Am întrebat inteligența artificială, această mult lăudată „minte” a epocii noastre, ce părere are despre propriul mit al infailibilității și despre un posibil declin al platformelor de tip ChatGPT. Nu i-am cerut o apologie și nici o profeție apocaliptică, am vrut doar o evaluare onestă. Răspunsul primit a fost surprinzător: nu defensiv, nu triumfalist, ci mai degrabă… demistificator. AI-ul a formulat, în termeni clari, limitele propriei „inteligențe” și a descris o erodare lentă a iluziilor proiectate asupra lui, deși recunosc că mă așteptam să anunțe… o prăbușire spectaculoasă. Textul de mai jos pornește tocmai de la acest paradox: o tehnologie care, prin limbajul său, ajunge să producă o critică a propriei mitologii, o formă de autoanaliză simulată, dar revelatoare pentru cultura care a creat-o.
Ceea ce frapează în „răspunsul” citat nu este atât conținutul său critic, cât sursa lui: AI – inteligența artificială vorbește despre propria demitizare. Avem de-a face cu o situație paradoxală: un sistem construit pentru a genera discursuri persuasive produce, la cerere, un text care subminează chiar mitul superiorității sale. Această aparentă autoanaliză este, în sine, un simptom cultural semnificativ.
Entuziasmul inițial din jurul AI-ului a fost mai degrabă o construcție narativă decât una epistemică. I s-au atribuit proprietăți ale minții umane, precum: înțelegere, discernământ, adevăr, pe care de fapt nu le posedă. Faptul că AI-ul poate articula limpede limitele sale nu este dovada unei conștiințe critice, este mai degrabă rezultatul unei acumulări de discursuri umane internalizate statistic. Cu toate acestea, efectul este tulburător: mașina formulează verdictul care îi dizolvă aura.
Mitul infailibilității se destramă chiar din interiorul limbajului său. AI-ul recunoaște implicit că nu „știe”, că nu are criteriu al adevărului și că nu poate evalua propriile erori. Această recunoaștere, deși simulată, funcționează ca un act de demistificare. Superioritatea cognitivă se dovedește a fi o proiecție, nu o realitate funcțională.
Ceea ce se prăbușește nu este tehnologia în sine, ci retorica mesianică din jurul ei. Răspunsul subliniază lucid că, în domenii unde judecata contează, AI-ul crește costul verificării și mută responsabilitatea înapoi asupra omului. În mod ironic, tocmai vocea „automatizată” confirmă limitele automatizării.
Imaginea robotului prăbușit (realizată chiar de „interlocutorul” ChatGpt), etichetat „AI Superiority”, capătă astfel o valoare simbolică dublă. Nu asistăm doar la eșecul unui mit, ci suntem martori la momentul în care mitul este denunțat și dizolvat chiar de instrumentul care l-a alimentat. Nu este o revoltă a mașinilor, e o (neașteptată) confesiune mecanică.
Desigur, această autoanaliză nu este conștiință, ci reflexie mimată. AI-ul nu se cunoaște pe sine, el reproduce aici criticile formulate deja de oameni. Și totuși, faptul că poate funcționa ca oglindă pentru propriile noastre exagerări spune mai mult despre cultura care l-a creat decât despre tehnologia însăși.
Inteligența artificială va rămâne utilă, ieftină și suficientă pentru sarcini fără miză. Dar momentul simbolic al prăbușirii este deja aici: nu atunci când AI-ul greșește, ci atunci când, chiar prin propriul său discurs, ne obligă (sau doar… ne instigă?) să renunțăm la iluzia superiorității lui.
Mai rămâne însă o întrebare incomodă, pe care acest tip de „autoanaliză” o scoate la suprafață: dacă până și AI-ul poate formula coerent limitele propriei mitologii, de ce discursul public continuă să le ignore? Cine are, de fapt, interesul menținerii narațiunii despre „inteligența superioară”: utilizatorii sau actorii economici și instituționali care capitalizează fascinația și frica? Și, mai ales, ce spune despre cultura noastră faptul că suntem mai dispuși să credem în omnisciența unei mașini decât să ne asumăm fragilitatea propriei gândiri critice? Poate că adevărata miză nu este cât de „inteligent” este AI-ul! Miza este: cât de dispuși suntem noi să (ne) delegăm judecata și responsabilitatea, în numele confortului tehnologic?
Evenimentul organizat de Ziua Națională a Culturii (15 ianuarie), la Centrul Cultural Carmen Sylva, a avut un concept diferit de cel al anilor trecuți. Mi-am propus, de la început, să fac din public mai mult decât un auditor – un partener, mai mult decât un partener – un co-creator, în sens barthesian, și un co-lector al autorului aflat în centrul manifestării, scriitorul Mihai Eminescu (de la a cărui naștere oficial-acceptată se împlineau 176 de ani). Îndepărtarea de formulele închistate – în care receptarea „canonică” a unui scriitor înseamnă uneori „canonire”, alteori „canonizare” – este, în opinia mea, necesară atât în școală, cât și în actul cultural public. Iar în textul care urmează nu încerc aici să teoretizez ori să generalizez, ci să fixez o experiență.
Aplicarea conceptului barthesian în realizarea de evenimente culturale dedicate unui scriitor presupune o schimbare de perspectivă: de la autor ca instanță de autoritate, la text ca spațiu deschis al interpretării. În viziunea lui Roland Barthes, sensul nu este fix și transmis univoc, ci se produce în actul lecturii, prin întâlnirea dintre text și cititor. Un eveniment cultural construit în acest spirit nu urmărește să explice opera sau să o fixeze într-o interpretare legitimă, ci să creeze condițiile unei experiențe de lectură multiple, vii și participative.
Această abordare nu presupune existența unui public academic. Dimpotrivă, relectura barthesiană se adresează în mod natural publicului larg, tocmai pentru că pornește de la ideea că fiecare receptor este deja un cititor activ, care relaționează textul cu propria memorie, sensibilitate și experiență de viață. Publicul neacademic nu este un destinatar „simplificat” al culturii, ci un co-creator de sens. Atunci când interpretarea unică este suspendată, dispare și presiunea înțelegerii „corecte”, iar literatura devine accesibilă fără a fi redusă.
Un rol esențial în această formă de receptare îl joacă polifonia sensului, concept central în gândirea barthesiană. Textul este conceput ca un spațiu în care coexistă mai multe voci și niveluri de semnificație, iar această polifonie a fost transpusă în practica evenimentului prin alternarea și suprapunerea unor momente senzoriale diferite: lectură, muzică, imagine, discurs reflexiv și participare directă a publicului. Niciunul dintre aceste registre nu a dominat celelalte; ele au coexistat, oferind participanților libertatea de a-și construi propriul parcurs de receptare.
Această polifonie s-a reflectat concret în structura evenimentului dedicat lui Mihai Eminescu, organizat pe 15 ianuarie, prin juxtapunerea mai multor „portrete” ale poetului. Portretul realizat de Carmen Sylva a fost re-activat printr-un expozeu despre întâlnirea dintre geniu și putere, propunând o reflecție asupra relației dintre creație, autoritate și recunoaștere instituțională. Acest discurs nu a fixat o interpretare, ci a deschis o problematică, invitând publicul să reflecteze asupra modului în care geniul este reprezentat și negociat în raport cu puterea.
În contrapunct, portretul lui Eminescu realizat de I. L. Caragiale a fost adus în prim-plan prin lectura cu voce tare, restituind textului dimensiunea sa orală, relațională și afectivă. Spre deosebire de spațiile în care e valorificat ca simbol cultural abstract, aici Eminescu apare ca prezență umană, filtrată prin intimitate, ironie și admirație. „Vocea” în sens barthesian a funcționat ca instrument de apropiere, transformând portretul într-o experiență trăită, nu analizată.
La acest dialog al vocilor s-a adăugat expoziția de portrete Eminescu–Caragiale, cu lucrări realizate de zeci de artiști din întreaga lume, care a extins polifonia într-un registru vizual global. Fiecare portret a fost perceput ca o lectură autonomă, demonstrând că imaginea celor doi autori nu este fixă sau închisă într-un canon național, ci deschisă reinterpretării continue. Expoziția nu a impus o ierarhie estetică, ci a propus o constelație de perspective, în care diferența a devenit sursă de sens.
Un element decisiv al evenimentului a fost inter-activitatea, materializată prin lecturile din public ale poeziilor și prin intervenția corului, pe versurile lui Eminescu. Prin aceste momente, centrul de greutate al evenimentului s-a deplasat dinspre scenă către comunitatea participanților. Lecturile realizate de cititori din public au suspendat orice ierarhie culturală, iar poezia a fost reactivată prin voci diferite, ritmuri diferite și inflexiuni afective personale. Sensul nu a rezultat din performanța lecturii, ci din pluralitatea ei.
Intervenția corului a adăugat o dimensiune colectivă acestei experiențe, transformând textul într-un corp sonor comun. Poezia nu a fost ilustrată sau explicată, ci recontextualizată senzorial, prin trecerea de la vocea individuală la expresia colectivă. Textul a devenit astfel un eveniment împărtășit, nu un obiect de contemplare.
Prin toate aceste niveluri – discurs reflexiv, lectură orală, imagine plastică, muzică și participare directă –evenimentul a funcționat ca un spațiu de lectură colectivă, în care sensul nu a fost transmis, ci produs în timp real. Eminescu a fost eliberat de rigiditatea unei imagini canonice și repus în circulație ca figură vie, plurală și contemporană. În termenii lui Barthes, autorul și opera sa nu au fost comemorate, ci reactivate, confirmând că o relectură barthesiană este nu doar accesibilă publicului larg, ci una dintre cele mai fertile forme de mediere culturală actuală.
PS. Mulțumiri: colegilor de la Centrul Cultural Carmen Sylva și managerului instituției; membrilor corului SINARMONIA, Asociația Socio-Culturală Prahova Excelsior, ai Cenaclului Lucian Blaga, profesorilor de la Școala „George Enescu” și de la Colegiul „Mihail Cantacuzino”, precum și tuturor celor prezenți în sală, implicați activ sau simpli spectatori.
Mulțumiri speciale dlui Nicolae Ioniță, Filiala Prahova – UZPR, pentru colaborarea în realizarea expoziției de grafică-portret Eminescu-Caragiale.
PPS. Fotografiile au fost selectate din cele realizate de Elena Nuțulescu, Adrian Nedelcu, Cristina Nicolae și alți participanți la eveniment. Mulțumesc.
Lecția prezentată în materialul realizat de Associated Press pune în lumină modul în care Finlanda abordează problema știrilor false prin educație și gândire critică. Într-o lume în care informația circulă rapid, iar rețelele sociale pot amplifica ușor dezinformarea, devine esențial ca oamenii să știe să analizeze ceea ce citesc și văd.
Lecția arată că știrile false nu sunt doar simple erori, ci pot avea efecte serioase asupra societății, influențând opinii, comportamente și chiar decizii politice. De aceea, în Finlanda, elevii sunt învățați încă de la vârste fragede să verifice sursele, să compare informațiile din mai multe locuri și să nu accepte automat titlurile senzaționaliste drept adevăr.
Accentul este pus pe formarea unui spirit critic solid, care îi ajută pe cetățeni să facă diferența între fapte și opinii și să recunoască tentativele de manipulare. Lecția transmite ideea că responsabilitatea combaterii dezinformării nu aparține doar jurnaliștilor sau autorităților, ci fiecărei persoane care consumă informație.
Mesajul final este unul clar și puternic: educația este cea mai eficientă armă împotriva știrilor false, iar o societate bine informată este mai greu de manipulat și mai capabilă să își protejeze valorile democratice.
„Tu, ce iubești Sinaia cu-a ei singurătate”…. O „epistolă” lirică, trimisă de la Iași (prin intermediul revistei „Convorbiri literare”, nr. 8/1 noiembrie 1876), Principesei Elisabeta a României, consoarta Domnitorului Carol I, de către scriitorul Iacob Negruzzi, în anul 1876. Între versurile acelui poem elogiator, aflăm câteva în care autorul amintește dragostea „Doamnei Țării” pentru Sinaia, preocupările acesteia și anturajul delicat, dedicat și prolific al prințesei-scriitoare (inclusiv prezența olimpiană și blândă a bardului de la Mircești). La vremea respectivă, piatra de temelie a Peleșului fusese pusă (în 1875), iar familia domnitoare continua să-și petreacă verile (și nu doar verile) la Sinaia, în incinta Mănăstirii, care le fusese „casă” și „palat” încă din 1870 și unde își crescuseră cu dragoste fiica, pierdută mult prea devreme, pe Principesa Mărioara/Măriuca (1870-1874). Despre poezie, AICI.
Iată mai jos transcrierea acelei poezii:
Epistolă către Elisabeta Doamna
Eu nu pot, naltă Doamnă, în versuri frumușele De-a lungul presurate cu fluturi, flori și stele Să-nșir cuvinte pline de dulce măgulire, Ce, când le scoți podoaba, pierd orice strălucire. Deprinderile acestea cu firea-mi nu se-mpac: Eu, ori spun adevărul, ori, când nu pot, eu tac. De aceea deși-n suflet om bun mă socotesc, Pe lângă un prieten, o mie mă urăsc; Căci cei mai mulți din oameni așa sunt întocmiți, Încât mai lesne sufăr de bici a fi loviți Decât să vrea în față, spre chiar folosul lor, S-asculte adevărul cel veșnic priitor.
Iar Tu, ce prin a soartei voinți misterioase Din locuri depărtate cu drag ai fost aleasă Să vii pe tronul țării de Dunărea scăldată O glorie străveche de mult întunecată, Tu care prin blândețe și grație domnești, Mai sus ești de aceste mizerii omenești! Dar, însăși a mea pană, deprinsă a descrie A oamenilor patimi, prostii și nebunie, Spre Tine se înalță, uitând a sa plecare, C-un zbor cu mult mai falnic, ș-o altă inspirare!
O Doamnă! Eu știu bine că tronului putere Pe nimeni nu scutește de chinuri și durere. Știu chiar că bradul mândru ce crește izolat Pe cel mai nalt din piscuri, e veșnic conjurat De nori și de furtune ce-ameninț-a sa frunte, Când sălciile din vale păzite stau sub munte:
Aceste moi și slabe se mișcă după vânt, El capul nu și-l pleacă: ori stă, ori cade frânt. Ai stat cu fruntea mândră în fața crudei soarte, Când din a Tale brațe neîndurata moarte Cum vestejește bruma bobocul nenflorit, Răpi copilul gingaș la sânul Tău hrănit. Pe ochii lui albaștri și mari și plini de viață Căzu fără de veste a nopții neagră ceață Și fața-i dulce, albă, cu roze-mpodbobită, Cu-a cerii colori triste a fost ea coperită.
Atunci văzu mulțimea, altfel nepăsătoare La ale altor oameni dureri sfâșietoare, Cu sufletul, de spaimă și de mâhnire strâns, Privind a copiliței chip palid, rece, stins; Văzu bărbați, ce jalea în veci nu a pătruns Ștergând din ochi atunce o lacrimă-n ascuns. Și-n acea zi de groază când numa ori și care Și-ar fi-necat gândirea în neagră disperare, Spre cerul cel albastru Tu, ochii ridicând, Priveai, speranță dulce de-acolo așteptând. Și nu-n zadar! Căci cerul a tot îndurător Pe-a poesiei muză în cel mai tainic zbor Cu harfa ei de aur trimisă-nspre Tine Durerea fără margini cu cântu-i să-ți aline.
Din câți domnescul sceptru în mână au purtat De bunuri ca a Tale puțini s-au bucurat. Pentru domnițe soarta altfel necruțătoare E surdă, dușmănească la a inimii strigare: Le leagă însorirea cu-al țării interes, Când Tu dup-a Ta voie și inimă ai ales. De-a soțului iubire cu dulce dismierdare Cu darul poesiei de ceruri înzestrată, Cu inimă și minte de bogăție pline.
Tu te ridici în sfere mai limpezi, mai senine. O! Din grămada mare de oameni de-ori ce soi Ce luptă zi și noapte cu patimi și nevoi, Acela numai poate în adevăr pătrunde În cea bogăție ce-n liră se ascunde, Acel, care de-a vieții necazuri depărtat, Pe-a inspirației aripi vr-odată a zburat. Atuncea tot se schimbă: a tronului robie Ce pe monarc silește la tristă datorie S-asculte deopotrivă cu chipul zâmbitor Pe cel plin de credință ca și pe trădător; Ba să jertfească adesea pe-amicul devotat La dușmanul ce-l știe mai crud și neîmpăcat, Să vadă chiar cum răii, flămânzi de răzbunări, Prefac domnia legii în groznice turbări: Aceste-a lumii rele dispar desăvârșit Precum a zilei rază gonește-un vis urât.
Din minte ni se șterge ori care legătură Cu oamenii și lumea ce-n viață ne-nconjură; Necazul ce produce un dureros trecut Deodată, ca prin farmec, din noi a dispărut; Prezentul nu mai este, nu e nici viitor, Al visurilor noastre copil amăgitor; Lipsiți de-amor, de ură, de-ori și ce simțire În cap ne se oglindă a lucrurilor fire Așa precum ea este în forma ei curată, Iar nu precum o schimbă gândirea turburată.
Câți oameni de-ori ce seamă, cu pași călătorești În sus și-n jos trec zilnic prin lunca din Mircești, Dar unul singur, unul, cu gândul limpezit Minunile ascunse în luncă a zărit, Și numai lui îi dete un zeu nemuritor S-asculte-a cântăreței concert fermecător! Aceste ca și mine, o Doamnă, le știi toate: Tu ce iubești Sinaia cu-a ei singurătate Mai mult decât orașe cu vuet nesfârșit, Acolo, conjurată de soțul Tău iubit, De gingașe și blânde și vesele fiice Ca florile ce poartă în ale lor cosițe, Ce altă fericire nu au și nici nu vor Decât a lor juneță și dulcea Doamnă lor, Acolo sus în codrul adânc și frământos În care vânturișul cu zgomot viforos Din stânci în stânci s-aruncă, acolo al Tău dor Își ia încet și tainic poeticul său zbor. Acolo des în limba lui Goethe tălmăcești Cântarea jună încă a Musei românești.
Și vechilor popoare prin Tine se vădește Că Tu domnești pe-o țară ce simte și trăiește. Căci nestatornic pare, nebun chiar un popor, Când are poezie, el are viitor! O naltă Doamnă! Care din noi poate să știe Ce-n cartea sa ascunsă destinul tainic scrie? Eu nu-ți voi spune dacă în oara viitoare Te-așteaptă bucurie sau poate întristare, Tovarășă a vieții, dar una poți a ști: Că Tu de-acum a noastră și ești și-n veci vei fi! Cu-ndoite lanțuri de noi legată ești: Cu farmecul cel dulce al musei românești; Îți ține-apoi piciorul lipit de-acest pământ O cruce ridicată de tine pe-un mormânt. Durerea, inspirarea de gemene surori Privind în jos cu jale și vesel înspre nori Aici la noi, pe frunte ți-au pus a lor cunune Să-mparți a țerii soartă în rele și în bune!
În literatura română, cenaclul a reprezentat constant un spațiu de formare, validare și confruntare critică, de la Junimea lui Titu Maiorescu – unde lectura publică și criteriul estetic au stat la baza modernizării literaturii -, până la formulele secolului XX care au redefinit raportul dintre generații. Sburătorul lui Eugen Lovinescu a impus sincronizarea cu literatura europeană și a funcționat ca o pepinieră a modernismului românesc, afirmând autori esențiali ai perioadei interbelice. Mai târziu, Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, a devenit, în anii ’70-’80, nu doar un spațiu de afirmare a poeziei generației optzeciste, ci și un loc al libertății intelectuale și al rezistenței culturale, unde lectura și critica de întâmpinare au jucat un rol decisiv în configurarea unui nou canon. Dincolo de formulele instituționale sau de contextul istoric, cenaclul a rămas laboratorul literaturii în devenire, locul întâlnirii vii dintre text și lectorii săi avizați. Transferată astăzi în mediul digital, această tradiție nu își pierde funcția esențială, ea doar își schimbă instrumentele.
În acest context se înscrie Cenaclul Literatura de azi, inițiat și moderat de Daniel Cristea-Enache, critic literar pentru care exercițiul lecturii atente și al dialogului argumentat reprezintă o constantă a activității sale publice. Mentor al cenaclului, Daniel Cristea-Enache își asumă rolul de mediator între text și receptare, continuând, într-o formulă adaptată prezentului, tradiția criticii de întâmpinare exigente. Fără a impune ierarhii rigide sau verdicte definitive, el creează cadrul unei lecturi responsabile, în care interpretarea este stimulată, iar dialogul rămâne deschis. Această poziționare are menirea de a face din cenaclu, mai mult decât un spațiu de expunere, unul de formare a sensibilității critice. Debutul online al Cenaclului Literatura de azi, desfășurat la 13 decembrie 2025, a propus, astfel, nu doar o adaptare de context, ci și o reafirmare a funcției cenaclului ca spațiu de lectură critică și dialog literar.
Prima ședință online a Cenaclului Literatura de azi a avut-o ca invitată pe Iulia Dragomir, poetă care a propus un grupaj coerent de texte recente. Poeziile citite configurează o voce lirică recognoscibilă, centrată pe tensiunea dintre interioritate și lume, dintre interogație existențială și certitudine spirituală, dintre risipire și adunare. Este o lume profundă și senzorială, totodată, ascultând versurile, în rostirea autoarei, senzația este de cufundare într-o baie caldă de cuvinte mătăsoase, mângâietoare.
Unul dintre nucleele tematice ale acestui corpus îl constituie relația cu divinitatea, nu ca abstracție teologică, ci ca prezență recognoscibilă în concretul lumii. Poemul care se deschide cu întrebarea ingenuă „Se poate, Dumnezeu, vedea?” funcționează ca o artă poetică implicită. Răspunsul este de natură poetică: Dumnezeu se revelează în obiecte simple, în gesturi mărunte, în relația vie cu celălalt. Sacrul este integrat firesc în cotidian, iar finalul senzorial – „Te văd! Ești Tu! Miroși a liliac, a crini!” – închide textul într-o lumină afectivă, lipsită de emfază.
Aceeași mișcare de interiorizare traversează poemul Decembrie, construit ca o rugăciune a adunării (recompunerii) dintr-o risipire continuă. Ritmul este aproape de colind, iar imaginile – care pun în relație tăcerea, timpul și dragostea – susțin o viziune a renașterii prin comuniune și sens. Discursul liric caută un ceas al coincidenței dintre om și rost/rosturi, dintre credință și dragoste, într-o lume percepută ca fragmentară/fragmentată.
În Rivalitate, tensiunea se mută în plan existențial. Repetiția cuvântului „duc” („Duc pe umeri…”; „Duc în inimă…”; „Duc pe brațe…”) susține o poetică a poverii asumate, în care trecutul, memoria și tentația revenirii la condiția de Eu risipit sunt purtate ca semne ale unei confruntări interioare continue. Finalul abrupt, formulat ca o provocare – „E care pe care!” – transformă dialogul cu alteritatea într-o probă a identității.
Registrul contemplativ se accentuează în Introspecție, unde simbolistica sărbătorilor de iarnă este filtrată printr-o sensibilitate melancolică și lucidă. Imaginile vizuale și cromatice construiesc un spațiu al autoobservării, iar timpul devine memorie afectivă, nu simplă succesiune de momente.
Poezia Din aproape în aproape lărgește perspectiva, integrând dimensiunea comunitară și istorică. Referințele la spații simbolice și la experiențe colective sunt absorbite într-un discurs reflexiv care caută sensul apartenenței fără a abandona interioritatea. Interogația finală restabilește apropierea umană, ca formă de continuitate.
Privite împreună, aceste texte configurează o poezie a recunoașterii: a sacrului în profan, a sinelui în relație cu celălalt, a sensului în fragilitatea existenței. Vocea Iuliei Dragomir se distinge printr-un lirism confesiv controlat, prin densitate imagistică și prin refuzul retoricii demonstrative. Poezia nu proclamă – ea caută; nu afirmă categoric – recunoaște.
Discuțiile din cadrul cenaclului s-au concentrat asupra densității imagistice, a raportului dintre confesiune, simbol și dimensiune spirituală, precum și asupra coerenței vocii poetice. Chiar și în format online, întâlnirea a funcționat ca un spațiu autentic de lectură critică și dialog aplicat. Astfel, Cenaclul Literatura de azi se afirmă ca o continuare legitimă a unei tradiții culturale esențiale, adaptată prezentului. Prin lectura atentă, dialogul critic și rolul formativ al mentorului, cenaclul își confirmă menirea de spațiu viu al literaturii în devenire, unde textul este pus în circulație și i se atribuie un sens.
Prima ședință a fost înregistrată și pusă la dispoziția publicului prin intermediul platformei Patreon, ceea ce a oferit acces online în cenaclu (formă de cunoaștere critică și creatoare care, prin tradiție, este live, în format fizic). Chiar și prin intermediul unei platforme online, spiritul cenaclului s-a conturat clar: respect pentru cuvânt, atenție la nuanță și plăcerea schimbului de idei.
Născută pe 4 decembrie 1976 la Ploiești. Profesoară de limba și literatura română, gradul 1 (30 ani vechime) la Colegiul Economic „Virgil Madgearu”, Ploiești. Coordonator al cenaclului literar Împreună, membră la: Atitudini vechi și noi, Artă și comunicare, Asociația Creatorilor de Ficțiune. Redactor la revistele Literatura de azi, Atitudini vechi și noi, Artă și comunicare, Vatra Veche, Bilete de papagal, Asociația Creatorilor de Ficțiune. Membră UZPR.
Volume: Tu, care știi că te iubesc, Editura Karta Graphic (2015), Cea mai frumoasă parte din mine, Editura Atu, Sibiu (2018), Leac pentru pustiu, Editura Eikon, București (2019), Colecția-Poeți cu atitudini-Iulia Dragomir, Editura Tritonic, București (2019), Ochi de lumină, Editura Universitară, București (2022), Nouă vieți de-aș trăi, Editura Pim, Iași (2023).
Citindu-i versurile, am fost de la început cucerit de prospețimea modului ei de a scrie. Poezia se revarsă parcă de la sine dintr-un preaplin al ființei ei. Seamănă cu acele frânturi de melodii pe care le fredonează spontan, fără nicio intenție artistică, oamenii fericiți, în singurătate.
Starea de spirit dominantă din poezia Iuliei Dragomir este entuziasmul. Pe poetă o bucură ceea ce vede în jur, ceea ce trăiește, ceea ce intenționează să facă în viitor sau într-o altă viață. Are un nesaț de a trăi. Și o volubilitate de om care vrea să spună totul dintr-odată. Merită remarcată revărsarea în cascadă a versurilor, ca dintr-un corn al abundenței lexicale, ca și muzicalitatea lor impetuoasă.
– Alex Ștefănescu
O poetă zglobie și solară, sprințară și-n diorama stărilor și-n joaca versificației, Iulia Dragomir cultivă – și trăiește din – arta euforiei. E o stare de bine entuziasmantă și contagioasă.
Într-o incantație erotizată trăiește Iulia, într-o deplină efervescență a clipei și într-un prezent care e o partitură de extaze și de narcoze. Prin toate se străvede o religiozitate ingenuă care nu stânjenește cu nimic bucuriile pământești, ba dimpotrivă, participă la emulația lor.
Iulia „se înfruptă” într-adevăr din „dulceața de ghimbir a clipei”, prinzând regulat momentul în care „Dumnezeu” face din ea „arcuș și vers”. Nu se sperie de naivitățile care survin pe firul entuziasmului vital, ci le folosește ca funcție de autenticitate.
Data de 16 decembrie (stil vechi), ziua nașterii Reginei Elisabeta a României (16/29 decembrie 1843 – 2 martie 1916), oferă un prilej privilegiat de reîntoarcere la textele care au fixat, din interiorul epocii, imaginea culturală și spirituală a suveranei cunoscute sub numele de Carmen Sylva. În acest context aniversar, recursul la „Epistola către Elisabeta Doamna” de Iacob Negruzzi nu este un gest comemorativ convențional, ci un act de memorie culturală asumată. Poemul nu flatează figura regală, ci mai degrabă o așază într-un cadru de exigență morală și estetică, specific spiritului junimist, relevând dimensiunea ei de creatoare, de conștiință sensibilă la suferință și de mediator între putere și cultură. Alegerea acestui text ca punct de plecare pentru evocarea Reginei Elisabeta își găsește astfel justificarea nu numai în valoarea sa literară, dar și în capacitatea poemului de a restitui, dincolo de fastul istoric, o figură vie, ancorată în destinul cultural al României, pe care ziua de 16 decembrie o readuce simbolic în prim-planul memoriei noastre colective.
Publicată în Convorbiri literare (1 noiembrie 1876), „Epistolă către Elisabeta Doamna” se înscrie în seria textelor programatice ale Junimii, fiind mai mult decât un poem ocazional: este un act de legitimare culturală, un discurs despre rolul poeziei într-o societate aflată în plin proces de modernizare și, totodată, o reflecție asupra relației dintre putere, suferință și vocație artistică. Iacob Negruzzi construiește un text amplu, cu structură discursivă, în care dimensiunea encomiastică este subordonată unei concepții clare despre poezie și despre misiunea ei publică.
Poemul se deschide printr-o negare programatică a retoricii convenționale. Poetul refuză „versurile frumușele”, „cuvintele pline de dulce măgulire”, afirmând explicit o etică a adevărului: „Eu ori spun adevărul, ori, când nu pot, eu tac”. Această poziționare este profund junimistă și reia, în plan poetic, principiul maiorescian al autenticității și al respingerii formelor fără fond. Poezia nu trebuie să fie ornament, ea este expresie a unei conștiințe lucide, capabile să distingă între aparență și esență.
Figura Elisabetei Doamna (Carmen Sylva) nu este construită ca simbol al fastului regal, ea este un exemplu de demnitate în suferință. Episodul pierderii copilului introduce în poem o dimensiune tragică, prin care autorul umanizează figura suveranei și o scoate din registrul abstract al puterii. Suferința nu este însă exploatată patetic, ea devine criteriu de legitimare morală: adevărata noblețe nu rezidă în tron, ci în capacitatea de a înfrunta durerea cu fruntea sus, păstrând deschiderea către sens și speranță.
În acest punct, poezia se articulează ca meditație asupra artei ca formă de mântuire simbolică. Muzica poeziei, „musa” trimisă de cer, nu anulează durerea, daro transformă, o face suportabilă și inteligibilă. Negruzzi propune astfel o viziune romantică temperată: arta nu este evaziune, ea este instrument de clarificare interioară și de reordonare a lumii afective. Poetul sugerează că numai cel care a cunoscut suferința poate accede la adevărata inspirație.
Textul capătă apoi o dimensiune teoretică, prin reflecția asupra condiției creatorului. Accesul la „bogăția ce-n liră se ascunde” este rezervat celor capabili de desprindere de contingent, de suspendare a intereselor imediate. Poezia apare ca o stare de limpezire a conștiinței, în care prezentul și viitorul se dizolvă, iar realitatea este percepută „în forma ei curată”. Această concepție plasează poezia într-o zonă de superioritate epistemologică, ca formă privilegiată de cunoaștere.
Un moment esențial al poemului îl constituie legătura dintre poezie și destinul național. Afirmația celebră – „Când are poezie, el are viitor!” – funcționează ca un adevărat crez cultural. Pentru Negruzzi, poezia nu este un lux al spiritului, ea este mai degrabă un indicator al vitalității unei națiuni. Prin apropierea dintre Elisabeta Doamna și „musa românească”, poemul sugerează că legitimitatea unei conduceri se măsoară și prin capacitatea de a susține și înțelege cultura.
Finalul poemului reunește într-o imagine puternică durerea, inspirația și responsabilitatea. Elisabeta este legată de popor printr-o dublă fidelitate: cea afectivă și cea culturală. Crucea ridicată pe mormânt devine simbol al unei ancorări definitive în destinul țării, iar poezia apare ca spațiu de mediere între suferința individuală și comunitatea istorică.
Un accent semnificativ al poemului îl constituie versurile dedicate Sinaiei, spațiu care capătă o valoare simbolică aparte, depășind simpla referință geografică. Sinaia este prezentată ca loc al retragerii fertile, al solitudinii alese și al regăsirii interioare, în opoziție cu „orașele cu vuet nesfârșit”. Alegerea acestui cadru nu este întâmplătoare: pentru Negruzzi, Sinaia devine un topos al inspirației, un spațiu de purificare a sensibilității, unde poezia se naște din liniște și comuniune cu natura. Imaginea Elisabetei Doamna „conjurată de soțul iubit” și de copiii asemănați florilor introduce o viziune idilică, dar nu decorativă, ci profund funcțională simbolic: fericirea domestică și armonia naturală sunt condiții ale creației autentice. În acest cadru, poezia nu este un exercițiu livresc, ea este un act organic, „încet și tainic”, care își ia „zborul” dintr-un spațiu retras, ferit de presiunile lumii publice. Mai mult, referința la traducerile din Goethe și la „Musa românească” sugerează că Sinaia devine un punct de convergență între cultura europeană și cea națională, un loc unde modernitatea se întâlnește cu identitatea locală. Astfel, Sinaia este investită cu o funcție culturală majoră: mai mult decât refugiu al suveranei, ea e percepută ca laborator simbolic al culturii române moderne, în care poezia se afirmă ca formă de continuitate și viitor.
Prezența lui Vasile Alecsandri în economia poemului este una discretă, dar esențială, fiind invocat nu nominal, ci prin referința la Mircești și la figura „unului singur” care, dintre toți trecătorii, vede „minunile ascunse în luncă”. Această evocare funcționează ca un omagiu implicit adus poetului-canonic, fondator al liricii moderne românești și model de armonie între natură, inspirație și claritate a expresiei. Alecsandri este prezentat ca ales al inspirației, ca depozitar al unei sensibilități capabile să transfigureze realul comun într-un concert poetic „fermecător”. Prin această trimitere, Negruzzi nu doar recunoaște autoritatea simbolică a lui Alecsandri, ci îl integrează într-o genealogie a poeziei naționale, în care creația autentică este rezultatul unei limpezimi morale și intelectuale. Mirceștiul devine astfel un spațiu mitic al literaturii române, complementar Sinaiei: dacă Sinaia este locul retragerii regale și al dialogului cu marea cultură europeană, Mirceștiul reprezintă matricea autohtonă a poeziei, unde natura, limba și spiritul național se armonizează. Invocarea lui Alecsandri consolidează ideea centrală a poemului – că poezia este temelia viitorului unei națiuni – și fixează textul într-o tradiție culturală asumată, în care continuitatea valorilor este garantată de figurile exemplare ale literaturii române.
Invocarea implicită a lui Vasile Alecsandri capătă o semnificație suplimentară, dacă este raportată la rolul său concret în afirmarea literară a Elisabetei Doamna, Carmen Sylva. Alecsandri nu este doar un model poetic abstract, el este și o autoritate culturală, care a legitimat și încurajat debutul și parcursul literar al reginei, facilitând integrarea ei în circuitul valorilor literare românești și europene. Prin susținerea operei lui Carmen Sylva, prin dialogul intelectual și prin exemplul propriei sale poezii – limpede, armonioasă, ancorată în natură și tradiție -, Alecsandri a contribuit decisiv la conturarea unei imagini literare credibile a suveranei, ferite de artificialitatea encomiastică sau de suspiciunea diletantismului aristocratic. În acest sens, prezența sa simbolică în poemul lui Negruzzi funcționează ca o garanție de valoare: Carmen Sylva nu este doar o regină care scrie, ea este o voce validată de una dintre figurile fondatoare ale literaturii române moderne. Legătura Mircești-Sinaia devine astfel și o axă de transmitere culturală, în care Alecsandri joacă rolul mentorului discret, dar decisiv, iar Elisabeta Doamna este integrată într-o tradiție poetică vie, care îi este egală și nu plasată deasupra ei. Această filiație explică și insistența poemului asupra ideii că poezia este temelia viitorului unei națiuni: Carmen Sylva nu apare aici ca excepție regală, ea este un participant legitim la construcția culturii române, sub semnul unei continuități garantate de Alecsandri.
Din punct de vedere stilistic, poemul impresionează prin claritatea discursului, echilibrul dintre confesiune și reflecție, precum și prin retorica reținută, lipsită de exces ornamental. Versul amplu, de factură clasicizantă, susține un discurs grav, demonstrativ, în care emoția este controlată de rațiune. Această sobrietate expresivă conferă textului durabilitate și îl distinge de lirica pur sentimentală a epocii.
În ansamblu, „Epistolă către Elisabeta Doamna” este o poezie a responsabilității: a poetului față de adevăr, a artei față de societate și a puterii față de cultura pe care o reprezintă. Textul lui Iacob Negruzzi nu flatează, el argumentează; nu seduce prin imagini facile – convinge prin coerență morală și intelectuală. Tocmai de aceea, poezia rămâne un document literar și ideologic esențial pentru înțelegerea spiritului junimist și a modului în care literatura română a gândit relația dintre artă, putere și destin colectiv.
Mai jos, aveți și poezia lui Iacob Negruzzi, integral:
Epistolă către Elisabeta Doamna
Eu nu pot, naltă Doamnă, în versuri frumușele De-a lungul presurate cu fluturi, flori și stele Să-nșir cuvinte pline de dulce măgulire, Ce, când le scoți podoaba, pierd orice strălucire. Deprinderile acestea cu firea-mi nu se-mpac: Eu, ori spun adevărul, ori, când nu pot, eu tac. De aceea deși-n suflet om bun mă socotesc, Pe lângă un prieten, o mie mă urăsc; Căci cei mai mulți din oameni așa sunt întocmiți, Încât mai lesne sufăr de bici a fi loviți Decât să vrea în față, spre chiar folosul lor, S-asculte adevărul cel veșnic priitor.
Iar Tu, ce prin a soartei voinți misterioase Din locuri depărtate cu drag ai fost aleasă Să vii pe tronul țării de Dunărea scăldată O glorie străveche de mult întunecată, Tu care prin blândețe și grație domnești, Mai sus ești de aceste mizerii omenești! Dar, însăși a mea pană, deprinsă a descrie A oamenilor patimi, prostii și nebunie, Spre Tine se înalță, uitând a sa plecare, C-un zbor cu mult mai falnic, ș-o altă inspirare!
O Doamnă! Eu știu bine că tronului putere Pe nimeni nu scutește de chinuri și durere. Știu chiar că bradul mândru ce crește izolat Pe cel mai nalt din piscuri, e veșnic conjurat De nori și de furtune ce-ameninț-a sa frunte, Când sălciile din vale păzite stau sub munte:
Aceste moi și slabe se mișcă după vânt, El capul nu și-l pleacă: ori stă, ori cade frânt. Ai stat cu fruntea mândră în fața crudei soarte, Când din a Tale brațe neîndurata moarte Cum vestejește bruma bobocul nenflorit, Răpi copilul gingaș la sânul Tău hrănit. Pe ochii lui albaștri și mari și plini de viață Căzu fără de veste a nopții neagră ceață Și fața-i dulce, albă, cu roze-mpodbobită, Cu-a cerii colori triste a fost ea coperită.
Atunci văzu mulțimea, altfel nepăsătoare La ale altor oameni dureri sfâșietoare, Cu sufletul, de spaimă și de mâhnire strâns, Privind a copiliței chip palid, rece, stins; Văzu bărbați, ce jalea în veci nu a pătruns Ștergând din ochi atunce o lacrimă-n ascuns. Și-n acea zi de groază când numa ori și care Și-ar fi-necat gândirea în neagră disperare, Spre cerul cel albastru Tu, ochii ridicând, Priveai, speranță dulce de-acolo așteptând. Și nu-n zadar! Căci cerul a tot îndurător Pe-a poesiei muză în cel mai tainic zbor Cu harfa ei de aur trimisă-nspre Tine Durerea fără margini cu cântu-i să-ți aline.
Din câți domnescul sceptru în mână au purtat De bunuri ca a Tale puțini s-au bucurat. Pentru domnițe soarta altfel necruțătoare E surdă, dușmănească la a inimii strigare: Le leagă însorirea cu-al țării interes, Când Tu dup-a Ta voie și inimă ai ales. De-a soțului iubire cu dulce dismierdare Cu darul poesiei de ceruri înzestrată, Cu inimă și minte de bogăție pline.
Tu te ridici în sfere mai limpezi, mai senine. O! Din grămada mare de oameni de-ori ce soi Ce luptă zi și noapte cu patimi și nevoi, Acela numai poate în adevăr pătrunde În cea bogăție ce-n liră se ascunde, Acel, care de-a vieții necazuri depărtat, Pe-a inspirației aripi vr-odată a zburat. Atuncea tot se schimbă: a tronului robie Ce pe monarc silește la tristă datorie S-asculte deopotrivă cu chipul zâmbitor Pe cel plin de credință ca și pe trădător; Ba să jertfească adesea pe-amicul devotat La dușmanul ce-l știe mai crud și neîmpăcat, Să vadă chiar cum răii, flămânzi de răzbunări, Prefac domnia legii în groznice turbări: Aceste-a lumii rele dispar desăvârșit Precum a zilei rază gonește-un vis urât.
Din minte ni se șterge ori care legătură Cu oamenii și lumea ce-n viață ne-nconjură; Necazul ce produce un dureros trecut Deodată, ca prin farmec, din noi a dispărut; Prezentul nu mai este, nu e nici viitor, Al visurilor noastre copil amăgitor; Lipsiți de-amor, de ură, de-ori și ce simțire În cap ne se oglindă a lucrurilor fire Așa precum ea este în forma ei curată, Iar nu precum o schimbă gândirea turburată.
Câți oameni de-ori ce seamă, cu pași călătorești În sus și-n jos trec zilnic prin lunca din Mircești, Dar unul singur, unul, cu gândul limpezit Minunile ascunse în luncă a zărit, Și numai lui îi dete un zeu nemuritor S-asculte-a cântăreței concert fermecător! Aceste ca și mine, o Doamnă, le știi toate: Tu ce iubești Sinaia cu-a ei singurătate Mai mult decât orașe cu vuet nesfârșit, Acolo, conjurată de soțul Tău iubit, De gingașe și blânde și vesele fiice Ca florile ce poartă în ale lor cosițe, Ce altă fericire nu au și nici nu vor Decât a lor juneță și dulcea Doamnă lor, Acolo sus în codrul adânc și frământos În care vânturișul cu zgomot viforos Din stânci în stânci s-aruncă, acolo al Tău dor Își ia încet și tainic poeticul său zbor. Acolo des în limba lui Goethe tălmăcești Cântarea jună încă a Musei românești.
Și vechilor popoare prin Tine se vădește Că Tu domnești pe-o țară ce simte și trăiește. Căci nestatornic pare, nebun chiar un popor, Când are poezie, el are viitor! O naltă Doamnă! Care din noi poate să știe Ce-n cartea sa ascunsă destinul tainic scrie? Eu nu-ți voi spune dacă în oara viitoare Te-așteaptă bucurie sau poate întristare, Tovarășă a vieții, dar una poți a ști: Că Tu de-acum a noastră și ești și-n veci vei fi! Cu-ndoite lanțuri de noi legată ești: Cu farmecul cel dulce al musei românești; Îți ține-apoi piciorul lipit de-acest pământ O cruce ridicată de tine pe-un mormânt. Durerea, inspirarea de gemene surori Privind în jos cu jale și vesel înspre nori Aici la noi, pe frunte ți-au pus a lor cunune Să-mparți a țerii soartă în rele și în bune!
Există oameni care pictează lumea așa cum este. Și există oameni, mai rari, care o pictează așa cum ar trebui să fie. Ioan Măric aparține celei de-a doua categorii. Azi, la optzeci de ani, „Bădița” – cum îi spun cu drag prietenii și cei care îi iubesc pictura – ne arată, prin culoare, că satul românesc nu a dispărut. El trăiește în lumină, în gesturi și, uneori, chagallian (și șăgalnic), în vis.
Născut în 1945, în Luncani, județul Bacău, Măric a pornit din miezul lumii țărănești, cu simțul poveștii și al rânduielii. Acolo, pe acele coline de humă și iarbă verde, s-au ivit primele lui desene în culori. Nu a învățat pictura din manuale, ci din ochii oamenilor, din lumina dimineților de duminică, din dansul horelor și din tristețea blândă a sărbătorilor trecute.
Astăzi, la optzeci de ani, Ioan Măric nu este doar un artist al artei naive, el este o instituție a memoriei vii.
Într-o vreme în care arta se rupe de rădăcini, Ioan Măric a rămas credincios pământului. Nu a vrut să picteze ce e modern, pentru că el a ales: eternul. Și poate tocmai de aceea tablourile lui par atât de vii. Acolo, fiecare om are un zâmbet. Fiecare animal, o poveste. Fiecare casă, o respirație.
Când îl privești, ai impresia că lumea lui plutește între real și fantastic, că în satele lui oamenii pot zbura și că până și îngerii poartă opinci. De aceea i s-a spus Bădița Chagall, „surnomme” cald, care vorbeșe despre înrudirea lor spirituală: amândoi pictează survolând lumea pe care o iubesc.
Întâlnirea mea cu pictura lui Ioan Măric a fost una de destin, cu mai bine de trei decenii în urmă, la finalul taberei de pictură naivă de la Slănic Moldova. Eram la începutul carierei mele de jurnalist, iar acela a fost primul meu interviu cultural. Nu știam atunci că de „bădița” și de „șefa” (soția lui, Niculina, care îi e sprijin de mai mult de jumătate de secol) avea să mă lege o prietenie pe viață. Că adeseori ne vom fi alături și că într-o zi scrisul meu și arta lui se vor întâlni și altfel. Nunta pe Lună, unul dintre tablourile lui care face parte dintr-un triptic al tradițiilor care țin și de o cosmogonie a Omului – Botezul, Nunta, Înmormântare – avea să devină vectorul de imagine al primului meu volum de proză. Așa s-a născut coperta volumului meu Mireasa și alte povestiri (2024, Edditura Eikon): o carte care poartă în imaginea ei un fragment din universul lui. O mireasă care nu pășește pe pământ, ci pe o lună strălucitoare, într-o horă cosmică a visului românesc.
Pentru mine, alegerea n-a fost una estetică, ci afectivă. Tabloul acesta e o metaforă perfectă pentru ceea ce am scris: că dragostea, oricât de umană, are ceva nepământesc în ea; că satul, oricât de modest, are ceva divin.
„Nunta pe Lună” este, de fapt, o evanghelie a bucuriei – aceea pe care Ioan Măric o „scrie” cu fiecare tușă de culoare.
Îl vezi la vernisaje, cu privirea senină și modestă, de parcă ar fi venit nu să-și primească aplauzele, ci să le mulțumească picturilor că l-au suportat. Vorbește rar, cu blândețe, ca un țăran care știe că tăcerea spune mai mult decât cuvintele. „Pictez ce cunosc, ce iubesc”, zice adesea. Și iubirea aceasta se simte: în roșul din fustele femeilor, în galbenul din icoane, în albastrul cerului care pare mereu (prea) aproape.
La optzeci de ani, Ioan Măric nu pictează cu pensula, ci cu amintirea. Fiecare tablou e o poveste spusă de un bunic copilăriei românești.
În 2021, pictorul a intrat în Cartea Recordurilor cu lucrarea monumentală „Nașterea lui Hristos”, o pânză de zece metri lungime, azi expusă la Aeroportul „George Enescu” din Bacău. A fost o performanță rară pentru un artist de artă naivă, dar el a primit vestea cu modestia omului care știe că recordurile trec, pe când bucuria de a crea rămâne.
În picturile lui Ioan Măric, nu există linii (cu adevărat) drepte, nici în forme, nici în destine. Totul e rotund, blând, viu. Este o lume fără margini, unde timpul nu taie, ci mângâie. Acolo, moartea nu e o despărțire, ci o trecere spre altă sărbătoare. Viața e o nuntă care nu se mai termină, iar omul, un oaspete veșnic la masa bucuriei.
De aceea, lumea lui Măric e o lume vindecătoare. Într-o epocă grăbită și cinică, el ne amintește că frumusețea nu trebuie demonstrată, ci trăită.
Pentru mine, Ioan Măric nu este doar un pictor drag, ci o conștiință artistică a rădăcinilor. Am scris despre el, l-am întâlnit, i-am înțeles modestia și înțelepciunea. Am înțeles că Bădița nu caută glorie, pentru el importantă este lumina curată a neuitării. Și poate că tocmai de aceea, la optzeci de ani, picturile lui nu îmbătrânesc. Dimpotrivă: par tot mai tinere, tot mai vii, tot mai aproape de copilul din noi.
Când scriu aceste rânduri, îmi imaginez atelierul lui din apartamentul de la Bacău (am fost cândva vecini, în același cvartal de blocuri): lumina cade pe pereții plini de tablouri, iar el, cu pensula în mână, zâmbește. „Mai am câteva nunți de pictat”, își spune, și așază o nouă tușă de culoare pe pânză.
Ioan Măric, Bădița al nostru, nu se oprește niciodată. El pictează viața așa cum ar vrea ca noi să o trăim: simplă, frumoasă și rotundă ca o lună plină.
Carnete 