de VICTOR ANESTIN

Sursa / Universul, 29. iulie.1915, ANUL XXXIII.  Nr. 207, p.1.

       Când scrii ceva despre o localitate, e curios cum tocmai cei care o locuiesc se interesează; lucru acesta îmi dă curajul de a vorbi despre lucruri cunoscute, ca și cum aș fi făcut o călătorie prin Africa centrală. Dacă te citesc cei din localitatea cu pricina, un cuvânt mai mult îi poate interesa pe cei care nu au fost niciodată prin acele părți. Înarmat cu aceste puternice argumente, vreau să vă spun câteva impresii dintr-o călătorie în județul Neamț.

      Date statistice și lucruri exacte ca o fotografie nu am să spun, deoarece eu am văzut acele localități într-o anumită zi, în anumite condiții climaterice și în anumite dispoziții sufletești.

       Drumul până la Piatra Neamț e lung și plictisitor, dacă diferite împrejurări nu te fac să-l găsești prea scurt.

       De ce nu aș mărturisi că eu l-am găsit foarte scurt cu toți cei 360 kilometri care despart acel oraș de capitala țării. Ați văzut vreodată o adevărată pădure de floarea-soarelui? Dacă nu, puteți să admirați această priveliște între Bacău și Piatra Neamț. Dar nu aceasta e tot ce e mai interesant, drumul e admirabil, priveliștile încântătoare. Oricât de obosit ai fi, chiar după o noapte de nesomn, nu poți să intri în Piatra Neamț și să nu regreți că nu ai văzut acest orășel cu câțiva ani mai devreme. Situat între doi adevărați munți, Cozla și Pietricica, orășelul acesta pașnic îți încântă privirea. Ploua când mi-am făcut intrarea, pe alocuri era noroi; cu toate acestea, starea atmosferică nu m-a influențat deloc. M-aș mira mult dacă vreun „prieten” ar căuta alt loc de vilegiatură decât orașul lui natal.

Are și două monumente, dar poți să ierți acest defect, deoarece statuia lui Kogălniceanu e binișor făcută, de sculptorul Hegel, dacă nu mă înșel. Parcul e încântător, la poalele muntelui Cozla. Eternul cinematograf anunța „Blestemul Muribundei”. Nu am avut însă prilejul să protestez prin lipsa mea de la cinematograf, eu fiind în oraș. Ținta mea era alta: Târgu Neamț, care se află la aproape 49 de kilometri de Piatra. Din fericire sunt destui birjari care să te ducă până acolo. În piață, unde se aflau peste 100 de țărance care-și vindeau produsele, se găseau și birjele. La orele 2 după-amiaza, am plecat. Eram numai două persoane. Drumul frumos, șosea bine întreținută, caii ageri, birjarul dibaci, dar natura se opunea acestei călătorii. Eu eram de vină, sau tovarășul meu de călătorie? Nu știu. Știu că abia începusem să admirăm dealurile, pădurile, satele cu căsuțe curate și vesele, când iată că, în loc de ploaia liniștită ce începuse din Piatra Neamț, ne trezim cu o furtună violentă, o ploaie năprasnică, cum de sigur nu a mai fost de la potopul lui Noe. Pe deasupra, tunetele și trăsnetele începuseră un concert monstruos, nearmonic, curat muzica infernală a marelui și neînțelesului Wagner. Poftim de mai admiră frumusețile drumului! Birjarul întoarse caii spre direcția de unde veneam și opri trăsura.

Într-o altă trăsură, un domn căpitan, al cărui birjar făcu la fel. Un sfert de oră nu ne-am mișcat din loc. Trăsura avea coșul ridicat, dar ce folos! Ne-a scăpat un pardesiu (pardesiul meu), care suferă și azi de pe urma potopului. Birjarul nu știu ce se făcuse; am uitat să-l întreb dacă nu se adăpostise sub trăsură. Era singurul loc ce l-ar fi putut salva.

Când furtuna se mai potoli puțin, pornirăm; dar ploua mereu și se lăsase un frig, care nu putea fi înfruntat cu pardesiul cel ud.

Astfel, nu vă pot spune decât că am putut să întrezăresc priveliștea a vreo două văi admirabile. Am trecut prin Bălțătești aproape fără să vedem ceva, nici admirabilele păduri de brazi, nici vizitatori, afară de vreo câțiva curajoși în mantalele lor de cnumuc, care cine știe ce întâlniri trebuie să fi avut, ca să iasă pe vremea aceea afară din casă.

După patru ore de drum, la ora 6 seara eram la Târgu Neamț. Tot ploua, așa că nu pot spune că era o intrare triumfală și apoi era frig ca în ultimele luni de toamnă. Urcasem destule dealuri, eram la o altitudine destul de ridicată. Noroc că în cele câteva ceasuri ce au rămas până la înserare, ploaia s-a oprit și, cum în orășelele și târgurile de munte e noroi ca în frumoasa capitală după câteva ore de ploaie, am colindat orășelul.

O stradă lungă, cea principală, mărginită de dealuri înalte și din care pleacă mai multe străzi scurte ce o unesc cu o altă stradă paralelă cu cea dintâi. Cam așa se prezintă Târgu Neamț. Dacă vă voi spune că are două farmacii, două restaurante, două școli românești, una evreiască, o catedrală, un templu, o piață, ați fi în stare să nu mai citiți cele ce urmează, sub cuvânt că m-am apucat să scriu un tratat clasic de geografie. De aceea voi trece peste aceste amănunte, spunând doar că strada principală e largă, bine luminată, curată, plină de magazine de tot felul. Dar un oraș îl judeci după restaurantul lui. M-am dus la cel mai de frunte și… singurul. Patronul și un chelner. Patronul foarte activ, chelnerul foarte oriental. Poate v-ar interesa să știți că se mănâncă foarte bine acolo, dar ceea ce e mai interesant sunt inscripțiile tipărite ce împodobesc pereții acelui restaurant unde nu mănâncă decât tot ce are Târgu Neamț mai distins. Așa de pildă:

 „Consumația obligatorie”

 „Rog păstrați curățenia”

 „Scuipați în scuipători”.

Curios, patronul m-a întrebat pentru ce notez acele inscripții:

— Ca să le public!

   Ferească Dumnezeu, să nu faci una ca asta! Și mi-a adus 101 argumente ca să justifice utilitatea lor. Cum are și un mic hotel, i-am spus să imite pe un hotelier de prin California, care în fiecare odaie pusese inscripția: „Domnii călători sunt rugați să-și scoată cizmele înainte de a se sui în pat„.

   Probabil că citind cele de mai sus va scoate acele inscripții.

   Dar pe perete mai puteai admira un admirabil afiș prin care se anunța concertul unui mare bariton din București, care va cânta din „Trubadurul”, „Traviata”, etc. Baritonul cel celebru era înfățișat în diferite roluri din operele de mai sus și figura sa era în adevăr impozantă.  

   Pentru Târgu Neamț, numai apariția figurii sale era o cinste enormă. În ce privește talentul, aceasta îi privește pe cei care cumpără bilete.

    Ascultați însă, locuitori cuminți: au cinematograf numai de trei ori pe săptămână. De sigur însă aduc tot „Blestemul mortului” și „Mama din flori” de la Piatra Neamț.

    Să nu vă supărați dacă voi adăuga că acest târg are 6 sergenți de noapte, pe care i-am văzut plecând în cea mai perfectă ordine de la poliție. Atât numai că atunci când să dea în strada mare, iată că trece un individ, un păcătos de civil, care spune unui domn sergent de stradă:

 — Mă bețivule.

 — Hoțule! Ticălosule! răspunse domnul sergent, pe când compania făcea haz. Ceea ce dovedește că la Târgu Neamț totul e în armonie și că paza e un lux nefolositor.

     Ce m-a bucurat mult, e că la restaurant am auzit conversații foarte inteligente. Nu vorbeau despre politica externă, dar câțiva ieșeni și bucureșteni spuneau:

 — Aseară, domnule, după ce câștigasem 20 de lei, poc… îi vine o carte lui X și-mi ia 40…

 — Să-ți spun ce fac eu la poker… întrerupse altul. Cum să nu se lecuiască de toate paralele!

     Vă mai atrag atenția că, dacă vă trebuie țigări, să vă duceți să vă radeți, sau să vă tundeți, deoarece la frizeria locală se află un debit de tutun. Nu știu dacă rasul e obligatoriu când vrei să-ți cumperi țigări; eu am scăpat prin faptul că mă cunoștea domnul Lucaci, patronul, om foarte amabil.

    Dar nu poți să te duci la Târgu Neamț fără să pleci ba încă repede, cu toate că aș fi preferat să stau în acele locuri cel puțin o lună. Ca să mă răzbun că nu am văzut drumul când am venit, am hotărât să mă întorc prin Pașcani și despre aceasta vă voi vorbi într-un număr viitor.