Douăzeci de ani trecură de când în gânduri mi te port N-ar fi bai nici de 100 dacă din suflet mi te scot. Când m-ai văzut în acea seară, așa timid te-ai prezentat La fel și azi ca întâia oară, zâmbind în colț emoționat.
Deși nu mai suntem copii, nici tineri ah, trecut-au anii. De câte ori ai să revii doar să mă zdruncini, spune-mi honey? Care e rostul omului de nu-i iubirea dintre doi Și de ce sufletul se pierde atunci când nu mai suntem noi.
Cât de tirană este soarta să mi te dea doar pentru un ceas, Deși nu spunem doare tare secunda unui bun rămas. Azi nu ne pasă de durere căci sufletul e prea flămând Plătim pentru această clipă, cu următorii ani Tăcând.
Printre străini, în gânduri și stres Pierdut pe meleaguri fără înțeles Mi-e Dor de mine acasă, șoptesc Dar cine să mă audă, în gând îmi vorbesc.
Strâng adesea din dinți și fără să grăiesc Străinătate ești dură, deși îți zâmbesc Sunt stană de piatră, erou cu succes Pentru cei dragi în suflet, cu scop și interes.
Te zbați din zori și până în noapte, încerci Să-ți vezi visul cu ochii, acasă să te întorci Zâmbind, trecându-le pragul cu drag să îi surprinzi, Cât încă mai ai timp, pe toți să îi cuprinzi.
Vrei să te întorci, observi, nimic nu s-a schimbat Din nou te vezi printre străini, sărac, plecat. Cât va mai ține așa nici tu nu înțelegi, Puterile te lasă dar tot asta alegi.
Cuvinte magice, cu puteri nebănuite pe care le folosesc toți, deși puțini sunt cei care știu ce înseamnă, puțini îi înțeleg esența.
A fost o perioadă când te-am iubit cu semnul exclamării „!”, și era minunat, copii fiind totul era ușor și frumos, palpitant și nou, un vis. Primele emoții, primele trăiri, o nebunie frumoasă, o lume pe care ți-o creezi, în care nimeni nu mai are loc.
Te iubesc, a fost mult timp cu semnul întrebării „?”, fiindcă nu găseam o logică, era totul confuz și greu de explicat, dureros. Și mă întrebam mereu dacă da, dacă nu, până când, de ce, cum, întrebări la care nu găseam răspuns. Mi-am anihilat sufletul și tot ce înseamnă emoție când mă gândeam la tine.
Te-am iubit cu virgulă „,” și la fel cu două puncte „:”. A fost și cu” …”, la mari încercări, cu dor. Uneori dădea cu” +”, de cele mai multe ori cu” – „, și uite așa trecură anii.
A fost un timp când mă uram pentru că te iubeam, atunci fiindu-mi cel mai greu. Cu cât durerea era mai mare cu atât realizam că te iubesc mai mult.
Am încercat să te fac “trecut”, știi și tu…” Când trecutul îți bate la ușă, să nu deschizi, nu are nimic nou de zis” , spune un înțelept și-i dau dreptate. Nu am deschis trecutului.
Când îți sare inima din piept și îți simți respirația greoaie la intersecția dintre două priviri, nu are cum să fie trecut. E mai prezent decât tot ce e prezent în jurul tău.
Pe urmă am înțeles, te iubesc cu punct „.”, și m-am liniștit. E un lucru cert. Fără dubii, ești parte din mine și nici nu mă mai chinui să caut o explicație.
Ăsta e și farmecul iubirii, să nu ai logică și să trăiești fără limite, fără să te gândești la sfârșit. Te iubesc pur și simplu. Ce contează dacă nu te țin de mână în fiecare zi sau dacă nu te-am ținut în brațe cu anii. În suflet și în gând te am mereu. Îmi ești trecutul, îmi ești prezentul, iar viitorul e asigurat în suflet indiferent că vreau sau nu.
Când accepți asta și îți asumi ești liniștit, calm, și nu există furtună ce te poate doborî. Indiferent de valurile vieții, știi bine ce și cine ești, chiar dacă te schimbi sau te modifici, piatra de temelie e sfântă și nu se clatină. Restul e nebunie.🙂🙃🦋 #zborintors
Dacă aș putea să-ți fac rău, măcar odată, te-aș putea uita. Dar nu, nu am avut nici un gând, nici o intenție, nici o dorință de a te vedea suferind. Întotdeauna am vrut și vreau să știu că ești bine, nu contează unde și cu cine. Am fost, sunt și voi fi aici unde știi doar tu și eu, mereu. O prietenă, prieteni, doar prieteni. Hmm!… aceasta să o creadă lumea căci tu, nu o mai crezi de mult. Întotdeauna rămân lucruri neterminate între noi, fie că vrem sau nu, lăsate așa doar cu scopul de a mai exista un motiv, pentru o altă revedere. Nu spunem adio, nu-i cunoaștem sensul niciunul dintre noi. Ne căutăm constant și ne regăsim, mereu la fel și de fiecare dată diferiți. Fără a conta că trec anii peste noi. Uităm de lume, existăm doar noi, doar momentu prezent, acum, azi, fără pretenții și promisiuni.
Ce găsim când ne găsim… liniște, pace, înțelegere, acceptare, libertate în exprimare și trăiri, lipsa prejudecăților, confort. Ne doare, ne enervează și ne place că nu găsim aceasta lângă altcineva. Când inima te cheamă, rațiunea devine mută.
M-a trezit da, m-a trezit la modul cel mai frumos, pur și dureros.
Ne certam… mai mult vorbea el, mă certa… Și vorbea foarte urât, mă jignea, nu îl interesa că de față era și un copil foarte sensibil și atent la tot ce se petrecea acolo. Copilu nu zicea nimic doar asculta, șezut pe pat și ne privea. După ce a terminat tot ce avea de zis, a ieșit din cameră trântind ușa cu putere, înjurându-mă . Am rămas pe marginea patului foarte tristă și îndurerată pentru că jignirile lui nu își aveau rostul.
Copilul s-a apropiat și m-a privit pătrunzător. Mă uitam la el și îmi era rușine că auzise tot, că a asistat la tot circul. Mi-a atins mână și mi-a zis.
– De ce vorbește așa urât cu tine? Cineteiubeștenu are voie să îți vorbească așa. Să nu îl mai lași.
A sunat așa de clar, tare și dureros în inima mea încât nu am mai rezistat, am început să plâng.
– De ce plângi acum, pentru ce a zis el?… Lasă-l că nu merită!
De data asta a sunat și mai clar. Eu l-am privit și am zis… – Doamne cât ești de frumos și de special. L-am pupat pe obraz iar el s-a bucurat și mi-a zâmbit în timp ce mă îmbrățișa.
M-a trezit dintr-un cosmar pe care îl trăiam zi de zi. Am realizat câtă dreptate avea și cu câtă convingere și inocență a rostit acele cuvinte încât m-a făcut să îmi dau seama că nu mai aveam nimic din ce credeam că exista între mine și el. Iubire, respect, încredere.
De atunci nimic nu a mai fost la fel.
Îngeri există și sunt printre noi de cele mai multe ori cu un chip de copil sau bătrâni, persoane pe care le cunoaștem sau nu. Sunt oamenii de lângă noi, doar că de cele mai multe ori nu îi vedem, nu îi auzim, dar de data asta, l-am văzut și auzit foarte clar. A fost nevoie de un copil care vede lucrurile foarte simplu să îmi deschidă ochii, să realizez că trăiam o minciună, mă amăgeam singură și amânăm sfârșitul, când era așa de evident.
-Ce ai? la ce te gândești? ai devenit deodată așa de serios. -Că tu ești așa frumoasă iar eu așa…urât. -Pai cine a zis că ești urât?…ia să vedem, să facem ceva, să cerem păreri…pune o poză pe Facebook și vedem ce zice lumea. -Bine na, da nu la asta mă refeream… -Pai nu-ți fă griji, e de ajuns să fie frumos unul că celălalt e norocos… merge? 😉 -Merge. Știam că nu la aspectul fizic se referă. Știam că a reușit să vadă și să simtă ce mulți nu au avut curaj sau nu au știut cum să facă asta. Știam că mă va răni, deși mi-am pus sufletul în mâinile lui, iar lui i-au tremurat genunchii de emoție și de durerea conștientă ce urma să mi-o provoace. Știam că pe el îl durea deja.
Scrisul m-a ales pe mine Nu am ales a scrie eu, Scrisul mi-a fost dat la greu Din toate florile din lume Să fiu eu cea fără de nume. Iar astăzi îmi accept menirea, Să fie astfel poezia A inimii și îmi dictează, Ce pun pe foaie, știu, salvează. Prin întuneric mă ghidează Și-mi luminează […]
Zbor întors 