„În România se vorbeşte mult. Suntem un popor epic, liric, dramatic, gata oricând să practice confesiunea, lamentaţia, memorialistica şi bancul. Conversaţia e aproape un viciu, pasiunea istorisirii are o lungă tradiţie. Strada e zgomotoasă, cârciuma sau cafeneaua – suprapopulate. Avem ziare multe, posturi de televiziune înfloritoare, telefoane mobile pentru toate buzunarele. Dar avem chiar atâtea lucruri de spus? Dacă facem o fie şi frugală socoteală, vom constata că între abundenţa discursului şi consistenţa lui o disproporţie stingheritoare. Emisia sonoră compactă maschează un enorm vid de sens.” (Andrei Pleşu – Jurnalul Naţional, 8 aprilie, 2004)

Sursa: Comedii la porţile Orientului – Andrei Pleşu, Editura Humanitas, 2005

Cartea lui Pleşu nu este un tratat de etică, dupa cum ar putea sugera titlul. Lucrarea dezvoltă observaţiile autorului privind competenţa morală, dimensiunea speculativă a eticii sau judecata morală şi problema destinului.

Oamenii sunt, adesea, mai modeşti decât par. Orgoliul are, uneori, subtilitatea de a le îngădui să-şi declare, fără sfială, incompetenţa, până şi în teritorii în care nu e tocmai măgulitor să fii incompetent. A devenit, de pildă, un titlu de distincţie interioară, un semn de onestitate intelectuală să poţi admite că în cutare domeniu nu e cazul să te pronunţi, că nu pricepi matematică, artă modernă, lingvistică structurală sau orice altă disciplină, mai mult sau mai puţin sibilinică.

Viciul nu este un prea mult sau un prea putin al virtutii. El nu se referă la cantitatea, ci la calitatea ei. Viciul e proasta valorificare a unui principiu neutru, şi nu simpla contrazicere a unei virtuţi. Desfrâul e contrazicerea castităţii. Dar, pentru aceasta, castitatea nu e încă o virtute. (…) Viciul poate apărea deci şi la nivelul excesului prin lipsă, şi la nivelul excesului prin adaos, dar şi la nivelul virtuţii înseşi ca lipsă a excesului. Se pot practica aberant toate virtuţile.

Talentul care nu e orientat spre înţelepciune nu e talent adevărat, ci o minoră jubilaţie ornamentală.

Cultura nu presupune, în mod necesar, rigoare morală; din cultură nu se poate deduce un cod moral. Întâlnim, de aceea, din păcate, nenumăraţi oamnei de cultură admirabili prin cunoştinţele lor, dar pe care, omeneşte vorbind, nu dai doi bani: e plină lumea de lepre cultivate, de cărturari insalubri, de autorităţi intelectuale lipsite de orice autoritate morală.

Minima moralia – Andrei Pleşu, Editura Humanitas, 2006

A dori sa te plimbi pe o pajiste inflorita, fara a calca nici o floare. E utopia exangua a celor care folosesc prea des cuvantul spirit.

Dar cand esti bine dispus? Cand esti indragostit. Sau cand tocmai ai raspuns unei intrebari grele. A fi tot timpul ca unul care e indragostit si care a inteles…Aceasta ar putea fi cheia bunei dispozitii. Si a credintei.

Ecvanimitate: a traversa cele patru anotimpuri cu un unic anotimp launtric.

Exista un moment cand barbatul trebuie sa se hotarasca a abandona postura seductiei, pentru a o obtine pe aceea a comunicarii. Rareori ele merg impreuna. Seductia e o manevra de asfalt, in care abilitatea primeaza asupra corectitudinii. Seductia vrea efectul, fie si inautentic. Comunicarea vrea autenticitatea, fie si nespectaculoasa. In cazul intai, traiesti voluptatea echivocului. In al doilea caz, pe aceea a limpezimii.Ma decid, asadar, pentru comunicare. Dar, dintr-o data, femeia din viata mea surade si simt, dezolat, ca efortul meu de a comunica se converteste, pentru ea, in valoare de seductie…

Cine n-a pozat niciodata unui artist nu stie ce inseamna sa fii privit.

In generatia noastra, fiecare e suma a ceea ce i s-a interzis sa fie.

Lucrul cel mai grav care i se poate intampla unui om tanar este sa fie lipsit de capacitatea de a admira.

H. Bazin: Qui aime bien, c’est connu, n’aime pas vraiment.

(fragmente- Jurnalul de la Tescani, Andrei Plesu)

De Craciun am primit cadou o carte de la D., colegul meu de faculate. Un gest neasteptat care, trebuie sa recunosc, mi-a inseninat ziua. Multumesc frumos !  « O carte care vorbeste despre cum poti fi fericit in cele mai vitrege conditii », mi-a scris el pe prima pagina. Si cum i-am promis ca-mi voi exprima parerea dupa ce o citesc, iata prezenta urmatoarelor randuri 🙂

« Quien mato a Palomino Molero ? »(Cine l-a ucis pe Palomino Molero ? ),scrisa de Mario Vargas Llosa in 1986. Prima carte pe care o citesc scrisa de el. Ei bine, mereu am avut o problema cu traducerile si imi mentin parerea conform careia ceva se pierde pe drum in urma transfigurarii formei initiale. Dar cum spaniola mea e la un nivel elementar, ma bucur ca am citit cartea tradusa. Am savurat stilul, oralitatea, injuraturile, argoul, umorul, elemente care au facut cartea greu de lasat din mana. Toate astea descriu cazul misterios al mortii lui Palomino Molero, un tanar indragostit, gata sa faca orice pentru a-si implini dragostea. Cartea incepe cu descoperirea cadavrului, tanarul fiind gasit spanzurat de un copac, tras in teapa, ars cu tigara si plin de vanatai. Ce s-a intamplat ?De ce a fost ucis cu o asemena bestialitate? Cine sunt faptasii ?Un soi de roman politist in care locotenentul Silva si jandarmul Lituma incearca sa refaca firul intamplarilor, ancheta conducand anevoios spre incriminarea « pestilor cei mai mari ». Povestea m-a prins, m-a indignat, iar finalul m-a surprins. 🙂 Ofer cartea spre imprumut dupa principiul „primul venit, primul servit” 🙂

E de ajuns sa va spun ca sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a ucis-o pe Maria Iribarne…

Voi incepe prin a spune ca detest grupurile, cercurile,bisericutele si tot felul de alte manifestatii ale indivizilor care se intalnesc datorita ocupatiilor, gusturilor sau unor manii asemanatoare. Toate aceste cercuri au o serie de atribute grotesti: monotonia, jargonul, vanitatea de a se crede superioare restului lumii.

…

Totusi, dintre toate aceste cercuri, in mod deosebit il detest pe cel al pictorilor. Desigur, in parte, pentru ca pe acestia ii cunosc mai bine, si-i lucru stiut ca cineva poate detesta cu mai multa putere ceea ce cunoaste in profunzime. Dar mai am un motiv: CRITICII. E o plaga pe care niciodata n-am s-o inteleg. Daca eu as fi un mare chirurg si un tip care n-a manuit in viata lui bisturiul, care nu-i medic si n-a pusvreodata nici macar o laba de mata in gips, ar veni sa-mi explice greselile operatiei mele, ce-ati gandi?

…

PÂLNIA ŞI STAMATE

Roman în patru părţi

I

Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, având terasă cu geamlâc şi sonerie.

În faţă, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strâns înfăşurată în cearceafuri ude… O masă fără picioare, bazată pe calcule şi probabilităţi, suportă un vas ce conţine esenţa eternă a „lucrului în sine”, un căţel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ţinând în mână o sintaxă şi… 20 de bani bacşiş.. Restul nu prezintă nici o importanţă. Trebuieşte însă reţinut că această cameră, vecinic pătrunsă de întuneric, nu are nici uşi, nici ferestre şi nu comunică cu exteriorul decât prin ajutorul unui tub, prin care uneori iese fum şi prin care se poate vedea, în timpul nopţii, cele şapte emisfere ale lui Ptolemeu, iar în timpul zilei doi oameni cum coboară din maimuţă şi un şir infinit de bame uscate, alături de Auto-Kosmosul infinit şi inutil…

A doua încăpere, care formează un interior turc, este decorată cu mult fast şi conţine tot ceea ce luxul oriental are mai rar şi mai fantastic… Nenumărate covoare de preş, sute de arme vechi, încă pătate de sânge eroic, căptuşesc colonadele sălii, iar imenşii ei pereţi sunt, conform obiceiului oriental, sulemeniţi în fiecare dimineaţă, alteori măsuraţi, între timp, cu compasul pentru a nu scădea la întâmplare.

De aci, printr-o trapă făcută anume în duşumea, se ajunge, din partea stângă, în o subt-pământă ce formează sala de recepţie, iar în partea dreaptă, prin ajutorul unui cărucior pus în mişcare cu manivela, se pătrunde într-un canal răcoros, al căruia unul din capete nu se ştie unde se termină, iar celălalt, la partea opusă, într-o încăpere scundă, cu pământ pe jos şi în mijlocul căreia se află bătut un ţăruş, de care se află legată întreaga familie Stamate…

II

Acest om demn, unsuros şi de formă aproape eliptică, din cauza nervozităţii excesive la care a ajuns de pe urma ocupaţiilor ce le avea în consiliul comunal, este silit să mestece, mai toată ziua, celuloid brut, pe care apoi îl dă afară, fărâmiţit şi insalivat, asupra unicului său copil, gras, blazat şi în etate de patru ani, numit Buffy… Micul băiat, din prea multă pietate filială, prefăcându-se însă că nu observă nimic, târăşte o mică targă, pe uscat, în vreme ce mama sa, soţia tunsă şi legitimă a lui Stamate, ia parte la bucuria comună, compunând madrigale, semnate prin punere de deget.

Aceste ocupaţiuni îndeajuns de obositoare îi fac, cu drept cuvânt, să se amuzeze, şi atunci, ajungând uneori cu îndrăzneala până la inconştienţă, se uită tustrei cu benoclul, printr-o spărtură a canalului, în Nirvana (care se află situată în aceeaşi circumscripţie cu dânşii, începând lângă băcănia din colţ), şi aruncă în ea cu cocoloaşe făcute di miez de pâine sau cu coceni de porumb. Alteori, pătrund în sala de recepţie şi dau drumul unor robinete expres construite acolo, până ce apa, revărsându-se, le-a ajuns în dreptul ochilor, când cu toţii trag atunci, de bucurie, focuri de pistol în aer.

În ce priveşte personal pe Stamate, o ocupaţie care îl preocupă în gradul cel mai înalt este ca să ia seara, prin biserici, instantanee de pe sfinţii mai în vârstă, pe cari le vinde apoi cu preţ redus credulei sale soţii şi mai ales copilului Buffy, care are avere personală. Acest negoţ nepermis nu l-ar fi exercitat pentru nimic în lume Stamate dacă nu ar fi dus lipsă aproape completă de mijloace, fiind silit chiar să facă armata când era abia în vârstă de un an, numai ca să poată ajuta, cât de curând, pe doi frăţiori nevoiaşi ai săi, cu şoldurile scoase prea mult în afară, cauză pentru care fuseseră daţi afară din slujbă.

III

Într-una din zile, lui Stamate, ocupat fiind cu obişnuitele sale cercetări filozofice, i se păru, o clipită, că a pus mâna şi pe cealaltă jumătate a „lucrului în sine”, când fu distras de o voce femeiască, o voce de sirenă, ce mergea drept la inimă şi se auzea în depărtare, pierzându-se ca un ecou.

Alergând de urgenţă la tubul de comunicaţie, Stamate, spre marea lui înmărmurire, văzu cum, în aerul cald şi îmbălsămat al serii, o sirenă cu gesturi şi voce seducătoare îşi întindea corpul lasciv pe nisipul fierbinte al mării… În luptă puternică cu sine, pentru a putea să nu cadă pradă tentaţiei, Stamate închirie atunci o corabie şi, pornind în larg, îşi astupă urechile cu ceară împreună cu toţi matrozii…

Sirena deveni însă tot mai provocatoare… Ea îl urmări pe întinsul apelor, cu cântări şi gesturi perverse, până ce o duzină de Driade, Nereide şi Tritoni avură tot timpul să se adune din larguri şi adâncuri şi să aducă pe o superbă cochilie de sidef o inocentă şi decentă pâlnie ruginită.

Planul de seducţiune al seriosului şi castului filozof putea fi astfel considerat ca reuşit. Abia avu el timpul să se furişeze la tubul de comunicaţie, când zânele mării îi şi depuseră, graţios, pâlnia în preajma locuinţei sale, apoi, uşoare, zglobii, în râsete şi chiote nebune, dispăruseră cu toate pe întinsul apelor.

Confuz, înnebunit, dezagregat, Stamate abia putu să apară cu căruciorul prin canal… Fără a pierde însă cu totul sângele rece, azvârli el de câteva ori cu ţărână asupra pâlniei şi, după ce se ospătă cu puţină fiertură de ştevie, se aruncă, din diplomaţie, cu faţa la pământ, rămânând astfel în nesimţire timp de opt zile libere, termenul necesar ce, după procedura civilă, credea dânsul că trebuia să treacă pentru a putea fi pus în posesiunea obiectului.

După această trecere de timp, reluându-şi ocupaţiunile cotidiane şi poziţiunea verticală, Stamate se simţi cu totul renăscut. Niciodată nu cunoscuse el până atunci divinii fiori ai dragostei. Se simţea acum mai bun, mai îngăduitor, şi turbarea ce o încerca la vederea acestei pâlnii îl făcea să se bucure şi totodată să sufere şi să plângă ca un copil…

O scutură cu un otrep şi, după ce îi unse găurile mai principale cu tinctură de iod, o luă cu sine şi, cu legături de flori şi dantele, o fixă alături paralel cu tubul de comunicaţie, şi tot atunci, pentru prima oară, istovit de emoţie, trecu printr-însa, ca fulgerul, şi îi fură o sărutare.

Pentru Stamate, pâlnia deveni de atunci un simbol. Era singura fiinţă de sex femeiesc cu un tub de comunicaţie ce i-ar fi permis să satisfacă şi cerinţele dragostei, şi interesele superiore ale ştiinţei. Uitându-şi cu totul sacrele îndatoriri de tată şi de soţ, Stamate începu să-şi taie în fiecare noapte, cu foarfeca, legăturile ce-l ţineau ataşat de ţăruş şi, spre a putea da frâu liber dragostei sale neţărmurite, începu să treacă din ce în ce mai des prin interiorul pâlniei, făcându-şi vânt în ea de pe o trambulină construită expres şi coborându-se apoi în mâini, cu o iuţeală vertiginoasă, pe o scară mobilă de lemn, la capătul căreia îşi rezuma rezultatul observărilor sale în afară.

IV

Fericirile mari sunt întotdeauna de scurtă durată… Într-una din nopţi, Stamate, venind spre a-şi face obişnuita-i datorie sentimentală, constată cu uimire şi dezamăgire că, din cauze încă nepătrunse, orificiul de ieşire al pâlniei se strâmtase într-atâta, încât orice comunicaţie prin el era imposibilă. Nedumerit şi totuşi bănuitor, se puse la pândă, şi a doua noapte, necrezându-şi ochilor, văzu cu groază cum Buffy, urcat sus, gâfâind, fusese lăsat să intre şi să treacă. Pietrificat, Stamate abia avu puterea să se ducă să se lege singur la ţăruş, a doua zi însă luă o hotărâre supremă.

Mai întâi îşi îmbrăţişă soţia devotată şi, după ce-i dădu în grabă o vopsea, o cusu într-un sac impermeabil, în scopul de a păstra mai departe, intactă, tradiţiunea culturală a familiei. După aceea, în mijlocul unei nopţi reci şi întunecoase, luă el pâlnia şi pe Buffy şi, aruncându-i într-un tramvai, ce tocmai trecea la întâmplare, le făcu vânt cu dispreţ în Nirvana. Totuşi, mai târziu, sentimentul patern învinse, şi Stamate, graţie calculelor şi combinaţiilor sale chimice, reuşi să facă cu timpul, prin puterea ştiinţei, ca Buffy să ocupe acolo un post de subşef de birou.

Cât despre eroul nostru, Stamate, pentru ultima oară cătând prin tubul de comunicaţie, mai privi o dată Kosmosul cu ironie şi indulgenţă.

Suindu-se apoi pentru totdeauna în căruciorul cu manivelă, luă direcţia spre capătul misterios al canalului şi, mişcând manivela cu o stăruinţă crescândă, aleargă şi astăzi, nebun, micşorându-şi mereu volumul, cu scopul de a putea odată pătrunde şi dispărea în infinitul mic.

Soarecele care s-a ingrasat

Un soricel roase dusumeaua si facu o deschizatura in ea. Trecu printr-insa si gasi mancare din belsug. Numai ca soarecele era tare lacom si manca pana se umfla. Cand se lumina de ziua, soarecele dadu sa se intoarca acasa, dar burta umflata nu-l mai lasa sa treaca prin deschizatura.

Pisica si vulpea

Pisica si vulpea se luara cu vorba, despre cum te poti feri de caini. Pisica spuse:

-Nu ma tem de caini, deoarece cunosc un siretlic care nu da gres.

Vulpea raspunse:

– Cum te poti feri stiind un singur siretlic? Eu cunosc 77 de siretlicuri si 7 pacaleli in privinta asta.

In timp ce taifasuiau ele asa, aparura niste vanatori ai caror caini dadura buzna asupra celor doua. Pisica isi puse in aplicare siretlicul ei: se catara intr-un copac si cainii nu izbutira s-o apuce; cata vreme vulpea isi puse in aplicare toate siretlicurile si pacalelile stiute, dar nu reusi sa-i pacaleasca pe caini si incapu in coltii acestora.

Aceste fabule au fost publicate pentru prima data prin anii 1874-1875 in ” Abecedarul” si in „Carti rusesti pentru citit”. Daca fabulele antichitatii se terminau totdeauna cu o concluzie sau cu o morala, Lev Tolstoi renunta la aceste finalizari, fiind incredintat ca toti copiii vor trage invatamintele de rigoare.