru Dan Spătaru…
Multe concursuri juvenile de muzică, dar peste toate „Steaua fără nume”
Ai visat de mică să devii cântăreață?
De la 4-5 ani, eram deja cu pieptănul și cu oglinda mamei în mână, îmbrăcată cu rochii de-ale ei pe care le prindeam cu ace de siguranță, încălțată de asemenea cu pantofii ei cu toc și mă vedeam ca fiind pe scenă. Ba chiar la 4 ani și ceva am avut primul meu spectacol, cântând la mandolină, la Casa de Cultură din Onești. Învățasem acolo acel instrument, cu un profesor rus, Boris Nazarevici. Atunci, s-a organizat un spectacol cu cei mai mult sau mai puțin inițiați. Eu eram îndrăgostită lulea de un băiat tocmai din clasa a XII-a, Iannis Karadonis îl chema, avea origini grecești și era frumos-frumos. De dragul lui învățasem să cântăm împreună un menuet. Închipuie-ți cum arătam pe scenă amândoi, el spre 1,90 m, iar eu abia depășeam un metru… Domnul Nazarevici i-a spus mamei că am o ureche muzicală foarte bună, sfătuind-o să fructifice această calitate. Eu aș fi vrut să mă fac actriță, însă mama l-a ascultat pe Nazarevici, insistând s-o iau pe calea muzicală, așa că în clasa a 3-a am început pianul, iar mai apoi chitara. Toate acestea aveau să-mi ajute pentru mai târziu, în carieră.
Cum au fost primii pași spre a deveni cântăreață profesionistă?
În tinerețea mea existau tot felul de concursuri de muzică inter-județene. De exemplu, la Brăila era „Lotca de aur”, la Onești era „Retorta de cristal”, la Hunedoara „Luceferi de metal”, la Constanța „Steaua litoralului”, la Focșani „Să cânte tinerețea” ș.a. La acestea se adunau copii din toate zonele țării și cântau, fie muzică ușoară, fie populară. Pe unele le-am câștigat, la altele am luat premiul 2 sau 3. La Brăila, în juriu veniseră cei care realizau cunoscuta emisiune tv „Steaua fără nume”, Sorin Grigorescu și Simona Patraulea. Eu peste tot mă duceam cu mama, chiar și când aveam 20 de ani. Ea era și impresarul, și jandarmul meu. La un moment dat, Grigorescu aflând că sunt cu mama, m-a întrebat așa, mai dur: „Unde-i mă-ta?”. Foarte șifonată că a făcut-o pe mama… „mă-ta”, i-am arătat scurt direcția unde se afla și s-a dus să-i vorbească. În fine, concursul a continuat, iar la sfârșit a venit mama la mine spunându-mi: „O să cânți la Steaua fără nume”.
Cam aveai treabă, constat.
Stau și acum să mă întreb cum de reușeam să fac pe-atunci atât de multe. Căci în perioada 1979-1982, în paralel cu liceul, am urmat cursurile Şcolii Populare de Artă din Iaşi, la clasa lui Titel Popovici. Voiam să împletesc muzica cu teatrul. Așa că două sâmbete pe lună, căci pe-atunci nu erau libere, mă învoiam de la ore, ca să ajung la Iași.
Revenind la „Steaua fără nume”, ai trăit o bucurie mare cred, dar și o presiune la fel de mare.
Evident. Am trecut de primele două etape în 1979 și 1980. Din nefericire, concursul a fost întrerupt pentru o perioadă în 1981, iar etapa a III-a, finala, nu a mai avut loc.
Dar și așa a fost o deschidere pentru tine.
Da, începusem să apar la acea emisiune „Album duminical”, al cărui realizator, marele și regretatul Tudor Vornicu, era născut în aceeași zi cu mine, apreciindu-mă mult. Totodată am fost solicitată de mai mulți compozitori să le interpretez creațiile muzicale, Laurențiu Profeta, Ion Cristinoiu. Și azi regret că nu am putut să cânt melodii ale tuturor compozitorilor importanți. De exemplu, nu am nicio piesă de-a lui Marius Țeicu sau de-a lui Horia Moculescu. Apoi l-am cunoscut pe Șerban Georgescu, redactor la radio la secția muzică ușoară. Compozițiile sale mi-au dat un mare avânt. Iar radioul devenise mai tare ca televiziunea, când cea din urmă rămăsese cu doar două ore de emisie.
„Fii Carmen Rădulescu, nu altcineva”
Atunci ai simțit că te-ai consacrat?
Acest lucru l-am simțit atunci când am început să fiu invitată să particip la diferite concerte, turnee prin țară și străinătate, alături de cântăreți dar și actori excepționali. Și ce spectacole! Constatând că devenisem un pion important în asemenea spectacole, mi-am dat seama că se întâmplase ceva frumos cu mine. Mai vreau să adaug ceva aici. Cu toate că erau nume mari de artiști, așa cum spuneam, erau cu toții de o modestie și de un bun simț ieșite din comun. Ca să nu mai spun ce colegi minunați erau, cum te încurajau când treceai prin momente mai grele și cum se bucurau pentru succesele tale, la fel cum o făceam și eu pentru ei și o fac și în prezent. Azi însă nu mai vezi așa ceva și o să-ți dau un exemplu în acest sens. Acum trei ani am avut șase bisuri la un spectacol la Sibiu. Ceilalți colegi care priviseră spectacolul din culise, când am ieșit de pe scenă mi-au spus cu reproș: „Mai aveai de gând să stai mult? Dar ce, te-ai lansat acum?”.
Cum ai făcut față popularității?
Firesc, n-am avut niciodată fițe. Ceea ce s-a datorat bunei creșteri din partea părinților mei, dar și în urma unor sfaturi primite de la artiști. La un concurs, luasem premiul I. Mirabela Dauer, care fusese în juriu, m-a luat deoparte și mi-a spus direct, așa cum e ea: „Auzi fato, tu o să ajungi mare. Dar dacă aud că ai uitat de unde ai plecat, eu vin și te bat. Să rămâi om, indiferent cât de sus urci!”.
Ce genuri muzicale ți-au plăcut în mod deosebit, evident, în afara muzicii ușoare?
Am crescut cu muzică populară, mai ales datorită tatălui meu. La unul dintre acele concursuri de care îți spuneam, am primit premiu un pickup. Așa că asculta mai tot timpul discuri cu muzică populară. Folk-ul mi-a mai plăcut, mai ales că știam să cânt la chitară.
Ai avut vreun model?
Da, pe Angela Similea, dar și pe Mirabela. Începusem să mișc mâinile, să-mi mișc chiar tot corpul ca Angela, să am privirea ei, să încerc să-mi fac vocea ca a ei sau ca a Mirabelei. După un concurs – le pomenesc așa de des pentru că au contribuit foarte mult la creșterea mea artistică – maestrul Ion Cristinoiu m-a abordat și mi-a spus: „Dacă vrei să ajungi unde ți-ai propus, fii Carmen Rădulescu, nu altcineva”. Și atunci m-am potolit. Idolii mi-au rămas în suflet, dar pe scenă eram eu.
De pe plan internațional ce-ți plăcea?
Abba și Bee Gees.
Trei întâmplări pe scenă de filme de comedie
Vreo întâmplare mai deosebită de pe scenă?
Așa, imediat îmi vin trei în minte. Prima. După vârsta de 20 de ani, m-am angajat la Ansamblul Doina al Armatei. Trebuia să dăm un spectacol pentru o unitate militară. După desfășurător, eu urmam după Natalia Guberna și Viorel Rus, închizând spectacolul. Așa că, relaxată, mi-am pus un bigudiu în față la păr ca să îmi fac un moț, fumam o țigară și așteptam să mi se spună când termina Viorel, ca să trag rochia pe mine și să intru pe scenă. Dar, în mod neașteptat, am auzit strigătul: „Carmen, intră acum, că la Viorel a intervenit ceva!”. Am stins țigarea, m-am îmbrăcat și am intrat, uitând de bigudiu. Cânt prima strofă, dar lumea râdea și își dădea ghionturi. Ăia din culise strigau la mine, dar eram prea concentrată în interpretare ca să-i aud. Dar la un moment dat am auzit o bubuitură din culise și cineva mi-a strigat: „Bigudiul nebuno!”. Atunci m-am oprit, mi-am dat bigudiul jos, negativul continuând să meargă. Lumea a început să mă aplaude. Am făcut o reverență, mi-am învins timiditatea și le-am explicat ce se întâmplase, încheind cu „am vrut să fiu mai frumoasă pentru dumneavoastră”. Au urmat ropote de aplauze.
Bună! A doua?
La sala radio se înregistra video un spectacol pentru Ceaușescu, realizatoare fiind Florentina Satmari. Era cu lume în sală, prezentatori pe scenă și evident un program bine stabilit, la minut. Eu cântam „Muzica te cheamă”. Veneau niște versuri la un moment dat, „haide vino să fim doi / să intrăm în dans și noi”, după care urmau să intre pe scenă patru perechi de dansatori. Două dansau în dreapta mea, celelalte două se duceau în stânga. La repetiție fusese pe scenă doar un microfon, de-ăla fără fir, pe care îl luai din stativ, iar apoi te mișcai și cântai cu el în mână. Toate bune și frumoase. În momentul filmării însă, a mai apărut pe scenă încă un stativ cu microfon, de această dată cu fir lung. Ăsta era pentru prezentator. Vine și momentul meu. Intru pe scenă, iau însă microfonul cu fir lung, încep să cânt, rostesc acele versuri și apar dansatorii. Perechile din dreapta mea au fost OK, însă cele care trebuiau să mă ocolească pentru a se duce în stânga s-au împiedicat de fir și au căzut pe jos, iar mie mi-a zburat microfonul din mână și s-a dus în față, unde scena avea niște ornamente cu flori și beculețe. Se prinsese exact între două beculețe de-alea. Eu continuam să cânt dar cu privirea în jos, căutând microfonul. La un moment dat, m-am aplecat, am prins firul microfonului în mâini și m-am dus după el până la beculețe, unde se prinsese. Când am vrut să-l scot de-acolo, m-am curentat. Lumea din sală era pe jos de râs. Florentina a oprit filmarea și mi-a spus că luasem microfonul greșit. Evident, a trebuit să reluăm, chiar dacă eram transpirată și speriată.
Excelentă! Și a treia?
Cântam la o terasă în Eforie Nord melodia „Nu știu”. Două fete care tot dansau pe acolo, au început să o facă în pas de French Cancan, pe ritmul cântecului. Ce mi-a venit, că m-am alăturat și eu lor. Nu știu cum am făcut, de două ori cu dreptul în sus, de două ori cu stângul în sus, că mi-a zburat pantoful exact în friptura unuia de la o masă. I se vărsase și paharul cu vin, iar tocul pantofului chiar i se înfipsese în friptura din farfurie. Omul însă nu s-a supărat, a doua zi venind cu un inel de aur pe care mi l-a pus în deget, de am crezut că vrea să mă ia de nevastă. Era un turc, explicându-mi că acel cadou se datora faptului că îi plăcuse foarte mult faza.
Și n-ai mai scăpat și zilele următoare pantoful?
E bună! Dar nici chiar așa.
Gânduri de actorie, gânduri de bine
Când ți-ai luat… zborul din Onești?
În 1982, când m-am dus la Fantasio, în Constanța, iar peste un an am venit în București.
După 90 ai cam dispărut din prim-plan. Ai fost cumva marginalizată?
Nu. Mă căsătorisem, iar soțul mi-a impus să stau acasă ca să-mi cresc copilul. Abia după ce am divorțat, am revenit pe scenă, mai exact în 2000, când am simțit că trăiesc din nou. Sunt însă lucruri de care nu vreau să îmi mai aduc aminte. E drept însă că mulți dintre cei care am activat înainte de 1989 în muzică am cam fost apoi marginalizați. Iar acest lucru doare. Vedem că sunt lăudați și ridicați în slăvi diverși artiști abia după ce mor. De ce nu li se oferă prețuirea pe care o merită cât sunt încă în viață? Din nefericire, la noi nu există, ca în alte țări, un respect permanent pentru artiștii din trecut. E o nemulțumire pe care mi-o manifest în permanență.
Nu numai la artiști e valabil. Așa se întâmplă când non-valorile dictează. Dar să nu ne întristăm. Ce hobby-uri ai?
Pescuitul, fiind utilată cu tot ce trebuie. Din cauza pandemiei însă, doar o singură dată am fost la un lac în 2020. Apoi, gătitul și pictatul. Cu cel din urmă, încă mă inițiez.
Dincolo de a-mi răspunde mie la aceste întrebări, ce faci în prezent?
Sunt studentă în anul 1 la actorie, la Ovidiu, Constanța. Acel vis nerealizat din tinerețe vreau să-l materializez acum. Nu am mari pretenții, o fac pur și simplu pentru sufletul meu. Iar dacă trecem cu bine de pandemia asta, sper să revin și pe scenă.
Un gând de final pentru 2021, interviul tău fiind primul în revista din noul an?
Să fie toată lumea sănătoasă, să se bucure de sport, de muzică și de toate celelalte lucruri cu adevărat frumoase ale vieții.
Interviu luat pentru Revista 100%Sport, în decembrie 2020
Statisticianul fotbalului 