Pagina lui Supermen

Scandalos! Supermen despre Omul Paianjen: “Omul Paianjen nu este deloc ok fiindca nu are mantie. Bomboana pe coliva, nici nu e in stare sa zboare singur, are nevoie de ciuingamul ala.”

Serban Anghene si cartea lui “Viaţa unui şef de departament povestită de fiul său, supermen” se repovestesc pe blogul Istodor. Supermen critica criminal felul de a fi al celorlalti supereroi.

Cartea? A trai propria ta utopie intr-o lume cretina. Cartea si universul creat de ea “e de ris”.

Cine-i Superman pentru tine? Nu ala din roman, adevaratul Superman?

Pai adevaratul meu Superman e Supermanul Supermanului din roman. Ma rog, nu tatal lui. Ci tatal meu. Pe de-o parte. Treaba e ca nu prea mai cred in ideea de Superman, ce ramane insa interesant e cate se pot deduce despre firea omeneasca raportandu-ne la nevoia de Superman. Omul are nevoie de prefixul super. Nu neaparat sa fie al lui, dar sa-l stie acolo, undeva. Stii cum e expresia aia, a-ti sari peste tacalie? Cum ar veni, ca nu se poate. Eu zic ca se poate, daca ne uitam la cum sarbatoresc brazilienii golurile, cand se dau peste cap in aer. Asa ca am sa reiau: Supermanul meu e jumate tata, jumate Bebeto si un sfert Beckett.

Omul Paianjen iti place? Ce-l deosebeste pe Superman de Omul Paianjen?

In primul rand ca nu inteleg la ce copii s-au gandit creatorii lui Spiderman cand au facut personaj din paianjen. In afara de beizadelele sefilor de trib aborigeni pentru care arahnidele sunt o parte importanta a dietei, care copil agreeaza paienjenii? In al doilea rand, Omul Paianjen nu este deloc ok fiindca nu are mantie. Bomboana pe coliva, nici nu e in stare sa zboare singur, are nevoie de ciuingamul ala pe care-l intinde peste oras. Declar deschis si cu tarie – si eu cand declar nu vin dup-aia sa zic ca tin minte ca l-am impins – ca-n viata mea n-am rezistat sa ma uit la un episod intreg din Omul Paianjen. Preferam sa ma uit la Turul Frantei, daca poti sa-ti imaginezi in ce stare ma aducea.

MORE SILENCE BREAKING…

Cum spunea si-n titlu

Interviu de la NOUA LITERATURA cu trecere prin Metropotam.

Iata un articol despre cartea cu Supermen in Observatorul Cultural

O emisiune despre Supermen si tatal sau, numai aici

Nasul romanului cu finu-n brate

La vârsta lui chiar n-aveam habar ce este literatura şi cu ce se mănâncă ea – a fost primul gând când l-am întâlnit pe neverosimil de tânărul Şerban Anghene, la două săptămâni după ce i-am citit manuscrisul ca membru al juriului concursului Uniunii Scriitorilor pentru tinerii sub 35 de ani. Un romancier pe deplin format la douăzeci şi unu de ani, mi-a reamintit că arta romanului nu se învaţă la cenaclu, redacţie sau facultate, şi-n general nu se învaţă, iar graba sau zăbava scrierii sunt dictate de ritmul optim al fiecărei compoziţii în parte şi totodată de ritmul succesiunii tuturor cărţilor scrise. Asta în vreme ce arta sau zăbava publicării e o poveste extrem de diferită, în sensul că la noi, pe piaţa de carte autohtonă, prea rare au fost momentele faste pentru a publica.

Jurizarea era pentru mine o experienţă nemaiîncercată de pe vremea concursurilor de debut Nemira. Acolo, practic am moşit autori precum Petre Barbu, Bogdan Suceavă, Claudia Golea, Dumitru Ungureanu, care mai încoace au confirmat atât cât le-a permis sistemul cultural autohton, tot mai deteriorat în cei paispreze-cincisprezece ani scurşi de atunci, ca şi lipsit de momentele propice publicării pe care le pomeneam mai sus. Tirajele şi interesul pentru literatura română originală au scăzut vertiginos, iar criteriul valoric funcţionează pe sărite, atât cât îi permite sistemul clientelar subteran, care în ultimă instanţă face legea. Vreau să spun că, în pofida faptului că au ajuns nişte nume, cei pe care am mizat atunci n-au avut un destin literar pe măsura înzestrării, nemaivorbind de împrejurările extrem de descurajante în care au scris şi au publicat. Trag nădejde însă că lucrurile se vor normaliza şi vor vira pe calea cea bună pentru autorii talentaţi de vârsta lui Şerban Anghene.

La secţiunea proză-teatru care a căzut în sarcina mea, alegerea a fost foarte dificilă. A trebuit să optez între manuscrisul unui volum de teatru foate bun şi un roman foarte bun. I-am indicat ca autori cu şanse egale şi care merită să fie publicaţi. Domnul Dimisianu a făcut departajarea, optând pentru roman, pe considerentul clasic, devenit inactual în sistemul de care vorbeam mai sus, că teatrul se cuvine mai întâi jucat şi abia apoi tipărit în volum.

Mi-a părut rău pentru dramaturg. N-ar fi reuşit prea curând să-şi vadă puse-n scenă piesele din volum. Nu mică mi-a fost mirarea când l-am cunoscut pe Şerban Anghene şi am aflat că el e şi romancierul şi dramaturgul şi are doar douăzeci şi unu de ani. Mobilitatea şi definirea stilistică nemaiîntâlnite, năucitoare, m-au împiedicat să fac vreo apropiere între cele două manuscrise. Şi pentru talent, dar şi pentru felul cum scrisul său pare să invoce un viitor mai bun pentru literatura autohtonă, mi-l asum pe de-a-ntregul pe acest autor. N-aş fi în stare să spun că la fel cum alţii m-au asumat pe mine şi, să mă ierte Dumnezeu, nu-s în stare să nutresc pentru ei niciun strop de recunoştinţă. De ce? Din mai multe motive printre care acela că asta se întâmpla într-o epocă despre care Şerban Anghene povesteşte fără s-o fi trăit. Cu toate acestea, romanul curge într-o manieră superoriginală care conturează spiritul inconfundabil al epocii. Deşi naraţiunea este orchestrată cu precădere în registrul ironic, nu-i nici pe departe adeptă a despărţirii de trecut râzând, a pagubă eventual. Umorul lui Şerban Anghene are un soi de echilibru etic, iar asta mi-a plăcut foate mult la e; ştie să ocolească pe departe acea trăsătură a specificului naţional, întâlnită chiar şi la literaţi, care face din lipsa de caracter o chestiune de simţ al umorului.

Viaţa unui şef de departament povestită de fiul său Supermen (ed. Cartea Românească, 2009) – acesta-i romanul – este expresia elaborată epic a unei iubiri de fiu mâhnit surprinzătoare, care încearcă să dea noimă unei lumi anormale, punând cap la cap poveştile tatălui. Personajul narator al lui Şerban Anghene purcede aşadar să descifreze pe cont propriu logica pervers-scalâmbă a unui sistem politic dispărut şi avatarurile unei epoci pe care nu a avut neşansa să o cunoască pe viu, parcurgând, rememorând, analizând din perspective încrucişate vieţile şi faptele părinţilor, bunicilor şi congenerilor acestora, petrecute într-o ţară ciudată şi săracă, condusă de un Dictator. Din relatarea unui Supermen clonat dintr-un Superman (operaţie extrem de dureroasă) născut-format din iubire şi care, la rândul lui, ajunge să înţeleagă iubind cu o inocenţă grav-ironică, putem afla o dată-n plus ce înseamnă fireasca ruptură dintre generaţii, peste care s-a supraadăugat ruptura şi deschiderea din decembrie 1989. Viziunea asupra comunismului care derivă de aici este însă cu totul nouă şi nu sună deloc fals celor având experienţa acelor vremuri. Totodată, putem vedea cum se poate face literatură empatizând cu poveştile altora atunci când ai mobilitatea şi stabilitatea înţelegerii, susţinute bineînţeles de iubire, pliate pe un talent pe măsură.

Radu Aldulescu

De asemenea, puteti incerca sa dati buzna aici.

Articol din Suplimentul de cultura, nr 234, 27 iunie -03 iulie 2009

TREI RASPUNSURI DE LA SERBAN ANGHENE

„Daca Supermen s-ar apuca de epistole, scrisoarea ar incepe cu Draga tata“

Bogdan Romaniuc

Viata unui sef de departament… este o carte care se inscrie in rindul „fiilor“ din literatura româna. Cum privesti, din acest punct de vedere, autoritatea paterna?

Sint sigur ca tata ar intelege diferenta dintre mine si Supermen si mai ales diferenta dintre el si tatal-personaj. Eu am incercat sa surprind legatura aparent inexistenta intre doua viziuni copilaresti despre supraom. Supraomul ca personaj de desene animate si supraomul de dincoace de ecran, acel supraom care asteapta stirile de dupa desenele animate (intr-o vreme asa erau difuzate desenele), adica persoana tatalui.

Am incercat sa izolez o anumita conceptie pe care am avut-o despre tatal meu pina destul de tirziu, conform careia el era un individ care putea nu numai sa-i bata pe tatii tuturor celorlalti colegi de la gradinita sau de la scoala, dar, probabil, daca si-ar fi dorit, ar fi putut schimba sensul de rotatie a Terrei. Pe masura ce Supermen creste si tatal sau imbatrineste, primul intelege ca asemanarea cu tatal sau nu sta in supraomenesc, ci in omenescul cel mai comun. Si, cel mai important, asta nu-l impiedica pe Supermen sa-si priveasca in continuare tatal ca pe un erou.

Cum ar incepe o „Scrisoare catre tata“ scrisa, bineinteles, de Supermen?

Inainte de toate nu stiu de ce i-ar mai scrie o scrisoare. I-a scris o carte intreaga, pornita tocmai din imposibilitatea de a-si formula sentimentele in doua rinduri concise. La capitolul exemple de concizie am putea mentiona doua versuri dintr-o piesa muzicala care se afla printre preferintele tatalui meu si care a constituit o sursa de inspiratie indirecta pentru scrierea cartii – Father and Son – For you will still be here tomorrow, but your dreams may not. Dar asta este concizie tata-fiu. Tatii sint mai buni la exprimarea pe scurt.
In fine, daca Supermen s-ar apuca de epistole, scrisoarea ar incepe cu Draga tata. Cred ca unul dintre farmecele cartii sta tocmai in relatia fireasca, nesupermenica pe care Supermen o are cu tatal sau. Si cum altfel ar putea sa fie intr-o tara mica, ciudata si saraca in care toate sint altfel decit te-ai astepta.

Ai de gind sa scrii si Viata unui Supermen, povestita de tatal sau sef de departament? Spune-ne citeva cuvinte despre acest proiect?

Cred ca intrebarea porneste de la un anunt pus in gluma pe blogul cartii (https://supermen01.wordpress.com) si care zice ca peste treizeci de ani urmeaza sa scriu cartea cu titlul de mai sus. Cred ca putem fi de acord ca atit Supermen, cit si tatal sef de departament sint simboluri. In eventualitatea ca, odata cu inaintarea in virsta, ma voi apropia ca semnificatie umana de tatal-sef, concomitent cu producerea unui fiu care sa se creada salvatorul lumii, tentatia va fi prea mare si voi scrie aceasta continuare. Intr-un fel sau altul, probabil ca nu ma voi simti complet ca scriitor pina nu voi intoarce perspectiva, indiferent cum voi evolua ca om sau ca tata. Nu numai tatii trebuie judecati, ci si Supermenii, iar drumul Supermen-tata este deschis in ambele sensuri. Este posibil ca cei care ma vor citi cind voi avea virsta pe care o are acum tatal meu (daca voi mai exista atunci) sa cunoasca si drumul invers, chiar daca nu va fi facut dintr-o bucata si nu va purta titlul de pe blog.