Ruizza’s Zone

Acum ceva luni am cumpărat de la un anticariat o carte de poezie nordică modernă. Încă n-am citit-o dar, în timp ce o răsfoiam, am găsit printre paginile ei o foaie decupată dintr-o revistă (cred), foaie pe care stă scrisă o poezie simpatică. Şi eu acum am de gând sa transcriu aici fix conţinutul foii cu pricina. Enjoy!

Învaţă de la toate

Învaţă de la apă să ai statornic drum.
Învaţă de la flăcări ca toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi.
Învaţă de la stâncă tu neclintit să crezi.
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la piatră cât trebuie să spui.
Învaţă de la vântul ce adie pe poteci,
cum trebuie prin lume de liniştit să treci.
Învaţă de la toate că toate sunt surori
cum treci frumos prin viaţă cum trebuie să mori.
Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat.
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi.
Învaşă de la ape să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea.
Învaţă de la stancă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti.
Învaţă de la stele că-n cer sunt numai oşti.
Învaţă de la greier, când singur eşti să cânţi.
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi.
Învaţă de la vulturi când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea.
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor.
Învaşă de la toate că totu-i trecător.
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea care treci
Să-nveţi, din tot ce piere, cum să trăieşti pe veci.

(Din lirica norvegiană-universală)

Cred că am reuşit să îmi dau seama ce are muzica aşa-zisă clasică (sau cultă, cum îi spunea profu’ de muzică din liceu… în orice caz, cred că ştie toată lumea la ce mă refer) deosebit: ne face mai buni. Chiar cred că oamenii ar deveni mai buni, mai calzi, mai deschişi, mai apropiaţi unii de alţii, mai dispuşi să sară în ajutor, mai frumoşi, în ultimă instanţă, dacă această muzică ar fi mai ascultată mai des.

Astazi am esuat iarasi in incercarea mea de a ma trezi la timp pentru cursuri (nici de la 16:00 nu as fi putut sa ajung…) dar cand, intr-un final, m-am trezit, am decis ca trebuie sa ies din casa, altfel riscam sa mucegaiesc. Si am iesit fara sa stiu incotro ma indrept. Am constat ca e frig, de cafenele n-aveam chef, am decis sa merg in Mall-ul de langa casa. Si acolo… m-am plimbat prin diverta cautand ceva anume, n-am gasit… m-am scarpinat in cap si am decis ca ma duc la film. Habar n-aveam ce filme sunt, cand sunt si daca sunt. Am nimerit la Concertul regizat de Radu Mihaileanu. N-am mai plans si ras atat de mult si de sincer la un film de… dintr-o viata anterioara probabil. Da, am bocit mai mult la Lista lui Schindler si sigur am ras mai mult la Madagascar sau Shrek. Dar un film care sa-mi dea alternativ cele doua stari n-am mai vazut! (adevarul e ca nici nu ma uit la foarte multe filme) De fapt, n-am mai vazut nimic de genul asta. Bine, il ajuta mult si coloana sonora (duh!!!), dar asta nu inseamna ca e mai putin impresionant. Il recomand oricui si oricand. Nu garantez partea cu plansul, dar de ras sigur rade toata lumea.
Si cum eu sunt eu, cand am ajuns acasa m-am hotarat ca imi iau casti maine. Nu se mai poate asa, am nevoie de sunet de calitate. Oricum in ultimele doua saptamani mi-am rasfatat latura artistica si ziua de astazi m-a facut cumva sa ma hotarasc. Dar nu era suficient… mi-a dat prin minte ca as putea sa incep sa invat sa cant la vioara. Am apelat la prietenul meu google sa vad cam ce profesori ar fi, cam cat costa o vioara (am mai trecut printr-o pasa asemanatoare cu pianul… ma decisesem si asupra modelului, mai ramanea doar sa strang bani si sa ma mut singura – suficient timp sa termin si conservatorul, deci) etc. Stiam ca e un intrument greu de care se lasa multi dar atatea descurajari pe forumuri m-au demoralizat total. Eu nu inteleg cum pot unii sa spuna “n-ai sa reusesti” cu atata usurinta. Parca nici lui Sisif nu i-as spune asa, de la obraz, ca se chinuie degeaba, cu atat mai mult nu as descuraja un derutat care nu stie pe ce cai vrea s-o apuce. Mmm.. altii nu sunt ca mine. Una peste alta, m-am decis: mai tarziu ca acum nu am timp. Vine sesiunea… trebuie sa strang bani… si, ma rog, eu am un talent rar de a renunta la lucruri inainte de a ma apuca de ele. Probabil in mintea mea sunt un fel geniu capabil sa faca orice din moment ce m-am inchipuit si inginer si artist si avocat si comandant de nava si… cate si mai cate! O sa ma maturizez eu intr-o zi… poate.

P.S. Nu vreau sa se revolte nimeni de comparatia cu Madagascar si Shrek. Ma refeream strict la cantitatea de ras. In plus, oricum nu am pretentia ca ma pricep la filme… chiar… regizor nu am vrut sa fiu pana acum. Ciudat.

E teribil de frustrant să îţi fie relativ foame, să te apuci de gătit, să terimini peste 45 de minute (când îţi este deja foarte foame) şi atunci să te afli în situaţia de a mânca ceva la limita comestibilului. Am petrecut timp în bucătarie şi am câştigat doar experienţă care îmi va folosi data viitoare: trebuia să pun mai multă sare, cartofii trebuiau lăsaţi mai mult, am pus prea mult unt, tigaia era prea mică, în primă fază flacăra a fost prea puternică, apoi prea slabă, ceapa trebuia lasată mai mult… şi cred că ar mai fi câte ceva dar doar astea sunt greşelile pe care le-am sesizat eu. Unde mai pui că îmi miros mâinile a mâncare? (Şi da, evident că m-am spălat pe mâini. De multe ori. Cu mult săpun. Ba chiar şi cu detergent de vase.)
O altă frustrare de-a mea, mai veche de data asta, e că nu am stat suficient timp în Musée d’Orsay. Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât îmi vine să-mi dau palme. Am stat 1000 de ani în faţa a am şi uitat ce iar pe lângă Millet, Manet, Courbet am trecut repede. Nemaivorbind de pointilişti şi ce mai era pe la acelaşi etaj. Le-am văzut dar n-am apucat să mă uit la ele. Şi Primăvara, chiar. Care poate fi găsită şi într-un post mai vechi de-al meu. Era acolo, am stat în faţa ei şi mă oftic când mă gândesc că nu am avut timp să mă uit la fiecare frunză. Am fotografiat mental doar ansamblul şi am reţinut diferenţele dintre ceea ce este şi ceea ce-mi imaginam eu (coţul din stânga sus nu e la fel de luminos în realitate). All in all, ne-au cam dat afară. Închideau. M-au supărat. Chiar, cum să închizi la ora 18:00?!
Şi mai e frustrant să te uiţi la ceas şi să vezi ca e 06:32 când tu ai vrea sa fie 01:30 maxim.

a) Hm, am realizat că m-am cam săturat de oameni care ştiu ce vor, m-am cam săturat să ma întreb ce vreau, nu prea am chef în perioada asta să vreau ceva anume.
De fapt, am impresia că e artificială certitudinea asta în ceea ce priveşte lucrurile vrute, scopurile bine definite, cărările curate şi clare.
Nu ştiu ce vreau şi sunt mândră de mine. Pe undeva mi se pare chiar o dovadă de maturitate din partea mea să admit asta.
b) Micile obsesii sunt bune! Pot fi legate chiar de scopuri, ţinte, dar de data asta nu am nimic cu ele pentru că nu e vorba de ceea ce vrem, ci doar de unele doriţe sâcâitoare. Mai pot avea şi forma întrebărilor stupide, caz în care, obsesiile sunt comice şi uneori au chiar efecte creatoare. Favoritele mele sunt cele care seamănă cu o eşarfă: care te bântuie orice ai face, gânduri de care nu poti scăpa zile la rând şi care se văd foarte clar seara înainte de a adormi, după ce gândurile false dispar.
………..hm, că tot veni vorba, mi-ar mai trebui un nou tip de ceai.

Eu ţin destul de mult la ceea ce-mi văd ochii şi din cauza asta ajung pe site-uri ca pentruochi . Mi se pare minunat! E simplu, nu are nimic mai mult decât ceea ce-i este necesar iar imaginile postate sunt atât de… grăitoare! Prezintă fiecare un scenariu care deranjează echilibrul din mintea celui care le priveşte și asta atât de repede! Cele mai multe fie au ca subiect o anumită latură a omului, fie comunică ceva prin intermediul corpului uman. Şi deşi intru zilnic pe site-ul acesta de ceva vreme nimic nu m-a impresionat totuși îndeajuns încât să-l laud în gura mare. Într-o bună zi am găsit însă clipul de mai jos acolo. Mi se pare genial!

P.S. Da, îmi e dor să stau la casă!

Pasărea Colibri – 2000 De Ani

Tu eşti lumina de luni după-amiaza,
Tu eşti fără doar şi poate a mea,
Îngerul care ma veghează
Vinerea şi sigur duminica.

Tu ai dimineaţa pofta de joacă.
Îmi pui poza ta în buzunar,
Şi-apoi îmi spui “nu-i nimic o să-ţi placă,
Am să fiu cu tine iar şi iar”.

R. Parcă ar fi, parcă n-ar fi,
Parcă m-aş îndrăgosti.
Voi rămâne cu tine
Încă 2000 de ani.

Tu eşti lumina de luni după-amiaza
Mă are în pază dragostea ta.
De-acum înainte ce mai contează
Fără doar şi poate eşti a mea.

Este, iarăşi, o melodie destul de veche, pe care am mai ascultat-o de multe ori până astăzi însă mi-a luat mult să realizez cât de frumoase sunt versurile. Dulci, delicate, calme, melancolice, ca o zi caldă de primăvară!