Pe costișa dealului stătea gândul pe care îl avusesem în ziua precedentă. Aproape de el, la câteva mile marine, dormea noaptea. În locul cerului, era o ploaie amară de cuvinte spuse la nervi de fiecare dintre roboții ascunși sub forma unor omuleți de turtă-dulce. Mirosea a cătină și a hârtie de împachetat cadouri, hârtia aia lucioasă colorată divers. Și în mirosul ăsta, sub inima fumegândă a unui creator ostil față de propria Sa creație, iubeam. Iubeam cerul albastru care avea să vină, iubeam sticla gândului care generează tot viitorul, în mărimea lui nenaturală. Iubeam un ciot de scândură care îmi intrase ieri dimineață în suflet și iubeam neiubitul. Apoi, când gândul îmi zbura pe fereastra dinspre est a norului de pământ în care stăteam, mă apuca nostalgia vremurilor apuse. Și pe rând, mirosurile îmi treceau prin fața nărilor ca un șirag de perle invizibile și ascunse în tot ce văd pe deplin. Sunete nu erau, imagini nu erau, erau doar vise, dorințe neîmplinite care se înfășurau în jurul buzelor mele. Iar timpul îmi cădea din inimă aidoma mierii care se scurge lasciv de pe marginea lingurii. Nu eram eu, nu erai tu, era Demiurgul de sticlă care ne-a făcut din cioburile neființei Sale. Secunde de gheață între mine și tine.
M-am născut mâine ca să mor ieri și gândul ăsta nu-mi dă pace. Cine sunt eu ? Ce sunt eu ? Sunt o minciună grotescă spusă la plecare de un bărbat de smoală iubitei sale de foc. A mințit că o să se întoarcă poimâine ca să devină unul și același, dar n-a mai venit. Femeia de foc l-a așteptat până la revărsarea zorilor. El a uitat că focul îl iubește și s-a topit în apa din lacul de lângă casa de lemn umflat din cauza ploii. Nu a mai auzit niciodată vocea lui de smoală smulsă din mijlocul vieții. Focul s-a consumat și nici urma lui nu mai domnește în casa de piatră.
Înconjurată de idoli de foc fredonați printre stele de lună, mi-e frică să mai calc pe cerul gurii tale de teamă că o să-ți provoc o aftă pe care n-o s-o mai vindeci cu salivă înghețată de dragon. Și dacă ți-aș face asta, probabil că ai dormi mai liniștit, pentru că ai ști că am o datorie față de tine și mâine trebuie să te vindec. Probabil că ți-ai dori ca noaptea în care tu ai o rană provocată de mine să nu se termine până când trec prin foc de dorință și scot din mine licoarea care ți se va scurge peste inimă. Și o va îneca. Iar tu, odată ce te sufoci din vina mea, o să știi că te iubesc. Mai știi stiloul pe care ți l-am dat ca să scrii norii. Sunt sigură că nu ai scris niciun nor, ci doar zâmbete sparte pe chipuri de copil deschis. Vezi plămânii, vezi rinichii, stomacul și creierul unui biet copil pe care din egoism îl operezi mereu cu stiloul. Dar nu i-ai văzut niciodată inima. Nici n-ai s-o vezi, căci inima lui s-a ascuns în pieptul meu de teamă. Și-a pus problema că stiloul îl va deschide. Îi va scoate capacul și îi va rupe vârful de argint, îi va goli rezerva de toată cerneala roșie pe care a strâns-o. merge să dormi cu capul pe o hârtie albă, dar una scrisă te va gâdila.
Geam albastru, rupt, închis. Sărut de noapte bună pe geamul lentilei tale, mă sufoc sub apă, dă-mi stiloul. Ai adormit, dragostea mea te-a toropit, nu mai ai suflet, nu mai ai idee ce cred despre tine. Așază-te comod. O să-ți spun o poveste.
A fost odată… pe costișa dealului stătea… Dormi !
Simina scrie 