Cei șase pași dinaintea sinuciderii

World Health Organization ne informează că în lume mor anual prin sinucidere 800.000 de oameni. Asta înseamnă unul la 40 secunde, fiecare împins de alte motive, având în spate altă poveste, alte valori, alt stil de viață. Ceea ce au însă în comun toți acești oameni e incapacitatea de a face față discrepanței dintre ceea se așteptau să se întâmple cu viața lor și ceea ce se întamplă de fapt.

Unii dintre ei au familii, colegi, prieteni, sunt integrați și adaptați; mulți sunt însă mai izolați, adesea pentru că și-au pierdut interesul și încrederea în ceilalți.

Sistemul de sănătate din România nu face nimic pentru cei care au avut o tentativă de suicid. O astfel de persoană, ajunsă într-un spital din România, e tratată pentru rănile pe care și le-a provocat, dar nu primește nici măcar o evaluare psihiatrică – ce să mai vorbim de îngrijire de specialitate? – și este externată imediat ce se prezintă în regulă din punct de vedere fizic.

Noi, ceilalți, ar trebui să facem mai mult pentru acești oameni. Putem să învățăm să ne uităm la cei din jurul nostru cu mai multă atenție, să ne apropiem de cei ce par singuri sau suferinzi, să ascultăm fără să judecăm, să spunem că ne pasă. De fapt, trebuie să învățăm chiar să ne pese.

Am citit zilele acestea studiul psihologului Roy Baumaister, intitulat „Suicide as escape from self”. El vorbește despre cei șase pași pe care un om îi parcurge înainte de-a ajunge la sinucidere. În linii mari, aceștia sunt următorii:

  1. Neatingerea standardelor. Ne vine foarte ușor să ne fixăm standarde nerealiste privind orice aspect al vieții, de la relațiile sociale la profesie, de la bani la fericire. Când obstacolele apar ( și ele apar mereu) în încercarea de a împlini modul de viață visat, începem să înțelegem că nu putem atinge standardele propuse.
  2. Interpretarea ca eșec propriu. Dezamăgirea trăită ca urmare a neatingerii standardelor poate fi ușor pusă pe seama propriilor neputințe. Apare astfel autocritica și repulsia față de propria persoană. Apare sentimentul că suntem expuși, umiliți sau respinși de către cei din jur.
  3. În această fază se fixează credința agresivă a persoanei că este inadecvată, incompetentă, respingătoare sau vinovată. Mai ales că ea se compară permanent cu un eu ideal, unul care era capabil să-și atingă obiectivele.
  4. Cum e afectată o persoană care se judecă pe sine în acești termeni? Puternic negativ. Rușinea e sursa de anxietate cel mai greu de gestionat. Nu se compară, de pildă, cu anxietatea de zbor sau de întuneric. Rușinea e mereu acolo, ca o voce care spune: „E ceva greșit cu tine. Ai grijă să nu se vadă, oamenii vor râde dacă vor afla”. Vrei să scapi de vocea aia, vrei să dormi sau să iei medicație, dar să n-o mai auzi.
  5. Deconstrucția cognitivă. Încercând să evite fluxul de anxietate, persoana cade într-un soi de nepăsare, considerând că oricum totul este în zadar, că nimic nu are sens, că totul e lipsit de valoare. Își limitează trăirile interioare, dar și activitățile exterioare. Renunță la ceea ce, în trecut, o motiva sau interesa. Intra cumva într-o bulă care o protejează și de durerea din trecut, și de frica de viitor.
  6. Dezinhibiția față de sinucidere este și ea o consecința a deconstrucției cognitive. Apare atunci când persoana ajunge să creadă că viața însăși e lipsită de valoare.

Dacă înțelegem acest proces, putem sesiza în comportamentul sau în discursul celor de lângă noi dacă sunt semne care să conducă la sinucidere. Și putem interveni în oricare dintre fazele acestui proces, înaintea actului final.

Tot World Health Organization ne face atenți asupra faptului că pentru o sinucidere dusă până la capăt există mai bine de 20 de tentative nereușite. La un an după o încercare de sinucidere, spune o statistică a aceleiași organizații, majoritatea celor ce au dorit să-și ia viața spun că regretă acest lucru și că n-ar mai repeta gestul. Pentru că, de fapt, acești oameni vor să-și curme suferința, nu viața.

Nomofobia: teama de-a nu avea acces la mobil

mobilUna dintre suferințele moderne candidate pentru intrarea în DSM (The Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) este nomofobia (de la no-mobile-phone-phobia). Este teama inexplicabilă, ilogică și exagerată de a nu putea folosi telefonul mobil, indiferent de cauză (ieșirea în afara ariei de acoperire a rețelei, descărcarea bateriei, furtul telefonului etc). În ciuda denumirii, majoritatea specialiștilor o consideră mai degrabă o formă de anxietate decât o fobie – care e definită drept o „teamă irațională”. Cele mai importante simptome ale acestei patologii sunt:

– verificarea continuă a telefonului pentru mesaje sau mail-uri;

– incapacitatea de a sta fără mobil, de a merge chiar și la baie sau la culcare fără a-l lua cu noi;

– nevoia de a-l avea tot timpul deschis și cu bateria încărcată.

Într-un studiu realizat în 2008 în Marea Britanie, 53 la sută dintre respondenți au afirmat că le era teamă de faptul că și-ar  putea pierde telefonul mobil. Patru ani mai târziu, într-un studiu realizat în aceeași țară, procentul celor stăpâniți de aceeași temere crescuse la 66 la sută. La tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani, procentul celor care nu puteau rezista mai mult de câteva minute fără mobil era de 77.

Anul trecut, cercetătorii de la Iowa State University au creat un chestionar din 20 de întrebări, cu ajutorul căruia să studieze dependența subiecților de telefonul mobil. Existau 7 variante de răspunsuri, de la „dezaprob cu tărie” până la „aprob cu tărie”. Analiza acestor date a dus la identificarea a patru temeri pe care nomofobii le resimt, expuși riscului de a nu avea acces la telefonul mobil: 1. incapacitatea de comunicare cu alți oameni, 2. pierderea capacității de conectare în general, 3. incapacitatea de a accesa informațiile și 4. renunțarea la comoditate.

Câteva recomandări pentru a ține sub control această poveste? Putem să-l închidem zilnic pentru o oră sau două, putem să ne propupem ca, pentru fiecare oră petrecută în fața ecranului să petrecem una în aer liber sau cu alți oameni, putem să-l “uităm” acasă uneori, putem să-l ținem în altă cameră.

Așadar, dacă doriți să comentați ceva de pe mobil și nu îl găsiți, puteți singuri să intuiți dacă suferiți sau nu de nomofobie 🙂 .

Despre psihoterapie (un interviu pentru Simona Tache)

psychology session sign vectorAm răspuns întrebărilor puse de Simona Tache despre psihoterapie. Interviul, în cele ce urmează.

Cum se mai raportează românii la ideea de psihoterapie? A crescut numărul celor care cer ajutor de specialitate? Cum arată situația față de acum 5 ani? Dar față de acum 1 an?

În ultimii ani, lucrurile s-au schimbat în bine. Ceea ce, acum zece ani, era ceva rușinos, adică să mergi la psiholog, acum este din ce în ce mai mult privit ca un lucru normal. Poate e într-o legătura cu criza economică. Nemaiavând cum să se dezvolte spre exterior, oamenii au început să se centreze pe ei înșiși, să facă mai mult sport, să mănânce mai sănătos. Vin, astăzi, la cabinetele de psihoterapie mulți oameni care vor doar să se cunoască mai bine sau să vorbească despre ei.  Continue reading “Despre psihoterapie (un interviu pentru Simona Tache)” →

Știrile lunii iulie 2015

father-childImplicarea tatălui în creșterea unui copil care suferă de autism îmbunătățește nu doar starea mentală a acestuia, ci și pe cea a mamei, a arătat un studiu făcut recent. „Dacă un tată îi citește copilului, îi spune povești sau îi cântă, aceste lucruri vor avea beneficii în dezvoltarea capacităților acestora de comunicare și a învățării cuvintelor. În același timp, efectele pozitive se extind și asupra mamei, contribuind la diminuarea nivelului de stres”, a explicat unul dintre autorii studiului, Daniel Laxman. Cercetătorii au analizat 50 de familii care se confruntă cu această problemă, informațiile fiind colectate când copiii aveau 9 luni, 2 ani și 4 ani.

Savanți din Statele Unite și Singapore susțin că un medicament folosit în prezent împotriva malariei ar putea fi folosit în tratarea Maladiei Parkinson, care afectează în prezent peste 10 milioane de oameni în întreaga lume. Cercetătorii au descoperit că, activând o clasă de proteine din creier denumită Nurr1, este protejată capacitatea creierului de a genera dopamină, neurotransmițătorul care ajută la menținerea funcțiilor motorii ale corpului. După testarea a aproximativ 1.000 de medicamente, au fost obținute rezultate foarte bune cu două substanțe: clorochina și amodiachina.

Modul în care o persoană folosește telefonul mobil poate constitui o metodă foarte bună de a prezice apariția depresiei. Este concluzia unui studiu în urma căruia organizatorii au avut o rată de succes de 87 la sută în depistarea timpurie a depresiei, fără a le pune o singură întrebare subiecților. Cercetătorii au monitorizat timp de două săptămâni  modul în care 40 de persoane și-au folosit telefonul mobil. Factorul-cheie a fost timpul petrecut vorbind la acesta: dacă persoanele care nu sufereau de depresie au avut o medie zilnică de 17 minute, cele deprimate au înregistrat una de 68 de minute. “Când vorbesc la telefon, oamenii evită să se gândească la lucrurile care-i apasă. Este genul de comportament pe care-l observăm deseori la cei deprimați”, a explicat unul dintre autorii studiului. Cel de-al doilea factor asociat depresiei a fost modificarea rutinei zilnice. Un al treilea, faptul că oamenii deprimați au tendința de a merge în mai puține locuri. În mod incredibil, datele obținute din monitorizarea folosirii telefonului mobil au fost mai precise în predicția apariției depresiei decât întrebarea “cât de fericit sau de trist te simți?”, adresată zilnic subiecților.

Știrile lunii februarie 2015

depression01Vești despre tratarea depresiei. Scanarea creierului poate ajuta la stabilirea celui mai bun tratament pentru depresie. În cadrul unui studiu publicat în jurnalul Neuropsychopharmacology, 23 de pacienți care traversau o stare de depresie majoră au acceptat să le fie scanat creierul, în stare de odihnă. Au fost apoi supuși unui tip de terapie prin discuții, numită “activare comportamentală” (behavioural activation). În comparație cu alte genuri de terapie, care se concentrează pe experiențele din trecut (psihanalitice) sau care încearcă să intervină în procesele gândirii (terapie cognitiv-comportamentală), acest tip de terapie se concentrează asupra unor obiective pe care le îndeplinești pe loc. Pe scurt, pacienții își fixează scopuri clare și imediate și le îndeplinesc, iar acest lucru are un efect pozitiv asupra stării lor.

Cercetătorii au descoperit că a existat un răspuns mai bun la terapie în rândul pacienților care aveau conexiuni mai puternice în zonele creierului care “se ocupă” cu atribuirea de valori pozitive ori negative evenimentelor (bucurie sau tristețe) și cu concentrarea. “Scopul nostru e să dezvoltăm o «hartă rutieră», pentru a prezice care pacienți reacționează mai bine la un anume tip de tratament”, a declarat doctorul Gabriel S. Dichter, unul dintre autorii studiului.

Dacă sunteți interesați, puteți citi mai multe aici.

Mituri despre rezistența la durere infirmate. Supuși stresului, oamenii simt mai intens durerea și le este mai greu să o suporte. E concluzia unui studiu care i-a suprins și pe organizatori, de vreme ce un mit popular spune că oamenii supuși stresului rezistă mai bine la durere. În cadrul experimentului, 29 de bărbați au primit un test de matematică aranjat. Sursa de stres era următoarea: în test li se comunica, din când în când, că rezultatele pe care ei le credeau exacte erau false. Înainte și după susținerea respectivului test, au fost  supuși unor probe la durere. “Am fost convinși că vom înregistra o capacitate sporită de a ajusta durerea, pentru că auzim mereu povești despre oameni care se accidentează făcând sport sau luptându-se și care se pot adapta la durere, dar am descoperit exact opusul. Capacitatea de a o suporta a scăzut în mod dramatic”, a afirmat Ruth Defrin, una dintre autorii experimentului.

Aici aș comenta puțin: bărbații oricum nu rezistă la durere; poate că experimentul ar fi avut alt rezultat dacă participau femei 😀 . Mai multe amănunte, aici.

Optimismul ajută la vindecare. Un studiu realizat de cercetători de la Universitatea din Southampton a arătat că oamenii cu dureri de spate care au așteptări reduse în ceea ce privește eficiența tratamentului prin acupunctură pe care îl urmează au beneficii reduse în urma acestuia față de cei care cred în reușita lui.

Pentru acest studiu, Felicity Bishop a recrutat 485 de pacienți tratați prin acupunctură, care au completat chestionare înaintea începerii tratamentului, au repetat acest lucru la două săptămâni după acest moment, apoi la trei luni și la șase luni. În aceste chestionare erau măsurați atât factori psihologici, cât și clinici, caracteristici demografice și legate de evoluția afecțiunii. “Analizele au arătat că factorii psihologici s-au aflat în mod clar în corelație cu intensitatea durerilor de spate. Cei care au început prin a avea așteptări reduse legate de eficiența acupuncturii au fost mai predispuși în a declara progrese mai mici pe măsură ce tratamentul evolua”. În același timp, când pacienții au ajuns să privească mai optimist situația în care se aflau, au înregistrat progrese mai rapide.

Mai multe puteți citi aici.

Știrile lunii ianuarie 2015

smartphone

Smartphone-urile schimbă funcționarea creierului. Folosirea telefoanelor “smart” schimbă modul în care creierul și degetul mare comunică, a arătat un studiu făcut de doctorul Arlo Ghosh din Zürich. Activitatea electrică a creierului crește mult când buricul degetului mare atinge ecranul telefonului. Mai mult, după o perioadă de 10 zile de uz asiduu al acestui dispozitiv, creierul se adaptează, “așteptându-se” la același ritm și pe viitor. “Am fost surprinși de nivelul schimbărilor cerebrale aduse de folosirea smartphone-urilor. Rezultatele arată că mișcările repetate făcute de-a lungul ecranului au schimbat procesarea senzorială a impulsurilor primite dinspre mână”, a declarat Ghosh.

Dezvoltare musculară prin puterea gândului. În cadrul studiului organizat de către profesorul Brian Clark, directorul Institutului Muscularoscheletic și Neurologic din Ohio, mai mulți oameni sănătoși au fost împărțiți în două grupuri. Timp de patru săptămâni, toți au avut mâinile și încheieturile imobilizate. În tot acest răstimp, membrii primului grup n-au făcut niciun exercițiu, însă membrii celui de-al doilea grup au fost rugați să-și imagineze, 11 minute pe zi, de cinci ori pe săptămână, că-și încordează cu putere mușchii antebrațului. După eliberare, în cazul celor din primul grup puterea musculară se redusese cu 45%, iar în rândurile celor din grupul al doilea se diminuase cu numai 24%. În 2003, un studiu realizat în Cleveland a arătat că puterea musculară poate fi îmbunătățită cu 35% doar prin simularea mentală a exercițiilor fizice.

O nouă metodă de detectare a pasagerilor care au ceva de ascuns dă rezultate. Un experiment organizat de Universitatea din Sussex în 8 aeroporturi internaționale europene a durat 8 luni. Din acesta au făcut parte peste 400 de călători adevărați sau falși. Prima metodă folosită de agenții de securitate a fost cea clasică – observarea semnelor asociate în general tentativei de înșelare: lipsa contactului ocular, foiala, nervozitatea. A dat rezultate în 3% din situații. Cea de-a doua, numită Controlled Cognitive Engagement, a avut însă o rată de succes de 66%. Potrivit acestei metode, agenții de securitate se angajează în discuții prietenoase cu călătorii, punând întrebări aparent fără legătură între ele și observând dacă răspunsurile devin evazive sau dezordonate.

Vești bune despre tratarea maladiei Alzheimer

alzheimer01

Restaurarea memoriei pierdute ar putea fi posibilă în stadiile incipiente ale maladiei Alzheimer. Aceasta, întrucât memoria de lungă durată nu ar fi localizată – așa cum se credea până acum – în sinapse (conexiunile dintre celulele cerebrale, care se distrug din cauza maladiei Alzheimer). Concluziile au fost trase în urma unui studiu făcut de echipa profesorului David Glanzman, de la UCLA, asupra unor melci marini din specia Aplysia. Profesorul Glanzman a explicat: “Experimentele noastre spun că sediul memoriei nu este în sinapse, ci altundeva. Noi credem că se află în nucleul neuronilor, dar nu am demonstrat asta deocamdată. Cât timp neuronii sunt încă vii, memoria încă este acolo, ceea ce înseamnă că am putea recupera ceva din amintirile pierdute în primele stadii ale bolii Alzheimer”.

O altă metodă prin care maladia Alzheimer ar putea fi prevenită și chiar vindecată este prin impulsionarea reacției autoimune a creierului. Conform unui studiu realizat la sfârșitul anului trecut de cercetători de la Universitatea din Stanford, celulele nervoase mor pentru că o altă clasă de celule, numite microglia, care ar trebui să curețe creierul de bacterii, virusuri și depozite periculoase, își încetează activitatea.

Microglia constituie 10-15 la sută dintre celulele cerebrale. Acționează ca un zid de protecție, iar când depistează pericole, eliberează substanțe ce recrutează alte microglia pentru depistarea și alungarea “invadatorilor”. De asemenea, acționează ca un “gunoier”, colectând și înlăturând resturile moleculare și celulele moarte, incluzând grupurile de beta-amiloid, depozite care se agregă în spațiile dintre neuroni, provocând, printre altele, pierderea memoriei.

Celulele microglia funcționează bine la cei tineri, însă, odată cu îmbătrânirea, acțiunea unei proteine – numită EP2 – le oprește funcționarea eficientă. “Microglia sunt forțele de ordine ale creierului”, a explicat Katrin Andreasson, preofesor de neurologie și științe neurologice la universitatea amintită, “experimentele noastre făcute pe șoareci au arătat că păstrarea lor în starea corespunzătoare combate pierderea memoriei”.

În prezent, cercetătorii de la Universitatea Stanford speră să obțină un compus care să împiedice doar formarea proteinei EP2, fără efect secundare.

Un alt studiu extrem de recent, ale cărui concluzii au fost publicate zilele trecute, a arătat că insulina sintetică (detemir) poate îmbunătăți funcțiile cognitive. În cadrul acestui experiment, șaizeci de pacienți suferind de probleme de memorie sau de maladia Alzheimer în stadii incipiente au fost împărțiți în trei grupuri. De-a lungul a douăzeci și una de zile, li s-au dat diferite doze de insulină detemir: cei din primul grup au primit doze mari din substanță, cei din grupul al doilea doze mici, iar subiecților din cel de-al treilea grup li s-a dat doar o substanță pentru efect placebo. Cei din primul grup au înregistrat progrese notabile în ceea ce privește memoria pe termen scurt, în comparație cu subiecții din celelalte două grupuri.

Acesta e primul studiu în care a fost studiat efectul benefic al insulinei sintetice asupra maladiei Alzheimer, după ce experimente anterioare au dat rezultate încurajatoare legate de insulina naturală. Se crede că acest efect se produce întrucât zonele din creier care procesează memoria au densități mari de receptoare ale insulinei.

Ceșcuțele

cescute-cafeaNu știu dacă vă dați seama, dar ceșcuțele din imagine sunt mici cât un degetar. Ieri, un pacienți a ridicat una de pe raft și mi-a spus: ”Sunt la fel de inutil ca obiectul ăsta”. Făcusem ceai. Am umplut micuțele căni și am tăcut amândoi până la sfârșitul orei, doar  sorbind din când în când din puținul conținut. A fost una dintre cele mai bune ședințe pe care le-am avut vreodată.