Cam asa arata pavilionul central Romexpo aseara, la ora 20.00.
O sa avem parte de o mulțime de surprize! Da, la Rao chiar e o masina parcata si da, la Corint e o poarta ceva mai diferită decât va așteptați. Ghiciți ce scrie acolo?!
Si inca nu ați vazut standul editurii Nemira, unde Katniss pare sa se simtă mai bine decât in districtul 13.
Cel mai simplu răspuns: Pentru că se crede cel mai deștept.
Cam așa aș rezuma pățania mea de acum 2 zile. Întrebând oamenii ceva și primind un răspuns foarte frumos: Da!
M-am urcat în tren la Gara de Nord (București), nerăbdătoare să ajung acasă de ziua mamei mele. Cea mai frumoasă parte a călătoriei s-a desfășurat la nici mai mult de jumătate de oră după ce pornise trenul. Dintr-o dată ne oprim în mijlocul pustietății. Zic, o fi vreo stație de care nu știu. Trec 5 minute, trec 10, trec 15, apoi un domn intră în vagon și spune foarte vesel: s-a STRICAT locomotiva! Nu mai spun că lumea a început să „cotcodăcească”: și acum ce facem? cum ajungem acasă? s-a stricat locomotiva? tot felul de întrebări stupide. Bineînțeles că avea să vină o altă locomotivă. Într-un final, după mai bine de o oră s-a întâmplat miracolul și a venit locomotiva. După alte câteva minute ne-am pus din nou în mișcare, cu viteza melcului, cum altfel. Ce mai conta că eu trebuia să schimb trenul la Adjud la 19:30? La un moment dat aveam senzația că mai mult stăm pe loc, dar ce să-i facem?!
Am ajuns în Adjud la ora la care mă temeam: 19:30. M-am coborât în viteză din tren, cu bagajul după mine, direct lângă un controlor. Îl întreb: Trenul acela merge către Onești? Răspunsul: Da, da! Nu eram încă suficient de sigură, așa că am intrat în viteză în gară și am întrebat care tren merge spre Onești. Doamna de la ghișeu îmi spune plicitisită: Acela! Insistentă, întreb din nou: Cel de la prima linie? Răspunsul: Da! Educată (cum cred că sunt), i-am mulțumit si m-am grăbit înapoi spre peron ca să mă urc în tren. Când ajung înăuntru întreb prima persoană pe care o văd: Trenul asta circulă spre Onești? Din nou răspunsul a fost limpede și clar: Da!
Veselă că am prins trenul exact la limită, mă așez într-un compartiment alături de alte două persoane. După mai puțin de 5 minute intră controlorul și îi întind biletul. Îl studiază și face ochii mari la mine. M-am uitat și eu la el exact la fel, nu știam care putea fi problema. Totuși, am primit răspunsul rapid: Domnișoară, v-ați urcat în trenul greșit! Mi-a picat fața, la propriu. Cum era posibil să greșesc trenul? Vă spun eu, lumea e atât de inteligentă încât nu poate recunoaște că nu știe anumite lucruri, așa că spune convenabil: Da! Parcă am fi într-o țară cu oameni care pur și simplu nu gândesc. Nu intenționez să jignesc pe cineva, dar eu cred că ăsta e adevărul: ne credem prea deștepți și nu suntem capabili să recunoaștem când greșim sau nu știm un anumit lucru.
Ce mai puteam face acum? Aproape că uitam să vă spun că trenul cu care am venit de la București a avut o întârziere de 1 oră și jumătate și se făcuse beznă totală. La noi nici nu reușești să îți dai seama prin ce stații treci pentru că nu e nicio lumină nicăieri. Și în plus, acum că s-au băgat denumirile astea: Inter Regio, Regio, Intercity și alte nebuneli nici nu mai știi cu ce tren circuli sau în ce stații oprește.
Am vorbit cu controlorul, plină de nervi, încercând să îmi controlez furia. A trebuit să merg până la Mărășești și să aștept acolo încă o oră și jumătate ca să i-au trenul înapoi spre casă. Totul din cauza unor oameni care habar nu au pe ce lume trăiesc. Cum e posibil să fii în tren și să nu știi în ce direcție merge? Eu nu pot să înțeleg așa ceva. Să mergi cu trenul și să nu știi unde.
Am ajuns acasă frântă de oboseală la ora 23:00. Cam asta a fost ziua de 8 martie pentru mine. Voi cum ați petrecut-o? Sper că nu enervându-vă pe prostia omenească.
Aș mai avea câteva lucruri să spun, de exemplu, în străinătate am găsit o groază de persoane care pur și simplu recunoșteau faptul că nu știau să îmi răspundă la întrebări, dar nu vreau să risc să vă plictisesc, așa că vă urez NOAPTE BUNĂ!
P.S. Dacă ați avut și voi parte de astfel de pățanii, abia aștept să le aud (citesc).
Cumva am reusit sa (cam) abandonez blogul acesta și chiar dacă nu asta a fost intenția mea, așa s-a întâmplat să fie. Totuși, azi vreau să revin cu ceva (relativ) nou.
Așa cum bănuiesc că ați aflat între timp, Românii au talent revine pe micile ecrane și începe cu preselecțiile din țară. Fiind în București nu am putut pierde ocazia de a vedea și eu niște talente pe scenă încercând să ne impresioneze pe noi (publicul) și pe cei 3 jurați.
Trebuie să recunosc că am fost dezamăgită de cât de greu intrau concurenții pe scenă. Pauza dintre scene era aproape de fiecare daată mai lungă decât actul participantului în sine. Astfel preselecțiile s-au terminat de fiecare dată undeva după mijlocul nopții (în jur de 1 jumătate) deși începeau la ora 12.00 și avea o singură pauza de vreo 2-3 ore.
M-am distrat și m-am bucurat de fiecare moment din cele două zile. E frumos să vezi că mai sunt și oameni care chiar au talent și au și curajul de a merge la un astfel de concurs. Am ascultat voci bune, dar și mai puțin bune, am văzut dansuri care m-au lăsat fără cuvinte, dar am văzut și ceva ce a meritat toate aplauzele (chiar dacă după aceea mâinile mele ardeau), un om ce a demonstrat că vârsta nu are legătură cu talentul și munca depusă pentru a-l dezvolta. Am rămas uluită cum o persoană de peste 80 de ani reușește să facă lucruri pe care mulți de vârsta mea nu reușesc, inclusiv eu. S-a jucat cu focul și cu cercuri Hula-Hoop și a reușit să obțină DA-ul pentru etapa următoare.
Smiley și Bartoș au fost ca deobicei cireașa de pe tort. Au fost fantastici, ca deobicei, chiar dacă Bartoș nu s-a mai rănit de această dată (din câte am reușit eu să văd). O să aveți parte și de o surpriză, unele persoane care au fost anul trecut au revenit și în acest an. Unii s-au întors pentru a se face de râs din nou, iar alții au venit pentru a-și primi Da-ul. Dacă vă amintiți de acel tânăr cu mâna în ghips de anul trecut cred că vă dați seama că de această dată a primit răspunsul pe care și l-a dorit. Abia aștept să văd secvențele din culise pentru că sunt sigură că prezentatorii au făcut show ca și anul trecut.
Voi ați fost la preselecții? În calitate de participant sau spectator? Cum vi s-a părut?
Partea frumoasă la FJSC (Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării) este faptul că din când în când se organizează serile FJSC. Ca să vă dați seama cam ce e cu aceste seri o să vă povestesc cum au fost cele două la care am participat eu până acum.
Fiecare seară ce se oraganizează are un invitat din media de la noi din țară. Pe 16 octombrie (cred) a fost invitat Luca Niculescu, prezentator la TVR și la RFI. A fost o seară pur și simplu superbă. Deși ar fi trebuit să vorbim mai mult despre „secretele unui interviu cu președintele țării”, am discutat tot felul de lucruri. Cea mai interesantă chestie mi s-a părut faptul că Luca Niculescu este cel care l-a angajat pe Găinușă (pe care cred că îl știți foarte bine). Mi-a plăcut acea seară pentru că am descoperit că indiferent de experiența pe care o are Luca era foarte emoționat și oarecum timid. Cred că aceasta e o latură pe care noi nu o vedem stând acasă, în fața televizorului.
Pe 1 noiembrie, la cea de-a doua seară la care am participat a fost invitat Alex Dima (prezentatorul emisiunii România, te iubesc!). A fost o seară pur și simplu genială: am râs, ne-am întristat, ne-am distrat. Mi-a plăcut la nebunie. Nu credeam că Alex Dima e un om atât de interesant. Ne-a povestit cum a realizat meterialele pentru emisiune, cum a mers în fiecare loc, a cunoscut oameni, a fost alături de ei și cum s-a străduit să transmită ceea ce a simțit el în filmările pe care le-a prezentat în cadrul emisiunii. Sincer, mie mi se pare că face o treabă excelentă pentru că pur și simplu are materiale care impresionează exact așa cum ar trebui.
Alex Dima a făcut teologia și a ajuns să lucreze ca profesor de istorie, dar se pare că acel drum nu era făcut pentru el și din întâmplare a ajuns în televiziune unde face lucruri minunate. E o persoană atât de amuzantă și are un stil aparte de a transmite ceea ce simte și ce gândește. Ne-a povestit cum stătea la pândă prin păduri încercând să îi prindă în flagrant pe cei care tăiau ilegal copacii din păduri. Alex Dima are un stil de a povesti care te prinde de la prima fraza până când îți dai seama că s-a terminat și ceri mai mult.
Hei, Shauki is back! și când spun asta mă refer la faptul că Shauki a revenit în blogosferă. Da, nici mie nu îmi vine să cred, dar e adevărat. De acum îl puteți urmări aici. Eu încă sunt în stare de șoc, pentru că abia acum , la ora asta (2:55) am descoperit blogul, așa că vă las pe voi să comentați.
Noapte bună!(sau ce a mai rămas din ea)
Pentru lunea ce tocmai a trecut am avut de realizat o descriere a mea la persoana a treia pentru unul dintre seminare. Chestia și mai dificilă pe lângă faptul că nu am putut să mă descriu niciodată este că textul ce aveam să-l scriu trebuia să fie publicabil. A fost o adevarată nebunie să încerc să mă descriu în cuvinte și totuși am făcut-o, chiar dacă nu prea cred că textul poate fi considerat publicabil. Slavă domnului, trebuia să scriu doar o pagină, dar când am început să scriu nu mai știam cum să mă opresc pentru că ideile curgeau una după alta, nestingherite Vreți să vedeți ce mi-a ieșit?
Vă întrebați cine este cu adevărat Sabina?
26 septembrie 1992
Era dimineață când m-am trezit aruncată în această lume în același timp cu un bebeluș foarte plângăcios, dar anii au trecut și astăzi sunt alături de același copil, devenit matur între timp. În toți acești ani am reușit să cunosc ființa din spatele numelui: Sabina. La prima vedere pare a fi o fată normală de 19 ani veselă și zâmbitoare, gata să îi ajute pe toți cei din jurul ei. Este sociabilă și vorbăreață, adoră să petreacă ore întregi alături de prieteni, ascultând muzică și citind.
Este o persoană nehotărâtă atunci când trebuie să ia decizia corectă, dar odată rezolvată această problemă dă tot ce are mai bun pentru a reuși să ducă la bun sfârșit lucrurile în care se implică. Vrea în permanență să demonstreze că poate mai mult și e sigură că perseverența și ambiția e calea prin care visele devin realitate. Își dorește să facă o mulțime de lucruri, înțelege că nu le poate face pe toate, dar nu vrea să se dea bătută. Și-a dorit de mică să se trezească la 20 de ani cu un microfon în mână pe o scenă adevărată, în lumina reflectoarelor, să cânte, să danseze și să se distreze, dar se pare că i-a fost teamă ca cineva să îi spună că nu se pricepe deloc. Obișnuiește să fredoneze zilnic orice melodie îi ajunge la urechi până se plictisește, aude o altă melodie și totul se repetă iar și iar. Deși nu îi place să recunoască, de multe ori petrece cam mult timp în fața calculatorului, chiar dacă scopul este unul care merită tot efortul.
Iubește atât de multe lucruri încât uneori chiar și ea le mai uită. Adoră apusul, dar și răsăritul, iubește zăpada, dar urăște frigul, îi place să meargă vara la mare, dar urăște soarele atunci când îi arde pielea. Îi plac pantofii și rochiile, dar când trebuie să și le cumpere îi este aproape imposibil să își găsească ceva care să îi placă suficient de mult încât să plece din magazin fericită și cu sacoșa după ea. Acesta este unul dintre multele motive care au determinat-o să își dorească să fie designer vestimentar, dar talentul ei la desen mai are nevoie de „talent”.
Îi plac lucrurile în contradictoriu fără să își dea seama, dar eu cred că într-un fel sau altul acesta e lucrul care o face să fie diferită.
Ce părere aveți? Ați reușit să aflați mai multe lucruri despre mine?
Bună! din nou. Sunt tot eu, Sabina. Sper că nu v-ați plictisit de mine încă.
Nu mă întrebați de ce mi-am făcut un alt blog pentru că nici eu nu știu prea bine. Cred că vreau pur și simplu să vorbesc aici despre lucruri simple, lucruri care mi se întâmplă zilnic și pe care aș vrea să le împart cu voi. Bucurii, tristeți, până la urmă toate fac parte din viața noastră și fie că vrem sau nu trebuie să trăim cu ele. Acum că am intrat la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării voi avea probabil mai multe lucruri de spus decât până acum și nu am vrut să încurc borcanele și să scriu pe blogul dedicat cărților „aberațiile” care îmi țin mie mintea ocupată. Sper să urmăriți și acest blog, să vă placă și să rămâneți alături de mine.
Vă voi vorbi de atâtea lucruri aici încât nici nu știu cum să le scriu. Până atunci, cei care nu mă cunosc de pe Sabinna’s Angel for a Story vor putea să mă descopere aici, unde îmi voi exprima gândurile exact așa cum sunt ele, în stare brută. Probabil voi aminti și despre blogul de cărți pe aici pentru că am câteva lucruri de lămurit, dar asta voi face în postările următoare.
M-am străduit câteva zile bune să găsesc un nume bun pentru acest blog, dar sincer nu mi-a ieșit ceva spectaculos. Azi, când am ajuns acasă am spus că azi îmi fac blogul fie că am numele sau nu. În câteva secunde am dat click și numele pur și simplu mi-a venit în minte și nu am stat să mă mai gândesc. Astfel a luat ființă Tales from my real life. Știu, titlul e tot în engleză. Cred că până la urmă vom sfârși prin a vorbi cu toții engleza.
Sper să vă placă!
Sabinna 