SOCDAT

Rămâi.

Am zis acum mult timp să rămâi și ai rămas. Te-ai ținut de cuvânt. Dar nu fizic. Ai rămăs rahatul din capul meu la care mă gândesc în timp ce un alt tip mă sărută. Ai rămas ultimul gând pe care îl am atunci când mă uit la desene înainte să dorm în brațele vreunui idiot pe care numai eu știu unde l-am găsit. Ai rămas lacrimile pe care le beau în timp ce ascult un jeg de piesă, demnă de pizde suferinde, rănite în dragoste de puleți a căror preocupare principală e să și-o bage în toate târâturile cu țâțe mari.

Ai rămas, al dracului nesimțit, că te-ai cusut cu fir chirurgical la mine-n suflet și ai uitat să scoți firele. Am zis de atâtea ori că vin să le scoți, dar nu am suportat să mă uit la tine gândindu-mă cu gust amar, de bilă, în gură, că te-ai sărutat cu vreo ștoarfă agățată la 4 dimineața, într-un bar, care-ți făcea ochi dulci, și ți-a scris numărul de telefon cu ruj roz sidefiu, pe-un șervețel jegos.

Ai rămas tremuratul pe care îl am cu gândul că nu pot să mai scap de tine din toți pereții camerei mele. Am zis că iau calciul pe care tot de la tine îl am, dar s-a pus praful pe el la fel cum se pusese praful pe sentimentele noastre în ziua în care nu ți-ai mai suflecat cămașa de două ori, ci de trei. Atunci am știut că o să te ții de cuvânt și-o să rămâi același zâmbet spart, într-un colț, cu buze groase și dureroase.

Ai rămas înjurăturile în miez de noapte pe care ți le arunc, prin casă, în gând, în timp ce încerc să mă țin atât de ocupată încât să uit cum să-ți rostesc numele. Și ai rămas în toate culorile curcubeului de înjurături pe care mi le șoptesc din ziua în care m-a mâncat pielea să mă uit cu poftă la ochi de bețiv.

Ai rămas mahmureala din viitor, de la 40 de ani, când o să fiu atât de bătrână încât doar dacă o să mă uit la un pahar de bere o să mă îmbăt. Ai rămas durerea de cap pe care o savurez printre pahare, scrumiere și idioți care-mi inundă retine ca niște seriale proaste din anii 90, la care ne uitam și ne țineam de mâini, murdari de făina cu care făceam prăjituri pline de calorii.

Ai rămas ciorba de vacă, cu legume, mâncată după 2 zile de înfometare. Mâncată cu atât poftă de parcă ar fi vreo ambrozie, de parcă mi-ar da superputeri. De parcă mi-ar da superdureri.

Am zis să rămâi și tu ai zis că o să pleci. Dar nu știai că o să pleci și-o să rămâi. Mi-ar fi plăcut să pleci de tot cum pleacă oamenii fără să anunțe, când zic că se duc după pâine și intră în gură de șarpe. Pleacă. Mi-ar plăcea să fiu singură. Singură de minciunile idioate pe care mi le-ai băgat pe gât despre idolatrizare, iubire și fidelitate. Spală-te la gură de gagica aia de ieri.

Gagica asta ți-a rămas impregnată pe buze ca un semn de naștere.

Atunci când te sărut îmi vin în minte comparaţii de teapa lui Eminescu. E adevărat, habar nu am ce fel de praf de Zeus ai aruncat în prima mea băutură băută cu tine în dugheana aia de club. Mi-ai stricat piuliţele din creier şi mi le-ai reglat pe cele din suflet. Hey, să nu spui nimănui de toate dăţile în care mi-ai văzut partea umană. Femeile puternice sunt cunoscute drept scorpii făr’ de suflet sau osânză. Nu le spune oamenilor de toate dăţile în care am plâns şi-am râs şi-am fost inocentă, şi-am fost copilă. Păstrează-le pentru tine.

Nu trece o zi fără să mă îndrăgostesc din şi din nou de glumele tale acide, de ochii tăi, de zâmbetul tău din colţ şi de ursuzenia tipică. Uneori, când ne certăm există un omuleţ în capul meu care-mi şopteşte încet în ureche: “E al tău, uite cât de mult îi pasă. Însemni ceva pentru el. Cât se agită!”. Dar şi omuleţul ăla sadic a ajuns să te iubească. Cum e să iubeşti o nebună? E greu, trebuie să recunoşti. N-o să ţi-o vând pe aia clasică “sunt nebună după tine” pentru că eu sunt nebună pentru tine sau nebuna pentru tine. Pentru că, să fim serioşi, majoritatea femeilor care au un bărbat numai al lor o iau niţel razna. Trebuie să fie doar al lor, atenţia lui trebuie să fie doar a lor, ochii, buzele, până şi cureaua sau cămăşile sunt tot ale lor. De asta, imediat cum pleacă el de acasă ea se scaldă în cămăşile lui. Ca o feline, ca o felină vrea să îşi marcheze teritoriul. E nebună.
Te mângâie mereu pe gât în timp ce te sărută. Felina asta vrea mirosul tău pe tine, ca de fiecare dată când nu eşti lângă, o parte din tine să fie mereu acolo.

Sunt posesivă, sunt tâmpită, melodramatică şi, parcă scoasă din telenovela. Îmi sare ţandără instant la fiecare chichiţă, te ocărăsc şi te mustrez la fiecare chestiuţă. Mă oftic dacă pierd, în orice formă ar fi asta. Dar, reuşeşti cumva să îmblânzeşti scorpia şi să o faci să zâmbească şi să se simtă ca un întreg. Am citit un citat interesant: “Nu ai nevoie de cineva care să te întregească. Tu eşti un întreg”. Din păcate, eram ca un gol ambulant până să vii tu şi să umpli golul. Da, eşti pervers. Te gândeşti la prostii. Dar, până la urmă, porneală sau nu, m-ai întregit. Şi, de fiecare dată, când îţi atingi buzele cărnoase de pielea mea albă cadaverică, acest mic monstru se umanizează puţin câte puţin. Eşti cel mai uman. E prostesc să spui asta despre un om, dar nu toată lumea îşi permite să simtă. Iar tu mi-ai permis să simt cum simţi. Monstrul refuză să iasă afară. Numai în zilele cu nori pentru că atunci, pentru că numai atunci vrea să îţi fure umanitatea.

Unii oameni se nasc simţindu-se un nimic. Cresc şi se comportă încercând să pară că sunt cineva, să fie remarcaţi, dar într-un final ajung să se simtă acelaşi nimic. Mănânci nimicuri, asculţi nimicuri şi te îmbraci ca un nimic. Aşa crescuse şi ea, crescuse cu ideea că trebuie să fie diferită şi ajunsese să fie la fel ca toată lumea: o puştoaică de 16 ani captivă într-un corp de 24. Ştii cum e să te trezeşti la 24 de ani că ai responsabilităţi? Că trebuie să te hrăneşti singur? Că nu totul se rezolvă şi că nu eşti în stare să fii adult?

Tot ce e complicat nelinişteşte. La televizor părea diferit: aveai un job, o familie, o casă, copii şi bam, moartea. Nu voia să fie ca la televizor, dar până la urmă asta îşi dorea. Era prostesc, s-a născut o boemă fără obiective clare şi dorinţe de femei casnice care au grijă de copii şi, totuşi, ăsta era viitorul.

A fost minţită din copilărie că visele devin realitate dacă ţi le doreşti suficient, dar visele ei erau prea fanteziste şi poate că nici nu şi le-a dorit atât de mult. Se năclăia în jegul existenţei şi-n hăul imatur din mintea-i ca un porc care se scaldă-n propriul rahat. Îşi dorise să scrie cam toată viaţa ei, dar nu era suficient şi nu i părea că e suficient de bună. Timpul nu se mai dă înapoi şi iapa asta nu mai învaţă trucuri noi. Nu e ca şi cum putea să facă ceva în legătură cu asta, nu putea să pocnească din degete sau din picioare şi să devină altcineva. Asta era: un om pierdut în propria existenţă care îşi caută identitatea de când s-a născut pentru că orice identitate ar fi avut, orice ţel ar fi încercat să atingă toate îi cădeau în cap ca un rahat mare de porumbel care-ţi intră din greşeală în gură pentru că alergi ca un prost cu gura deschisă.

De ce rahatul e un leitmotiv aici? Aşa se simţea. Ştii când ai călcat în rahat de două ori în aceeaşi zi? Prima oară zici că o să ai noroc, dar a doua oară chiar crezi că eşti prost de-a binelea. Putea foarte bine să se apuce de scris dadaisme, haiku-uri sau povestiri în ramă. Degeaba. Nimic nu era suficient de bun sau suficient de prost încât să fie citit de găgăuţe care s-o facă faimoasă sau s-o facă măcar mai puţin un nimic.

În povestea ei, povestea fetei 0, durerea era doar ceva de care s-a ascuns până acum. Dar la fiecare eşec, la fiecare ţel neatins şi vis spulberat, durerea o posedă şi-o transforma într-un monstru idiot care se consuma din nou şi din, ca o ţigară uitată în scrumieră.

Nu se mai obosi să editeze nici măcar textul.