Saturnian

Există în “Cugetările” lui Blaise Pascal un paragraf celebru care propune o imagine extrem de sugestivă pentru condiţia umană; în această reprezentare câţiva oameni aflaţi în lanţuri sunt forţaţi să fie martorii propriului destin, teribil şi implacabil: în fiecare zi, câte unul dintre ei este omorât brutal în văzul semenilor îngroziţi. Fiecare este conştient că va sfârşi în acelaşi fel şi că nu există cale de scăpare.

Qu’on s’imagine un nombre d’hommes dans les chaînes, et tous condamnés à la mort, dont les uns étant chaque jour égorgés à la vue des autres, ceux qui restent voient leur propre condition dans celle de leurs semblables, et, se regardant les uns et les autres avec douleur et sans espérance, attendent à leur tour. C’est l’image de la condition des hommes.
O scenă aproape identică se petrece în “Condiţia umană” (1933) a lui André Malraux. Un grup de revoluţionari comunişti (acţiunea se petrece în timpul eşuatei revoluţii comuniste din China din 1927) este capturat; fiecare membru al grupului respectiv urmează a fi aruncat de viu în cuptorul încins cu cărbuni al unei locomotive. Katov, unul dintre revoluţionari, are asupra lui o pastilă de cianură, prevăzută anume pentru situaţii limită, precum cel de faţă. Sentimentul solidarităţii îl determină la un gest eroic: renunţă la luxul de a înghiţi el însuşi pastila pe care i-o strecoară pe furiş unuia dintre camarazii care, ca şi el, urmau să-şi afle sfârşitul în modul descris mai sus.

Nu îmi imaginam pe vremea când citeam aceste texte că mai pot exista situaţii care să dezarticuleze conştiinţa într-o mai mare măsură. Scenariul conform căruia un om îşi anticipează, forţat de împrejurări, propria sa moarte iminentă şi brutală, prin uciderea sub ochii săi a unei rude, prieten etc., şi fără a avea putinţa de a i se sustrage în vreun fel, mi se părea că reprezintă limita de nedepăşit a suferinţei omeneşti. Fireşte, ştiam cu siguranţă că atât Pascal cât şi Malraux, la o distanţă apreciabilă de timp unul de altul, mizau mult pe funcţia metaforică a amintitelor reprezentări; iar pentru ca o metaforă să devină cu adevărat reprezentativă (/reuşită), este nevoie ca aceasta să-şi găsească legitimitatea şi pertinenţa într-o expresie/situaţie adecvată. În ambele cazuri, realismul crud, frust, era de neocolit. Imaginaţia artistică trebuia să-şi sondezeze propriile limitele în materie de dezastru şi suferinţă, de oroare şi cinism, pentru a exprimă cât mai precis condiţia oamenilor. În plus faţă de Pascal,  Katov-Malraux îmbogăţeşte chiar reprezentarea prin două elemente noi. Pe de o parte, există posibilitatea ca infernul să devină (şi) mai sumbru dacă persoana în suferinţa căreia anticipăm propria moarte nu ne este indiferentă. Pe de altă parte, îţi poţi accepta mai uşor sfârşitul(măcar teoretic), oricât de violent ar fi el, dacă ştii că această violenţă survine în urma unei alegeri deliberate care are la bază sentimentul de solidaritate.

Se pare însă că realitatea depăşeşte cu dezinvoltură biata imaginaţie scriitoricească, măcar că vorbim fie de celebrul Pascal, fie de “cel mai inteligent scriitor francez al secolului XX”. Mă întreb şi astăzi cum ar fi fost scrise anumite romane, eseuri etc. dacă ar fi apărut după fenomenul Piteşti. Studenţii care au trecut pe la penitenciarul de la Piteşti în perioada 1949-1952 au văzut pe pielea lor cum în faţa lor se cască hăul, de necuprins cu mintea, al ororii.

Aceasta competiţie sinistră între realitate şi imaginaţie, în care imaginaţia iese constant pe locul doi, mi se pare că spune mult mai multe despre “l’humaine condition”. Nu suntem capabili, precum personajele malrusiene, să anticipăm nimic: în faţa ochilor noştri, larg deschişi, nu este torturat nimeni, nu există sânge, nu există oroare: infernul aşteptă după colţ, dar nu-l putem anticipa – aceasta este, cred eu, una din lecţiile secolului de-abia încheiat.