Biserica Creștină după Evanghelie „Betel” din Sibiu
lansează
Programul de pregătire continuă.
Motto: „Proclamăm, trăim și răspândim Evanghelia.”
Motivare:
Slujitorii Bisericii care împart Cuvântul Domnului au nevoie să se pregătească în mod continuu, ca să facă față provocărilor curente. Trebuie să citească și să interacționeze cu oameni pregătiți ca să-și ascută gândirea și să formeze abilități noi necesare în slujire. Cristos și Biserica Sa merită efortul nostru susținut și rezultatele de înaltă calitate ale muncii noastre.
Programul se întinde pe patru ani și are nouă module a câte trei cursuri. Fiecare modul cuprinde un curs de studiu biblic, un curs de doctrină și un curs aplicativ. Fiecărui curs i se alocă maxim două luni și include o sesiune desfășurată pe parcursul unui weekend timp de opt ore (patru ore vineri seara, patru ore sâmbătă dimineața). Coordonatorul propune un manual de studiu și material de urmărit online pe care studentul îl parcurge în decursul celor două luni, la sfârșitul cărora susține un test grilă. Se oferă și o bibliografie de referință. Manualele dedicate cursurilor din primul modul se preiau contra cost la prima sesiune a modulului pentru participanții în regim fizic.
Modulul II: Epistolele pauline, Învățătura despre Biserică, Etică creștină;
Modulul III: Psalmii, Învățătura despre Sfânta Treime, Închinare;
Modulul IV: Apocalipsa, Învățătura despre lucrurile viitoare, Spiritualitate;
Modulul V: Luca și Faptele Apostolilor, Învățătura despre Duhul Sfânt, Dreptate Socială;
Modulul VI: Geneza, Învățătura despre îngeri, Evanghelizare;
Modulul VII: Amos, Învățătura despre mântuire, Ucenicizare;
Modulul VIII: Decalogul, Învățătura despre om, Consiliere;
Modulul IX: Epistolele pastorale, Învățătura despre Sfintele Scripturi, Conducere bisericească.
Ordinea modulelor poate fi schimbată la cererea participanților.
Planificare:
Modulul I
30-31 ianuarie 2026 – Parabole biblice
27-28 martie 2026 – Învățătura despre Cristos
22-23 mai 2026 – Predicare
Modulul II
4-5 septembrie 2026
6-7 noiembrie 2026
15-16 ianuarie 2027
Participarea:
Deși este intenționat cu prioritate pentru slujitorii Bisericii CDE „Betel” din Sibiu, poate participa oricine dorește, bărbați sau femei, în format fizic sau online. Materialele înregistrate se vor încărca ulterior pe canalul youtube al bisericii noastre.
„The March of Abraham”, tablou de József Molnár (sec. XIX)
Articolul acesta a fost publicat în poloneză, sub traducerea fr Czeslaw Bassara, în jurnalul Laska i Pokoj (pol. „Har și pace”), nr. 4 / 2025, p. 8-10 (aici). Îl redau aici în limba engleză. Deocamdată nu am timp să-l traduc în românește.
Probably the best known biblical term in Hebrew is shalom. Mostly rendered as „peace”, shalom means more than the lack of war. It is living in harmony with other people and even with the domestic and wild beasts, comfort at one’s home and an anxiety-free state of mind. It does not necessarily imply wealth, although it entails content with one’s earnings and property. In other words, peace is perceived as something rather practical, not philosophical. When Lord Jesus spoke about peace, he presented it as superior to that of the world because it is produced by the relationship with the Holy Spirit (John 14:26-27). Moreover, he also spoke of the „peacemakers” as disciples who deserve the name „sons of God” (Mt. 5:9). That is to say that those who have a preoccupation towards peace resemble God, their father. Of course, such a passion is all the more virtuous given the warmongering world wherein we live. It is exactly as the author of Psalm 120 noticed while reflecting on his world that living among people ready for war at short notice similar to the nomadic tribes of the desert. His words are rather depressing: „I am committed to peace, but when I speak, they want to make war” (Ps 120:7).
In this article, we will look into Abraham’s life as related in Genesis 12–25 and organize the various incidents where the patriarch is cast as peacemaker on an ascending scale of difficulty, from no-involvement to the most intensive involvement when he engaged the enemies in war in order to free his nephew and his friends. The Patriarchs were called to live in a country that was not theirs, as emmigrants. As one could imagine living as emmigrant entails several things in terms of behavior and relationship with the natives: an exaggerated care for all public actions so that it will not offend locals, extreme politeness even to the point of suffering personal losses, not imposing on others our own cultural customs, obeying all the local rules even when the natives did not, availability to help and work at any hint of needed help and so forth. As a family we had our shares of living as foreigners in countries that were not ours and we abade by such rules that seemed to us entirely natural without anybody teaching them to us. We felt obliged not to produce any friction with the local population.
Undoubtedly the easiest thing to do is staying away from harm’s way. Many imagined that this strategy would communicate around a peace seeking behaviour. Though leaving at the margins is not always safe, especially when one does not have means to protect oneself and his own from harm. There are just too many wicked people around. As nomads, the patriarchs had a growing number of cattle and sheep that needed pasture and water. Both of them were very scarce south of Shechem and even scarcer as one would go south towards Beer Sheba. Moreover, Abraham befriended those people he interacted with, such as the Amorites on whose land found shelter: Aner, Eshkol and Mamre (Gen 14:13, 24). It is better to make allies than simply avoiding to make enemies. Despite all difficulties Abraham kept his household at the fringes of civilization. There is one exception though, when Abraham decided to emmigrate to Egypt under the stress of prolonged drought and the famine triggered by it, that almost ended up bad for him if God would have not intervened (Gen. 12:10-20).
Settle the conflict when it raises. Abraham expected to be let alone, but conflict come right at him. It is not long that the shortage of pasture and water brought the cattle grazers of Lot into open conflict with those of Abraham (Gen 13). Since they were relatives and keen , imagined Abraham, to remain faithful to the God giving project, the patriarch asked his nephew to separate one from the other. Unknown to him, Lot already decided on a different approach to the life in Canaan, that is mingleling with them and become a citizen of Canaan, resigning the emmigrant status altogether. Thus he accepted the offer and split, moving at the doorstep of Sodom. Abraham did not get involved in the conflict between his wife Sarai and her servant Hagar (Gen 16). Latter he will learn his leason, and under God’s encouragement, will settle the conflict by releasing Hagar and her son from bondage (Gen 21:8-19).
Mediate to God for the sinful. Due to the scarcity of resources, Lot decided to abandon his uncle Abraham and live in a greener part of the country, the plain of Jericho where Sodom used to lay. And there Lot made a life for him, married a woman with children, and raised on the social ladder. Naturally Abraham worried for him, and his relationship with God in the midst of a people renown for their sinfulness. When the angel delegation passed by, Abraham understood the given opportunity and interceded not only for his nephew Lot but also for all the people of Sodom (Gen 18). Although the intercession did not end in forgiving the whole metropolitan area of Sodom and Ghomorrah which was destroyed, Lot escaped with his daughters due to Abraham’s relationship with God (Gen. 19:27-29). Similarly did Job for his children (Iov 1:4-5).
Negotiate with the natives for every property. Abraham did not accept anything for granted just for the sake of popularity, though he had plenty, former services or plain kinship. In order to secure a necropolis at Hebron, he legally purchased the property of Efron from Hebron, a cave with the field around it and its trees (Gen 23). Although the custom was that the wife should be paid for, strengthening the ties within the clan could have been considered more important than keeping such a custom to the expense of the groom’s family, but Abraham does not desire to play this card. He is sending his most trusted slave with ten camels loaded with treasurea in order to acquire a wife for his son Isaac (Gen 24). Some of that was paid in gifts to the girls and her family, and even more is offered as payment for Rebeca.
Enter in covenant of non-agression with the natives. Much of their lives the patriarchs struggled to stay out of conflicts with the natives in Canaan and embraced any opportunity they got to keep and strengthen peace by covenant. When Malki-Zedeq came out to the victorious Abraham, the patriarch accepted his invitation expressed by bread and wine and offered him a tenth from all the spoils he earned in war. Actually his meeting with Malki-Zedeq interrupted the audience he was already in with king Bera of Sodom who was begging to Abraham for support to be fully reinstated by granting his slaves back (Gen. 14:17-24). Fortunately for him, Abraham had already decided that he will not keep anything for himself but return all spoils to their previous owners. (Gen. 26:29)
Probably the most difficult and costly thing to do was to get involved in protecting the neighbours. It is one thing to live in harmony with one’s neighbours and it is something totally different to jump in protecting their lives, especially if that put one’s life in danger. The instinct of auto-protection kicks in many times, so that people prefer to keep themselves out of danger only to realize latter that they were plain selfish. Actually this is the story that keeps on repeting when majorities do not intervene at a persecution directed to a minority. Abraham armed his men of war, convinced his Amorite friends to join in his campaign, followed the trail of the invaders in forced march and with one strike during the night defeated them and took them all their prey in people, cattle and goods (Gen 14). In this case, peace was at the other end of a war.
Abraham’s suggestions concerning a life of peace, seaking peace and making peace when conflict arises are checked by our Lord’s behaviour and practice. First, he did not seek the company of the wicked people. They looked for him to prove him wrong, to destroy his popularity and eventually to arrest and kill him. Jesus spent time with his disciples and occassionally spent time with other people who invited him to their home. Jesus also settled conflict while they arose and calm down his disciples whey they ask for revenge agains the unfriendly Samaritans or against Peter who defended Jesus by sword. Especially during the first part of his ministry, he also put off Pharisees and Saducees by means of clever questions or parables. As for mediating on behalf of sinners, Jesus is well known for his intense prayer life. He warned his disciples of the harsh times ahead of them and assured them of his prayer for protection against the evil. Many people offered gifts to Jesus but since he never had properties, he accepted no gifts as his own. Although Jesus did not enter in any formal covenant with other people, except the one with his disciples that we celebrate to this very day, he maintained a peaceful approach to all political authorities that interviewed him even with regard to his death sentence. Eventually he jumps in to protect his disciples against those who planned his arrest.
As good disciples of Jesus and sons and daughters in faith of Abraham, we follow the great example of our master and predecessors. No matter how many citizenships we enjoy in this world, our true homeland is in heaven. That should take the edge off the passion with which we protection our safe zone and see us towards more meaningful relationships. Some people need befriended and hold close, others should be kept out of our trust circle, not too far away though not to be cared for. I sense that the most difficult might prove to us as to Abraham, to decide supporting the defenseless with our own life. For that one should be entirely disconected from the worldly kingdom and strongly conected with God’s kingdom. In the words of our master: „No one has greater love than this: that one lays down his life for friends” (John 15:13).
După ce Israel a acceptat termenii legământului de la Sinai exprimați prin Cartea Legământului (Ex 20:1–23:33) și s-a parafat formal legământul (Ex 24:1-8), Moise a urcat din nou pe munte pentru a primi instrucțiunile pentru construirea unui cort deosebit, în care să locuiască Dumnezeu în mijlocul taberei lui Israel (Ex 25:8), adică un loc cu care Dumnezeu să se identifice în mijlocul encampamentului și unde să-Și manifeste prezența (Ex 40:36-38).
În timp ce era pe munte cu Domnul pentru această chestiune extrem de serioasă, în vale poporul, nerăbdător să aștepte întoarcerea lui Moise și dornic de ceva activitate cultică, îl conving cu ușurință pe Aaron să le facă o efigie a „dumnezeilor” care i-au eliberat din Egipt (Ex 32:1-6).
Dumnezeu știe tot ce se întâmplă în vale și, evaluând potențialul exploziv al situației pentru viitorul noii națiuni, lasă de înțeles că ar desființa-o ca să înceapă una nouă din Moise (32:7-10). Profet fiind, Moise mijlocește cu promptitudine. Argumentele lui Moise împotriva ideii de desființare a națiunii este reputația Domnului înaintea egiptenilor și legământul încheiat cu patriarhii conform căruia va face din ei un popor în mare număr (32:11-13). Imposibil ca cineva să poată crede că Dumnezeu nu știa aceste lucruri. Pentru Moise, însă, era important a fi recapitulate și motivația sa de a continua să conducă acest popor înclinat spre răzvrătire (32:22b) să fie consolidată.
După ce coboară în vale și se lămurește singur cât de gravă este situația, Moise sparge tablele Legii și desfășoară acțiuni de asanare morală. Primul demers al lui Moise față de Dumnezeu este să continue mijlocirea. În mod exemplar, Îi propune Domnului să-i permită a plăti cu propria viață pentru poporul său, propunere refuzată pentru un motiv evident: vinovatul este sancționat pentru faptele sale (32:31-35).
Apoi Dumnezeu reia planurile de călătorie fără a mai lua în calcul construirea tabernacolului. Dumnezeu Își păstrează intenția de a trimite un înger ca să-i călăuzească pe drum (33:2), așa cum spusese în Cartea Legământului (23:20-26) și cum se întâmplase deja din Egipt până la Sinai. Aici nu este nimic nou. Noutatea acum apare și această noutate este interpretată diferit de traducători, sau mai bine zis de teologii a căror gândire este îmbrățișată de acești traducători. Textul ebraic spune astfel: „Voi trimite înaintea ta un înger și-i voi izgoni pe canaaniți, și pe amoriți, și pe hitiți, și pe periziți, și pe hiviți, și pe iebusiți, spre țara șiroind de lapte și miere, căci (eb. kī) nu mă voi sui în mijlocul tău deoarece (eb. kī) tu ești un popor cu ceafa înțepenită, ca nu cumva să te mistui pe drum” (Ex 32:2-3).
Moise anunță poporul de intenția lui Dumnezeu de a renunța la planul construirii Tabernacolului și își scoate cortul în afara taberei de unde continuă întrevederea sa cu Dumnezeu. Norul și stâlpul de foc sunt acum în afara taberei deasupra cortului unde Moise ieșea sub privirile poporului pentru a dialoga cu Dumnezeu. Poporul a înțeles gravitatea momentului, și-a scos podoabele (deja unii își dăruiseră cerceii lui Aaron pentru a face idolul) și așteptau plecați la pământ până se ridica norul de peste cort (33:6-11). Un gând aplicativ: Modestia în ținută vine ca o mănușă peste credincioși în vremuri de trezire spirituală. În celelalte vremuri pastorii se luptă zadarnic să-i convingă pe enoriași a renunța la podoabe. De-a dreptul penibil! Mai nou, aceștia își pun și tatuaje și inventează tot felul de scuze ca să le justifice. În timp ce podoabele le poți da jos cu ușurință, nu tot așa este cu tatuajele.
Mijlocirea lui Moise și trezirea exemplară a poporului par să dea roade, pentru că Dumnezeu revine la gânduri mai bune: „Prezența Mea (lit. Fața Mea) va merge și-ți voi da odihnă” (33:14). Moise simte că e nevoie să insiste (deși nu mai era cazul) și adaugă „Dacă Prezența Ta (lit. Fața Ta) nu merge, nu ne sui de aici. Cum se va știi că eu și poporul Tău am găsit îndurare la Tine? Oare nu dacă vei merge Tu cu noi și dacă suntem deosebiți eu și poporul Tău dintre toate popoarele care sunt pe fața pământului?” (33:15-16). Varianta aceasta este reflectată cel mai bine în Biblia din 1921, cea mai apropiată de originalul ebraic, doar că folosește „Fața” în locul „Prezenței”.
În toate aceste formulări (33:2-3, 14-16) nu există nimic care să sugere emfaza pe care unii traducători o includ în traducerea lor. Dintre toate, cea mai condiționată dogmatic este NTR, de la prima ediție până la ultima. Lucrul acesta se vede din faptul că scrie „Înger” (cu majusculă, pentru a-l deosebi de orice alt înger) și folosește expresii emfatice pentru a sublinia opoziția: „Dar Eu Însumi nu voi veni împreună cu voi” (33:3), „Prezența Mea te va însoți” (33:14) și „Dacă nu vei merge Tu Însuți cu noi” (33:15).
Ediția Cornilescu redă prin „un înger” (33:2), „Eu nu Mă voi sui” (33:3), „voi merge Eu Însumi cu tine” (33:14) și „Dacă nu mergi Tu Însuți cu noi” (33:15). Aici Cornilescu a urmărit îndeaproape versiunea lui Louis Segond : „un ange” (33:2), „je ne monterai point au milieu de toi” (33:3), „Je marcherai moi-même avec toi” (33:14) și „Si tu ne marches pas toi-même avec nous” (33:15). Sinodala din 1914 are „îngerul Meu” în 33:2 (ca în Septuaginta) și „nu mă voi sui împreună cu tine” (33:3), „eu însumi voi merge înaintea ta” (33:14) și „de nu vei merge tu însuți împreună cu noi” (33:15). Biblia după textul ebraic readă astfel: „voi trimite înaintea ta înger” (33:2), „dar Eu nu voi urca în mijlocul tău” (33:3), „voi merge Eu Însumi și îți voi da odihnă” (33:14), „dacă nu mergi Tu Însuți” (33:15). Chiar dacă presupunem că ar fi posibil ca unii traducători să fii redat prin „Eu Însumi” ebraicul „Fața Mea/Prezența Mea”, pronumele de întărire nu se justifică în 33:3, deoarece acolo nu există niciun fel de subiect explicit, decât cel implicit în desinența verbului.
Cele câteva versiuni în limba engleză consultate nu au asemenea marcaje pentru emfază: „an angel” (33:2): NET, NRSV, NIV, ALTER („a messenger), PETERSON; „I will not go up among you” (33:3): NET, NRSV, NIV, ALTER, PETERSON; „my presence will go with you” (33:14): NET, NRSV, NIV, ALTER, PETERSON; „if your presence does not go with us” (33:15): NET, NRSV, NIV, ALTER, PETERSON. Versiunea KJV publicată în 1611 are „Înger” cu majusculă, dar în cele mai recente s-a renunțat la ea.
În cazul NTR s-a impus viziunea teologică a editorului american care a vrut cu orice preț ca să fie evidențiată natura cristică a acestui înger, considerată o cristofanie, dar tocmai aici este și capcana logică care sabotează argumentul. Mulți exegeți consideră că Moise mijlocea aici ca Dumnezeu să sancționeze relația sa cu Israel și să trimită un înger în locul Său, respinsă de Moise care o considera o veritabilă degradare. Dacă Moise obține ca Dumnezeu Însuși să-i însoțească, atunci scrierea cu majusculă a îngerului năruiește această discriminare pozitivă. Oricum, interpretarea mea este că Moise argumenta pentru continuarea planului de a construi Tabernacolul care plasa în centrul taberei prezența continuă a lui Dumnezeu prin îngerul Său, însărcinat să elibereze poporul din Egipt, să-i dea Legea, să-l conducă prin pustiu și să le dea în stăpânire Canaanul. După evaluarea teologilor bisericii primare, acest instrument al lui Dumnezeu era doar un înger, iar lucrarea sa, oricât de importantă ar fi ea, este inferioară lucrării Fiului ( FA 7:38; Evrei 1:1-4; 2:2; 12:18-24). A considera că Dumnezeu face muncă de înger este nimic altceva decât ofensa lezmajestății.
Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.