Una dintre concluziile mele preferate din acest an este ca “disciplina este o super putere “, contrar anumitor zicale și păreri (de genul “o viață avem și…”) care asimilează lipsa regulilor libertății. 

Cred că opusul disciplinei si a regulilor nu este libertatea, ci anarhia 🙂

Autorul “Atomic habits”, James Clear, isi incepe cartea cu propria poveste, care a început sa se rescrie prin voința. In liceu este victima unui accident pe terenul de sport, accident in urma căruia o parte din oasele craniului ii sunt zdrobite si ii este indusa coma. Iese un an din circuitul sportiv, pierde statutul de sportiv, capacitatea de a juca la un anumit nivel, dar descoperă determinarea și răbdarea pașilor mici.

“Anumite schimbări care par minuscule si neînsemnate la început vor duce la rezultate remarcabile dacă nu le abandonezi de-a lungul anilor.” spune autorul, ca prefața la o serie de exemple ce demonstrează impactul alegerilor consecvente.

In loc sa isi trăiască viata asemeni efectului yo-yo, el isi propune sa recucerească performanța sportivă cu pasi mărunți. Ce putea fi sfârșitul unei vieți împlinite se transformă intr-o viață redesenată prin voința.

Acești pasi mici, parcursi cu perseverență, se dovedesc a fi “atomic habits” cu impact urias.

Ce este si mai interesant de observat are legătură cu lumea noastră interioară, care ne dictează comportamentele “Gândurile, sentimentele și convingerile ne influențează comportamentul.”

Am pornit pe drumul de parinte in “survival mode”, decisa sa nu ma supun presiunii lucrurilor facute intr-un anume fel, cu asteptari predefinite, ci sa ma adaptez experientei. 
Am inteles, ulterior, ca rolul de parinte este transformator, nimic nu rămâne încremenit si vine la pachet cu renunțări/ prioritizari.

Daca as fi descoperit/ apreciat corect mai devreme aceasta “super putere”( cum am auzit intr-o meditatie) numita “disciplina, asa cum o inteleg astazi…

Parintii din generatia mea au trait copilarii ce cu greu ar putea fi replicate in zilele noastre, cand revolutia digitala impacteaza cele mai mărunte gesturi si obiceiuri, cand telefonul devine un mini asistent personal.

Daca am avut parinti autoritari( sau alte motive mai subtile) s-ar putea sa ne regăsim in stilul de parenting permisiv, iar notiunea de “disciplină “ sa ne scoată din zona de confort.

Cu know how-ul din prezent, constat ca disciplina nu este opusul libertății de alegere. In aceeasi masura, absenta regulilor si limitelor de orice fel in educația copiilor reprezintă anarhie, nu toleranță. Si, dupa cum am citit in “Tine-ti copiii aproape “, lipsa de actiune/ reactie reprezinta o forma de abuz.

Publicul preocupat de parenting stie deja ca regulile si limitele oferă siguranță copiilor si sunt necesare educației. In tot acest demers de sustinere a devenirii copilului insa nu trebuie sa vatam relatia. Cate granite fine, nu?

Acest mindset, de protejare a relatiei, pe mine ma ajuta sa imi urmez instinctele si intuitia, dar pana acolo ce ne deformează percepția?

Cel mai adesea, in mod gresit, disciplina este conceputa( si transmisa) de catre parinti drept un instrument de pedeapsa.

In realitate implica un sens mai profund. In calitate de parinte “disciplina” trebuie mai intai sa fie o super putere însușită. Sensul mai profund si restrans pentru disciplina este acela de formare, aducere sub control, impunere a ordinii.

Autorii au descoperit 7 principii ale disciplinei naturale ( care nu dăunează relației de atașament). Aceste principii sunt menite sa susțină intuitia parintilor in cresterea si educarea copiilor. Ele implică controlul de sine si efortul de a atinge un scop. 

Capacitatea de a “gestiona” eficient un copil este in mare masura un rezultat al capacității de a ne gestiona pe noi insine. Nu trebuie sa le facem pe toate. Disciplina este încorporată in procesul de dezvoltare. 

Dincolo de atașament mai exista si  procesul emancipator( dorinta copilului dea se stapani pe sine), procesul de adaptare (capacitatea de a invata din ce nu functioneaza) si procesul integrativ ( capacitatea de a suporta sentimente si idei contradictorii). Fiecare dintre aceste mecanisme naturale de dezvoltare presupun o ordine firească în comportamentul copiilor.

Dar despre acestea voi detalia într-o postare viitoare.

“Tine-ti copiii aproape”

Maturitatea

Continui seria de notite de lectura cu un subiect “VIP”: maturitatea… fiindca fara ea nu exista dezvoltare sau viata armonioasă.

Nu stiu altii cum sunt, dar… eu mi-am iesit des din rolul de adult in relatia cu copilul meu mai mare.
Parinti de bebelusi, incepeti lucrul cu voi! Provocarile nu vor inceta sa apara.

Pentru mine au venit din replici, certuri, refuzuri care au apasat triggere sau au dezvăluit oportunități de autocunoastere( dupa cum am aflat ulterior in terapie).

Cum am reactionat, cum am soluționat sau cum am reparat, mi-a semnalat ca am de lucru cu mine si de maturizat anumite aspecte emotionale. Iar astazi stiu ca a fost doar incalzirea si ca primul examen al maturității parentale este pubertatea ce se apropie( “ani intregi treceau ca valuri”).

Si, dupa cum avea sa mi se confirme si in lectură, maturitatea este una dintre mizele vietii noastre. Ne tine departe de necazuri “for dummies”, ne protejeaza de părerile superficiale si, mai ales, ajuta adolescentii in devenire sa discearna si sa nu se “afilieze” anturajelor nocive.

Experientele si devenirea noastră au drept miza maturizarea. Ea nu este garantată de dezvoltarea fizică, nu vine la pachet cu trecerea anilor si nici cu îmbătrânirea.

Reflectă, mai degrabă, capacitatea de a discerne, de a alege constient, de a trai si de a decide in povestea ta, de a nu de a te lasa purtat de valuri, impulsuri sau parerile “audienței” martora conjuncturală in viata ta.

Maturitatea psihologica este cea care ne modelează reactiile precum si unghiul din care privim ce ni se intampla sau cum ne raportam la viata.

In calitate de parinti traim fenomenul din cel putin doua perspective: cea in care dorim sa ne sprijinim copilul si sa ii favorizăm dezvoltarea psihologica armonioasă si cea proprie, in care o avalansa de emotii si trairi sunt potențate/ provocate de gradul nostru mai mare sau mai mic de maturitate emotionala.

Robert Bly:”Oamenii nu se obosesc sa se maturizeze si suntem toti ca niste pesti care înoată într-un acvariu cu jumătate de adulti”

Pe masura ce ne maturizam creierul nostru dobândește capacitatea de a face legături, de a avea simultan perceptii, ganduri, sentimente si impulsuri diferite, fara sa devenim confuzi in gandire sau paralizati in actiune. Această capacitate se numește “ functie integratoare” si ne permite sa temperam reactii si sa controlam impulsuri.

Atributele imaturității sunt: impulsivitatea, egocentrismul, personalitatea dezechilibrată.

Planul naturii pentru crestere consta in: a observa, a reflecta si a intelege pentru preventie, pentru a anticipa ce ar putea merge prost sau pentru a remedia.

Pentru a se maturiza copilul trebuie sa devina unic si separat de alte persoane.
Cu cat se diferentiaza mai bine, cu atat va putea sa interacționeze mai mult cu alte persoane fara sa-si piardă sentimentul sinelui.

Trebuie sa poată conștientiza ca nu este identic cu sentimentele pe care le are într-un anumit moment. Fara capacitatea de reflectie suntem definiți de experientele interioare de moment.

Cum poate fi stimulata maturizarea?

Maturizarea nu se poate face la comanda. Este spontană, dar nu inevitabilă. Nu putem invata un copil cum sa fie unic si nu putem sa il instruim cum sa fie independent.

Un comportament recomandat ( limite, comportamente acceptabile) nu trebuie confundat cu unul autentic. Nimeni nu poate fi mai matur decat este de fapt. Maturitatea vine din minte si din inima.

Maturizarea incepe cu atasamentul. Acesta reprezinta prima prioritate a ființelor vii.

Activarea maturizării are loc prin ingrijirea nevoii de atașament: pentru a le stimula independența trebuie mai intai sa le stimulăm dependența de noi părinții, sa înlesnim un sentiment de apartenența si unitate, sa ne asumăm responsabilitatea de a tine acel tanar aproape.

Ne eliberăm copilul oferindu-i iubire necondiționată. Il ajutam sa faca fata separarii satisfacandu-i nevoia de apropiere.

Dependenta si atasamentul de parinti stimuleaza independenta si separarea autentice.

Atasamentul este pantecul maturizarii. Trebuie sa il eliberam pe copil de preocuparea legata de atasament ca el sa poata urmari agenda naturală a maturizării independente.

Copilul nu trebuie sa depună eforturi pentru a i se satisface nevoile de contact si apropiere, pentru a se orienta si a-si gasi calea. Iubirea părintească necondiționată reprezintă o substanță nutritivă indispensabilă pentru dezvoltarea emoțională a copilului.

Copilul trebuie să stie ca el este exact persoana pe care parintii și-o doresc si pe care o iubesc. El nu trebuie sa faca nimic si nu trebuie sa fie cu nimic diferit pentru a beneficia de iubirea lor. Această iubire nu poate fi câștigată sau pierdută. Ea pur si simplu există indiferent de comportament.

Si daca ai ajuns pana la sfârșit cu lectura, si crezi ca ar mai folosi cuiva informatia de aici, am facut postarea publica tocmai pentru a putea fi împărtășită sau parcursa si de cei din afara cercului meu de apropiați.

Premize

Beau o cafea si ma gandesc la voi cei cativa la care aceste randuri vor ajunge. Va veti regasi? Va va purta rabdarea pana la sfarsitul textului :)? Orisicum, miza este la fel de importanta.

Noi si copiii nostri suntem parte a istoriei in care paradoxurile coexista, nu mereu in avantajul nostru pe termen lung. Avansul societatii, viteza cu care circula informatia cresc si, totusi, nu suntem mereu constienti de costurile de oportunitate cu care toate acestea vin. 

Azi avem cele mai multe informatii despre psihologia copilului si dezvoltarea acestuia, dar in realitate neajunsurile nu sunt mereu evidente. 

Poate este devreme( unii avem copii la gradinita , adolescenta pare un vis îndepărtat)sau poate ar fi trebuit citite ieri, dar iata cateva concluzii cu care vine ultimul secol de cercetări in domeniul psihologiei și sociologiei:

• lipseste contextul pentru parenting: copiii nu ne confera automat autoritatea de a-i educa prin statutul de parinte sau de adult; este nevoie de: relatia de atașament, intimitate psihologică; relația de atașament trebuie sa dureze cel puțin atât cat copilul are nevoie sa fie crescut si educat 
• inca de la varste fragede ii impingem pe copii in situatii si interactiuni care incurajeaza orientarea spre anturaj 
• parintii nu s-au schimbat, ceea ce s-a schimbat este cultura in care ne crestem si educam copiii; mentalitatile si societatea nu mai sprijina atasamentul copii-parinti 
• orientarea spre anturaj: pentru prima data in istorie tinerii cauta modelare si îndrumare de la anturaj, din partea unor oameni carora natura nu a intentionat niciodata sa le atribuie rolul de parinti; “orbii conduc alti orbi”
• efectele orientării spre egali sunt dezastruoase: cresc delicventa juvenila, agresivitatea, sinuciderile in rândul copiilor, rata abandonului scolar( mai ales in comunitatile sarace) din cauza modului in care copiii sunt tratați/ respinsi de anturaj 
• societatea pune mai mult pret pe consumerism decat pe dezvoltarea copiilor
• consumerismul creste presiunea economică: ambii parinti lucreaza in afara gospodăriei deoarece nu mai poti intretine o familie dintr-un singur venit 
• unitatile preșcolare sunt subfinanțate( numar mic de îngrijitori si educatori prescolari si numar mare de copii care concureaza simultan pentru atasament)
• parintii si alți vârstnici nu mai par sa fie mentorii copiilor, asa cum se intampla in alte vremuri 
• are loc “tribalizarea” adolescenților ( prin limbaj, cultura, muzica, valori care nu au legatura cu societatea adulta) transmiterea valorilor si a culturii se face pe orizontala: de la o persoana needucata si imatura la alta “cultura anturajului “ da nastere agresivității si unei sexualități precoce, nesănătoase
• mobilitatea crescuta duce la pierderea conexiunii cu familia extinsa( bunici, matusi, unchi) la slabirea relatiilor apropiate cu generatii mai vârstnice, care au un grad de responsabilitate si implicare in binele copilului
• secularizarea societății: comunitatea reprezentata de biserica functiona ca un sprijin pentru parinti si ca un sat al atașamentului pentru copii
• vidurile de atașament si orientare abunda
• problema nu este ca apar schimbări in societate ci ca nu exista compensare pentru aceste modificări ( de ex nu se creeaza un context, un “sat al atașamentului “)

Dupa atatea situatii si constrageri( in care poate ne regasim si pe care le navigam zi de zi) exista si optimism. Natura este de partea noastră. Copiii nostri vor sa fie alaturi de noi chiar daca nu simt( constient)acest lucru. Un prim pas ar fi sa ne informam asupra lucrurilor pe care vrem sa le stim din rolul nostru de parinti, ca apoi sa luam decizii constiente.

Azi noapte l-am visat pe unul dintre fostii vecini ai mamei, poate unde mintea mea a facut o calatorie in copilarie si a rememorat ( cu piese de puzzle amesteca amintiri subiective cu concluzii mature) povesti si, uneori, drame la care atunci eram spectator.

Revenind la vis, vecinul mamei parea ca a decedat neasteptat intrucat, in visul meu, avea pregatit un sacou de eveniment. Sacoul ramasese in cui. Pentru a imi clarifica posibilele coincidente am intrebat-o pe mama daca vecinul a murit acasa sau la spital, stiind ca era bolnav. Ea mi-a confirmat ca acasa si ca l-au gasit vecinii.

Acum, nu stiu daca ea mi-a mai povestit si daca mintea mea a adus impreuna mai multe franturi de memorie. Nu stiu nici daca mama stie situatia reala sau la randul ei a carpit informatiile lipsa cu detalii imaginare sau deduse.
Nu ii atribui visului meu o miza. El doar mi-a amintit de o frantura de trecut, de familii imprastiate, de povesti care au inceput in paralel cu a mea si au evoluat total neasteptat, de destine ce inca se scriu si de istorii care uneori, prin intensitatea sau neasteptatul lor, ii implica si pe cei din jur ca musafiri captivi.

Citeam newsletterul de la “Daruieste Viata”( asociatia care a construit un spital exclusiv din donatii) si ma gandeam ca, pentru a pregati viitorul, trebuie sa privesti cu incredere spre necunoscut. Sa investesti prezentul cu un capital de indrazneala si sa nu te temi.

Dupa ce impreuna, noi toti acesti sustinatori ai proiectului, am facut un spital, facem un Campus Medical. Si asta inseamna sa crezi in personalul medical care vrea sa ramana in tara, sa se lupte cu sistemul, cu tot ce implica acest context si alegere. Sau, in varianta optimista, la care ma gandesc pentru prima oara acum, in timp ce scriu, sa construiesti de pe acum, pentru generatiile viitoare, un motiv de a ramane, un punct de plecare pentru excelenta?

Orisicum, realizez ca, progresul si dezvoltarea nu au plecat niciodata de la adăpostul zonei de confort. Asadar, inca o data, unu la zero pentru “Daruieste Viata”si pentru cum pregătește viitorul.

Zilele acestea, in Bucuresti, in scarile de bloc, se aude acelasi colind la toate etajele. “Deschide usa, crestine” rasuna de la parter pana la ultimul etaj. Soneriile piuie scurt, una dupa alta, iar oamenii asteapta sa treaca grupul de uratori, din spatele usilor.
Se vorbeste in soapta, se merge pe varfuri sau se ingheata, temporar, orice miscare.
Si totusi, in ultimii 2 ani, am fost colindati doar de astfel de “coruri”, venite sa faca un ban. Deci asa va arata de acum incolo aceasta traditie sau se va pierde de tot?

Cand eram copii, ne generaria noastra se strangea intr-un grup mare de omuleti mici :), cu varste apropiate. Vocile nostre cumva se armonizau si aveam repertoriu diferit pentru fiecare etaj. Cantam pentru usi inchise si, ma gandeam retrospectiv, frica de respingere nu exista. Erau momente asemeni celor de street art, in care performezi oricum, iti asumi actul.

Cantam, o usa se deschidea si altele se auzeau miscandu-se pe rand sau in avans. Posibil ,dupa mai multe ture si efort, sa fi sunat si sa fi intrebat daca “-Primiti cu colindul?” pentru a eficientiza.

Cineva strangea banii, acestia se imparteau egal iar, cu o seara inainte, se cheltuiau cinstit intr-un magazin de cartier.

Visuri si dorinte cinstite de copii ai caror parinti nu isi permiteau idei excentrice.

Asadar, primim colindatorii care vin cu boxa? Care canta cu o totala lipsa de ureche muzicala? Sau, pur si simplu, cand este ce trebuie, toata lumea stie si usile se deschid cu generozitate de la sine? Oamenii discern autenticul si bucuria si fac un gest al generozității si impartasirii de stare?

Pornind de la documentarul despre David Beckam, mi-am dat seama ca nici o viata nu este perfecta, desi, adeseori, multe par asa. Eu nu m-am îmbătat cu aceasta iluzie. O data fiindca nevoile, dupa ce se implinesc: se diversifica sau nu sunt ce trebuie/ cum pareau. Posibil sa ma fi deprins cu acest mecanism prin care ma feresc de invidie. Invidia nu aduce nimic constructiv, pe cand admiratia/ inspiratia te pot impulsiona sa evoluezi si tu asemeni celui inspre care te uiti cu ochi comparativ.
Revenind… cum ar fi un film in care, similar serialului “Quantum leap”( in care eroul se trezea in fiecare zi alt personaj, care trebuia sa rezolve o anumita situatie din viata cuiva), am fi pentru o zi protagonistul vietii altcuiva? Al unei persoane spre care privim: poate cu incredere, poate cu admirație, poate cu jind?

Cred ca am avea ceva surprize lovindu-ne de: ce nu stim, ce ramane nevazut, ce era nerezolvat.
Poate, ca in fata acestor piese de puzzle noi, am alege, totusi, viața noastra.

In copilarie am crescut la parter, nu am avut ceea ce in filme se numeste „o priveliste”. astazi gasesc o placere in a vedea cum se scurge ceata peste acoperisuri, cum se strecoara printre blocuri si invaluie cartierul adormit. imi place sa privesc pe furis vietile a mii de furnici asemeni mie. rolul de observator imi ofera un calm al detasarii. coroanele copacilor, acoperisul blocurilor, partile laterale ale parcarilor, centrala termica, sunt toate un mic puzzle panoramic menit sa aduca liniste si calm noptii.

Si un smile in titlu ca amintire a faptului ca nu ne luam prea in serios sau prea tragic. Pe aici pluteste optimismul, singurul mod acceptabil de a trai si interpreta viata. Cu tarie si asumare, cumva 🙂

sursa foto de: aici si de aici

Am fost recent la aceasta minunata piesa de teatru omonima, in regia lui Radu Afrim. A fost unul dintre cadourile de ziua mea( lovely ideea, nu?).

Stiam deja( dupa ce am vizionat de doua ori „Padurea spanzuratilor”) ca-mi place Radu Afrim si viziunea sa regizorala.

De ce imi place? Imi place pentru complexitatea mijloacelor scenice folosite( lumini, scenografie, decoruri bogate, costume foarte expresive, proiectii), pentru forma poetica pe care o imbraca textul( sunt multe momente de „aha” si multe expresii pe care ti-ai dori sa le tii minte si sa devina parte din modul tau de exprimare) dar si pentru mesajul social puternic( suntem invitati sa lepadam haina aceasta a nepasarii si ignorantei fata de lucruri grave care se petrec atat in tara noastra cat si dincolo de granitele ei; suntem oare neputinciosi? ne informam realist asupra fenomenelor si faptelor din jurul nostru? avem mantra asta importanta a lui ” imi pasa”? suntem cumva superficiali? suntem cumva superficiali).

Si, dupa doua spectacole, constat, ca devin tot mai greu de impresionat( vin o data cu varsta probabil?). Daca la prima vizionare am fost data pe spate, acum am recunoscut stilul regizorului. Nu m-a mai miscat jocul de lumini, l-am recunoscut drept parte din amprenta regizorala. Era firesc sa fie acolo.

Textul, textul insa a fost miscator si inaltator si, pe masura ce scriu, imi dau seama ca posibil sa apreciez mai mult terenul unde am repere mai clare, zona de „expertiza” mai dezvoltata( acesta, al cuvintelor si al insemnatatii lor).  Si, cumva, piesa de teatru m-a trimis la carte intrucat simt ca mi-au scapat anumite semnificatii. Imi dau seama de asta avand drept teren de plecare ” Padurea spanzuratilor” unde mi-a fost usor sa discern ce urmeaza granita romanului, ce se transforma si ce capata ramificatii in actual.

 

Tragand o linie, cred ca este important si interesant sa mergem la teatru pentru reflectie, pentru concluziile pe care le ai cu tine insuti. De la Radu Afrim eu am inteles ceva ce Eminescu spunea foarte bine in Glossa:

„Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,(…)”

Istoria nu se schimba, ororile nu se reduc, se schimba generatiile si formele prin care binele si raul se manifesta, adesea actualizat la conditiile societatii. Evolutia, modernitatea nu ne pazesc de primejdiile morale, de raul care zace in instinctele noastre brute. Doar sufletul nostru o poate face.