Tapi Tapioca's Blog

Si te-ai intors. Dupa atata timp in care amandoi am ratacit singuratici printre ace de ceasornic, te-ai intors. Te-ai intors in sufletul meu, stiai ca nimic nu s-a schimbat, ca nimeni nu ti-ar fi putut lua locul.

Uite, acum m-ai implinit, acum in inima mea nu mai este niciun gol, cum a fost tot timpul cat ai fost plecat, timp in care nimic nu a fost la fel, timp in care te-am visat si te-am asteptat. Timpul asta, timp in care farame de amintiri defilau in continuu prin fata ochilor mei. Timpul asta, in care am fost… goala… incompleta.. Timpul asta a trecut greu, dar nu imi mai amintesc nimic de atunci, au fost lucruri nesemnificative. Tot ce-mi amintesc de atunci e cum simteam o gaura adancindu-se in pieptul meu: tu plecasei cu inima mea cu tot.

Dar acum! ACUM este tot ce conteaza. Acum, tu, si eu, noi doi: noi deasupra tuturor. Nimic nu mai conteaza. Te am si ma ai. Sunt a ta si esti al meu. Te iubesc si ma iubesti.

Cu riscul de a suna cliseic, esti jumatatea de care aveam nevoie ca sa imi formez intregul. Esti sufletul meu androgin, perechea care ma completeaza perfect.

Si de acum suntem noi, noi doi, noi doi pentru totdeauna.

Niom niom! ♥

[Dedicat B.M.]

Şi uite, bravo. Ai reuşit să creezi un monstru.

Felicitări, ai distrus absolut orice urmă din inocenţa copilului de care şi alţii şi-au bătut joc.

Okay, de acum totul va fi altfel… Fără sentimente. Fără regrete. Fără lacrimi. Fără suferinţă.

Adică, până la urmă, de ce? De ce să îmi pese numai mie?! De ce să ţin în mine totul?! De ce să mă prefac eu mereu că sunt bine?!

Nu, din momentul ăsta, totul e diferit. Din momentul ăsta s-a încheiat cu înţelegerea continuă. Ca să fie corect: fiecare greşeală, un punct în minus. Şi ca să fie clar: ştiu că tu nu ţii cont de punctele mele, că or fi ele pe minus sau pe plus, dar… eu o să ţin cont de ale tale.

Hai să fie totul un joc, dar nu uita, joci cu cineva care câştigă mereu. Hai să fie totul un joc, dar nu uita, eu am mereu ultimul cuvânt. Hai să fie totul un joc, dar nu uita, pariezi pe o singură carte odată.

Şi da, ştiu că am fost şi eu la rândul meu iertată. Dar am făcut de fiecare dată ceva ca să se întâmple asta. În schimb, tu.. Tu nici nu ai cerut iertarea, ştiai că nici nu ţineam cont, ştiai că trec peste tot şi toate, pentru că încercam să te înţeleg. Şi uite aşa, eu am iertat.. Şi am iertat.. Şi am iertat..

Eh, uite că se schimbă treaba. Nu mai iert şi.. încă ceva: nu îmi mai pasă dacă sunt iertată.

Poate că ne va afecta şi pe mine şi pe tine. Dar lasă-mă să îţi spun încă un secret.. Trebuie să înţelegi că… joci cu un suflet rece, căruia nu îi mai pasă de nimeni şi nimic, nici măcar de propria existenţă.

Hai, numără lacrimile care au curs, mai poţi?! Sau tu crezi că nu a fost niciuna, doar pentru că nu ai văzut..? Hai, citeşte-mi ura din ochi. Hai, numără ţipetele îngiţite în sec, mai poţi?! Sau tu crezi că nu a fost niciunul, pentru că nu le-ai auzit..? Hai, citeşte acum pe un zâmbet mascat. Hai, numără cusăturile de pe inimă,  mai poţi?! Sau tu crezi că nu e niciuna, doar pentru că sunt bine ascunse..? Hai, caută cioburi într-un suflet gol.

Şi încă o chestie, cu care închei: ştii unde se va ajunge. Da, ştii că nu peste mult timp eu voi pleca. Şi ştii că după, mai sunt decât două variante: nu mă mai întorc, sau.. sau mă întorc, dar nu la tine.

Iubire,

Lasă cuvintele la locul lor, nu te mai juca cu ele. Pune-le înapoi în ordine…

Lasă frunzele să cadă.

Lasă timpul să vorbească.

Lasă foile să ardă.

Aminteşte-ţi doar că ai schimbat un copil. Aminteşte-ţi cum un suflet pur se lupta cu probleme mult prea mari. Aminteşte-ţi cum durea, cum plângea. Aminteşte-ţi toate iluziile deşarte şi visele prea îndepărtate.

Lasă minutele să treacă, nu le ţine-n loc.

Lasă amintirile să se piardă.

Lasă-i să dezgroape vechi secrete.

Lasă oglinda să se spargă-ncet, lasă cioburi mici să taie.

Şi ce alt sentiment putea oferi aşa o fericire? Şi ce alt sentiment putea pune un zâmbet în nişte ochi mult prea trişti? Şi ce alt sentiment putea sfărâma un suflet pe care-l înălţase pentru câteva clipe? Şi ce alt sentiment putea oferi aşa o durere?

Lasă stelele să strălucească.

Lasă lanţul să se rupă: nu mai valorează nimic.

Lasă litere diforme să scrie cuvinte aprinse.

Lasă pozele-n cutii-ncuiate.

Cum? Cum se poate ca nicio explicaţie să nu aibă sens? Cum se poate ca nimeni să nu vrea să îţi zică nimic în faţă? Cum se poate ca ceea ce a fost odată totul să trebuiască dat uitării? Cum se poate ca o rădăcină să se înfiripe prea adânc în pământ prea uscat?

Lasă luna să vegheze.

Lasă colibri-ul să zboare.

Lasă-i să rupă pagini.

Lasă trandafirul să se usuce.

Şi vaza ciobită. Perdele încă parfumate cu secvenţe vagi. Ore înşirate-n pat, pierdute. O cameră veche, încuiată, acolo, într-un gând.

Lasă frigul să îngheţe sufletul.

Lasă ideea să se piardă.

Lasă tabloul să crape: ochii nu-i mai sunt la fel.

Lasă ceaţa s-acopere lacul.

Lasă fumul s-alunece în valuri pe perete.

Lasă… Sau..?

Nu îmi amintesc.

Lasă-mă să uit.

    Anonim.

Imagini se învârt în paşi de vals deasupra mea. Nici măcar răcoarea nopţii nu mai poate alunga fantasmele care mă urmăresc. Mii de gânduri, învălmăşite, le pierd sensul, le pierd rostul, mă pierd eu pe mine cu totul.

Nimic nu mai are logică, sau logica e un nimic…

Versuri frumoase, încărcate de amintiri şi de vise sfărâmate, îmi răsună în cap. Oh, câte speranţe ai luat cu tine, cât bine. Stelele nu mai strălucesc la fel, e ciudat: constelaţiile sunt diforme, unde e perfecţiunea lor acum? Dar perfecţiunea noastră? Ea unde a fugit? A fost îngropată, adânc, adânc, odată cu stelele.

Şi fericirea? Toate zâmbetele unde au dispărut? Sau promisiunile aruncate grămadă într-o scrumieră mult prea plină…

Ai devenit Diavolul din mine care îmi scrijeleşte cuvânt cu cuvânt povestea într-un suflet rănit,  uitat de timp, lăsat într-un colţ de lume.

Şi totuşi, nu pot uita privirea ciudată, peste ochelari, cu care mi-ai zis ultimul „Da.”; nu pot uita inocenţa şi timiditatea.

Coincidenţe care m-au făcut să zâmbesc, şi lucruri pe care nu am vrut să le cred… Lucruri frumoase, acum acoperite de pânze, deteriorate de timp şi ignoranţă.

Nu, peste amintiri nu poţi trage o cortină albă, şi apoi să te prefaci că le-ai uitat. Ele sunt încă acolo, chiar dacă uneori ne amintim ce trebuie să uităm şi uităm ceea ce trebuie să ne amintim.

Sunt unele cuvinte care stau incripţionate undeva.. nu ştiu unde, chiar nu am idee, dar le citesc mereu, şi dor de fiecare dată la fel.

Aşa că nu ştiu cum, dar ai reuşit. Ai făcut un suflet de copil să simtă ceea ce nu era pregătit încă. Ai făcut un chip să se întunece, o lacrimă să curgă, o inimă să se închidă.

Felicitări, Niom.

Acum uite-ţi premiul: o imagine deplorabilă. Poftim.

[Dedicat B.M.]

Ai uitat când mi-ai promis că „Ne descurcăm noi!”..? Ai uitat când ţi-am promis că „Voi rămâne cu tine încă 2000 de ani, băi!”..?  Ai uitat cuvintele pe care eu încă le simt…

Dar dacă toate promisiunile care mie-mi sunt sacre le-ai uitat, măcar lucrurile astea aminteste-ţi-le… „i<3u”, noaptea aia pe mess până la 5, sign-ul. Aminteşte-ţi momentele mele de blondă, fereastra de la mozilla micşorată pentru web, noaptea în care ai stat treaz să mă aştepti pe mess, deşi nu eram împreună. Aminteşte-ţi luni, 5 septembrie, când ai venit să mă vezi. Aminteşte-ţi primul „Te iubesc!”. Aminteşte-ţi de atunci când eu urlam şi tu râdeai. Aminteşte-ţi glumele seci şi ironiile idioate la care râdeam împreună. Aminteşte-ţi seara concertului, plimbarea pe care nu am făcut-o la Gura Văii,  gâza de pluş care semăna cu tine. Aminteşte-ţi de Boogie Man, de lucrarea de 3 la mate. Aminteşte-ţi pozele cu tine nebărbierit, blegul de Nero, serile în scara blocului. Aminteşte-ţi omelta făcută în tigaia de seminţe, cu prea multă sare. Aminteşte-ţi  „Nightmare before Christmass”, albumele foto, radiografia,  şapca de marinar.  Aminteşte-ţi cum ţi-am zis „Totul va fi bine, băi! Trebuie!”, atunci când tu erai descurajat.

Aminteşte-ţi melodia… Tu eşti lumina de luni după-amiaza,
Tu eşti fără doar şi poate a mea,
Îngerul care mă veghează
Vinerea şi sigur duminica…

Aminteşte-ţi cum ziceam că doar noi contăm. Cum ziceam că pot să se ducă dracu’ toţi. Cum ziceam că nimic nu ne poate dezlipi unul de altul, că vom rămâne aşa, îmbrăţişaţi, pentru totdeauna…

Îţi aminteşti..?

[Dedicat B.M.]

Ştii cum e să mergi pe firul de aţă care desprte două lumi diferite?! Poate chiar opuse?!

Ei bine, eu ştiu.

Cât e de greu să te menţii pe linia aia subţire, de care depinde totul? Foarte.

Cât e de greu să alegi pe care parte să păşeşti? Imposibil.

Şi totuşi, dacă nu pot alege unde să păşesc…atunci pot cădea…  Dar aşa, acea decizie nu va mai fi a mea, soarta va decide încotro o voi apuca…

Singurul lucru care mă menţine în echilibru eşti tu.
Da, eşti vesta de salvare care mă menţine la suprafaţă. Nu realizezi câtă nevoie am de tine?! Nu realizezi că fără tine, aş cădea din nou?! Şi poate că de data asta… Poate că de data asta nu aş mai avea puterea să mă ridic şi să merg iarăşi pe acel fir subţire… Defapt, sunt sigură. Partea şi mai proastă e că ştiu de ce parte aş cădea, unde aş ajunge. Şi, oh, nu, nu ar fi plăcut.

Eşti acel ceva care mă face să zâmbesc până mă dor obrajii. Eşti acel ceva pe care aş vrea să îl păstrez…„’till the end”. Eşti acel ceva care mă face să simt ce n-am mai simţit până acum. Eşti acel ceva care m-a făcut să uit tot ce m-a rănit vreodată. Eşti acel ceva care în sfârşit, e „cineva”. Eşti acel „cineva”…

i<3u

[ Dedicat B.M. ]

Ştii cum este să te dai cuiva cu totul? Complet?

Nu cred….

Ei bine, eu am făcut-o.  Şi nu a ieşit aşa bine: tu, persoana pe care credeam că o cunosc, şi pe care o iubeam, TU m-ai abandonat. M-ai părăsit pentru o altă dragoste, peste care, cică, credeai că trecusei…

„Te iubesc, da. Te iubesc şi acum. Dar te iubesc ca pe o soră.” Cum să îmi spui aşa ceva?

După tot ceea ce am făcut pentru tine?

După câte ţi-am dovedit…

După ce că ştiai că nu mă meriţi: „De ce mă iubeşti, mă, tu pe mine?! Dacă eu nu merit?!”. Da, nu ai meritat vreodată, dar asta nu m-a împiedicat să-ţi ofer şansă după şansă. De TREI ori. De trei ori m-ai rănit.

Mai ştii noaptea aia… Stelele căzătoare? Erau perfecte. În momentul ăla, totul era perfect.Sau atunci, pe banca noastră, noaptea?

„Tu realizezi ce faci?! Unde eşti, şi la ce oră?!” m-ai întrebat.

„Sunt cu tine, aici. Asta e tot ce contează.”

„Bine.”

„Bine ce?”

„Bine, eşti cu mine aici.”.

Sau… Sau atunci când m-ai întrebat serios:

„Ce ai de gând să faci?”

„Adică?”

„Adică acum, în momentul ăsta, ce ai tu de gând să faci?!”.

Am venit la tine şi te-am sărutat. Ţi-am simţit uimirea. Acum îmi dau seama că a fost ultimul nostru sărut. Sincer, nu puteam cere o amintire mai frumoasă. Deci să nu-mi spui tu mie că atunci m-ai iubit ca pe o soră.

Şi totuşi, niciodată să nu-ţi pui o dorinţă într-o stea căzătoare. Sunt minunate pe moment. Şi atunci, ţi se pare că doleanţa s-a îndeplinit şi că totul e perfect, exact aşa cum vroiai tu. Dar efectul lor se duce la fel de repede cum dispar şi ele.

Însă, hei, ce nu aş da pentru acele câteva clipe în care totul e bine, când nimic nu contează?!

Şi, de asemenea, ce nu aş da să nu existe momentele alea în care vroiam să urlu, dar nu puteam… Momentele în care muşcam din pernă, ca să mă opresc din plâns… Momentul în care aproape m-am aruncat de la geamul balconului… Momentele în care nu mai vedeam vreun sens în viaţă… Nicio grijă, nu voi mai avea parte de aşa ceva de acum încolo.

Cred că aş fi meritat să imi spui, măcar, în faţă, fără să fie altcineva lângă tine. Cred că aş fi meritat ceva mai mult din toate punctele de vedere.

Dar asta a fost.  Din seara aia…eu pe tine nu te mai cunosc.

Din seara aia, eu nu mai am lacrimi să plâng.

[Dedicat A.O.]

Vise se desprind uşor, ca nişte petale de trandafir…

Nu mai înţeleg nimic, m-ai lăsat confuză…

Bucăţi din seara trecută se găsesc printre cearşafuri. Parfumul tău încă îl simt…

Ultimul fum din ultima ţigară, totul duce la tine. Fumul albăstrui mă ameţeşte…

De câte ori nu am zis „Hai să fugim în lume!” ?? Câte clipe frumoase, doar pe astea vreau să mi le amintesc.

Restul doare, dar a trecut… Nu regret nimic. Nu regret decât că am lăsat momentele să treacă uşor pe lângă mine în loc să trag cu dinţii de ele…

Mi-ai zis cândva că în viitor, când îmi voi aminti de tine, te voi urî. Cum crezi că aş putea?! Nu, îmi voi aminti de tine exact aşa cum acum îmi amintesc tot. Dar nu s-a terminat încă.

Nu poate să se fi terminat, nu?

Ai zis că vrei libertate, acum o ai, dar parcă… Parcă nu e la fel ca înainte.

Acum lasă-mă să plec, am nevoie de aer, mă înec cu cuvinte.

Şi ştii ce doare cel mai tare? Eram atât de sigură pe mine, ştiam că se va termina din nou, că nu îţi meriţi acea a doua şansă, ŞTIAM. Tocmai de asta îmi impusesem să nu mă ataşez iar. Tocmai de asta credeam cu tărie că sunt pregătită, că acum nu voi mai suferi. Speram că voi retrăi, doar, nişte momente frumoase, cât ar fi fost ele de puţine.

Dar am uitat că inimii nu-i poţi dicta. Ea ştia foarte bine că ai fost şi vei rămâne pe veci prima mea dragoste. Eu de ce nu ştiam? Sau mă făceam, doar, că am uitat?

Totuşi, nu ar fi trebuit niciodată să cred că îmi pot impune să nu sufăr. Pentru că asta m-a luat prin surprindere cel mai tare, şi a făcut rana aia veche să se deschidă din nou, şi să se lărgească, să sângereze iar.

Cât de fraieră am putut să fiu. Cum am putut crede că pot rămâne rece la privirea aia, la cuvintele la care te pricepi atât de bine?!

Oricum, rămâne vina mea că nu am avut tăria de a-ţi spune „Nu.” . Vina mea că te-am subestimat şi că m-am supraestimat. Vina mea că am crezut iar în puterea oamenilor de a se schimba. Dar ştii? Vina se împarte, întotdeauna, fără excepţie.

Îmi amintesc acum, singura dată când ţi-am spus „Nu.” . Mai ştii atunci, când am decis că s-a încheiat, mi-am luat ghiozdanul si m-am ridicat să plec. Nu voiam să mă vezi plângând. Atunci am auzit… „Eşti sigură de asta?” „Nu!” aproape că am urlat, pentru că simţeam nevoia sa zbier din toţi rărunchii. Am izbucnit în plâns şi am plecat. „Dacă nu eşti sigură..”

şi de aici nu am mai auzit. Îmi doresc să fi înţeles ce ai zis, dar oricum, sunt sigură că nu ar mai fi schimbat nimic. Nimic nu mai putea să scimbe ceva.

Acum nu mai contează, mă laşi rece.

[Dedicat A.O.]

De ce nu îmi mai iese nimic? De ce îmi tremură picioarele la fiecare pas? De ce mă înec la fiecare vorbă?

De ce e totul diferit?!

E din cauza ta.

Idei fără sens, se leagă în capul meu. Le pierd şirul. Nimic nu se potriveste. Paradisul meu imperfect se prăbuşeşte.

Castelul de nisip pe care m-am chinuit să-l construiesc e luat uşor-uşor de vânt… Odată cu fiecare fir de nisip, fiecare gând al meu se duce, departe, undeva, unde tu nu poţi ajunge.

Totul s-a întâmplat atât de repede, dar nu e clipă pe care să nu mi-o amintesc… Dacă ai şti..

Doar soarele la apus mi-a fost martor la câte lacrimi am vărsat cu tine-n gând… Doar stelele mi-au fost călăuze în noapte pe drumul ăsta neteminat, nu poate să se fi terminat, nu încă… Doar nisipul pe care l-am lăsat de atâtea ori să curgă printre degete a numărat secundele alea care mie mi se păreau ore…

De ce rămâne doar steagul din vârf? E un semn al victoriei? E un semn că nu ar trebui să mă dau bătută?

De ce totul trebuie să fie revelat pe jumate?! De ce nu poate nimeni să-mi spună totul direct?! M-am săturat de jocuri bolnave, cu adevăruri ascunse învârtindu-se în jurul meu…

M-am săturat de tot, dar totusi

durerea aia sfâşietoare care îmi rupe încet încet pieptul e atât de plăcută… Nu pot renunţa la ea…

Uite unde m-ai adus.. Mă distrug singură…

Aproape că aş râde, dar nu mai pot… E doar o glumă proastă.

E un sentiment ciudat. Defapt nici nu ştiu exact ce e. Nu pot să realizez cum şi de ce mă simt aşa…  Răvăşită.  Da, cred că e ăsta cel mai bun cuvânt.

Simt că vântul trece prin mine.  Simt fiecare adiere, adânc în suflet, îmi sunt răscolite sentimentele, ca pe nişte foi rupte dintr-un jurnal, ca pe nişte amintiri dureroase, le trezesc din nou si mă dor parcă mai tare. Îmi amintesc de răni vechi şi nevindecate încă.  Sunt aduceri-aminte de care, ironic, uitasem. Şi eu care am crezut că le pot pur şi simplu acoperi cu pătura timpului… Nu, nu e aşa de simplu, nu ar putea fi, aşa nu ar mai fi corect jocul.

Mă uit în spate deşi mi-am promis că nu voi mai face asta vreodată.  Mă gândesc la noi, la cum eram, şi ceva mă împunge în piept. Şi apasă, apasă cât să mă rănească, cât să mă spulbere… Mă mir cum de mai pot simţi ceva…

Amintirile sunt tot ce mai am.

Măcar dacă l-aş mai vedea odată, să trec iar prin durerea aia agonizantă, măcar să ştiu că mai simt ceva. Măcar să ştiu că mai trăiesc.

Dar nu se va întâmpla, pentru că e doar o piesă prost regizată, fără happy ending. E un joc idiot de care nu ne mai săturăm…

Magia Crăciunului ne-a adus împreună. A fost ceva dincolo de puterile noastre. A fost.. Dragoste.

Zilele treceau fără să ne dăm seama. Petreceam fiecare minut, fiecare secundă unul lângă altul. Inseparabili.

Prima zapadă mi-a atins părul odată cu primul nostru sărut. Ne-am închis iubirea într-un fulg de zăpadă, care a zburat mult prea departe. L-am pierdut. Am încercat să fug după el, zău, chiar am încercat. Eu, cel puţin.

Odată cu acel fulg, a plecat şi el. A dispărut, pur şi simplu.

Un an a trecut, un an de singurătate. Am încercat să mă adâncesc în nimicuri inutile, doar ca să uit de el. Am reuşit, sau… cel puţin aşa am crezut.

Decembrie a venit din nou. Fulgii de zăpadă mă înconjoară diafan, ca fragmente de aripi îngereşti.

Crăciunul. Funtiţe peste tot, o grămadă de oameni la restaurantul aşezat exact unde era locul NOSTRU, acea portiţă de scăpare către propria noastră realitate. Îmi aşez mâna pe geam, uitându-mă cu ochii înlăcrimaţi la ceva ce obişnuise să fie sfânt.  Mai am nevoie de o singură secundă, doar una în care să îmi amintesc mirosul acela de brazi care ne înconjura. Gata, nu mai pot. Trebuie să plec. Trebuie să plec înainte ca lacrimile să năpădească pe obraji.

De ce nu mă pot mişca?! De ce nu îmi simt picioarele?! Ce mă ţine legată de pământ?!

Cred că e o emoţie atât de puternică încât mă împietreşte. E un regret care lasă urme adânci.

Nici nu mai ştiu: merită să plâng dacă ştiu foarte bine că nu îl voi mai vedea vreodată?! Nu cred.. Poate că nu.

Într-un final reuşesc să îmi clintesc picioarele, şi mă rotesc încet pe vârfuri, cu ochii închişi.

Mintea îmi joacă feste. Pot să jur că îl văd. Întind mâna încet spre pieptul lui. Îl simt, e aproape real. Asta trebuie să înceteze, înainte să mă pierd. Nu poate fi aici. Cum ar putea?! De ce ar fi?!

Dar totuşi îl simt. E.. Cred că e.. Sau poate că vreau eu  să fie aici.

Îmi ridic capul. Ochii lui mari mă iau prin surprindere. Sunt mai profunzi decât îmi aminteam eu. Sunt altfel, dar totuşi, aceiaşi.  S-a schimbat, dar e tot el.

Nu, nu e el, e doar un miraj. Nimic nu mă poate convinge că e real.

Doar buzele lui.  Mă ridic uşor, ca să ajung la ele. Le simt.

E real. E aici. E al meu.

Nu vreau să mai aud minciuni.Am trăit înconjurată de ele. M-am săturat!

Nu-mi spune toate lucrurile incredibile pe care le vei face. Te-aş crede, aş  uita cu totul să te întreb câte ai  făcut, m-aş lăsa purtată pe şirul interminabil de neadevăruri ucigătoare.

Nu-mi spune că-mi poţi dărui trandafiri albaştri, dacă nu-mi vei da nicio floare. Te-aş crede şi i-aş aştepta oricât.

Nu-mi spune că  -mi vei pune lumea stelelor la picioare, dacă nu poţi măcar atinge una. Te-aş crede, ţi-aş îngenunchea eu Soarele.

Nu-mi spune că vei fi mereu acolo, dacă nici de ziua mea nu-ţi aminteşti. Te-aş crede, te-aş lăsa să prinzi rădăcini în sufletul meu, atât de adânci încât m-ar durea.

Nu-mi spune că-ţi pare rău, dacă n-ai deloc regrete. Te-aş crede, aş ierta orice greşeală, cât de mare, totul pentru tine.

Nu-mi spune că doar eu contez. Te-aş crede, pentru o clipă poate că m-aş gândi şi la mine, la câte am făcut eu pentru tine.

Nu-mi spune că-ţi pasă, când nu te interesează deloc. Te-aş crede, aş crede-orice din gura ta.

Nu-mi spune că mă iubeşti, dacă nu e aşa. Te-aş crede, mi-aş clădi iluzii nemărginite pe un fir de aţă care se poate rupe oricând.

Nu-mi mai spune nimic.

Doar taci.

Nu mă mai răni.

De curând am realizat cum e să poţi să vorbeşti despre două persoane când spui „Eu”.

E o lecţie greu de învăţat, şi pe care unii o descoperă prea târziu. Şi eu am avut acest ghinion. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta mai devreme. La noi. Îmi pare rău că mi-a luat atât de mult.  E dificil să accepţi o altă persoană în viaţa ta, in inima ta, mai ales pentru cineva care a suferit atât.  Dar m-ai făcut să te pun pe tine înaintea mea, deasupra tuturor principiilor mele. M-ai făcut să uit de mine şi să ţin mai mult cont de tine. 

Păcat că acum e prea târziu. Tu ai plecat – te-am pierdut (vezi Suflet pentru închiriat). Îmi pare rău. Sper doar că mă poţi ierta. Asta e tot ce îţi cer. Nu îndrăznesc să te vreau înapoi.  Ştiu că nu ai veni. Dar ia-mi sufletul cu tine, ca măcar tu să nu mai suferi, să  mă ai mereu cu tine.

Can we pretend that airplanes
In the night sky
Are like shooting stars?
I could really use a wish right now :

Having you back

De câte ori am spus amândoi “Stop!”??

De câte ori am crezut amândoi că s-a terminat??

Am pierdut şirul deja..

Deşi mă doare, trebuie să pun capăt minciunii care ne leagă. Deşi te iubesc mai mult decât orice, asta trebuie sa se termine. Ştiu, e greu, dar, până la urmă, ce-a fost între noi? Dacă a fost ceva… Nici nu mai ştiu. Îmi amintesc doar că te iubesc încă din clipa din care te-am văzut prima oară. Şi te voi iubi în continuare. De ce? Asta mă întreb şi eu. Poate pentru că o persoană nu poate iubi decât o dată în viaţă. Oare va dura pentru totdeauna? Nu ştiu, dar mă va durea, sunt sigură. Te voi iubi sau te voi uita, tot va fi dureros, pentru că în sufletul meu tot va rămâne o dâră, un semn că te-am iubit, şi eterna întrebare De ce? De ce nu am trecut peste? De ce s-a terminat? De ce nu e încă lângă mine? De ce? De ce? De ce? Atâtea întrebări, sau cu răspunsuri pe care nu vreau să le aud… Care m-ar sfâşia.

Dar nu mai este nimic de făcut. Poate suntem doar două suflete menite să fie separate pentru totdeauna. Oricât am încerca să schimbăm asta, nu putem. Este probabil singurul lucru care nu poate fi schimbat (vezi Biblioteca vieţilor).

Nici nu ştii cât m-am străduit să fac asta să funcţioneze. Am trecut peste propriile dureri, interese, bucurii, păreri, prejudicii, totul, absolut totul, doar pentru tine.  Nu mi se pare că a fost reciproc… Dar, acum, oricum nu mai contează.

It’s over. We’re done. For good..

Nu ştiu dacă sau de ce m-am născut…

Nu ştiu dacă am primit rolul de spectator sau de personaj în piesă. Ce frumos ar fi dacă aş juca şi eu.. Dar nu ştiu dacă pot.. Doar sunt un NIMENI.

Cum am ajuns în stadiul ăsta umilitor?! Tu. M-ai distrus puţin câte puţin. M-ai redus la tăcere. M-ai facut să fiu un nimeni. Acum cine mă va mai crede?! Nu am putere, bani, dragoste, ură. Nu am NIMIC. Cine va crede când îi voi spune despre tine?! Va fi cuvântul meu împotriva cuvântului tău. Cine crezi că va câştiga?!  Răspunsul e evident: tu. Dar nu mă voi opri. Voi lupta. Atâta timp cât mai am acel CEVA care mă ţine în viaţă, voi lupta. Şi acel ceva este SPERANŢA. Este acel lucru care moare ultimul. Lucrul care îţi dă putere. Din ea se naşte iubirea. Şi aşa va ajunge lumea să mă iubească. Iar tu vei cădea în uitare. Să te văd atunci. Când vei porni de la ZERO. Dacă vei mai avea puterea da a porni. Dacă nu cumva te vei pierde în NIMIC. Până acum, ai avut privilegii, atenţie, doar pentru că cineva avusese grijă chiar de dinainte de a te naşte să ai lumea de la picioare. Eu n-am avut norocul ăsta. Defapt nu e noroc deloc! Este ghinion. Nu poţi spune că ai trecut prin viaţă dacă nu-i cunoşti loviturile. Eu le-am cunoscut. Sunt grele. Am plâns, am suferit. Dar  am ştiut cum să trec peste ele. De ce un NIMENI poate avea mai multă putere decât au avut vreodată banii tăi? Pentru că acel nimeni are putere sufletească. A ta nu ar fi putut dura prea mult..

Dacă te uiţi pe geam, acolo, afară, în lume, sunt mulţi alţii ca mine. Doar că ei nu au noroc să se nască în puf  şi să fie admiraţi numai din politeţe. 

Aceia ştiu despre ce vorbesc.

Trebuie doar să ne facem auziţi.

Noi vom încerca. Dar avem nevoie ca voi să ne lăsaţi să vorbim.

Veţi încerca?

Vara trecută ne-am întâlnit. Pură întâmplare. Ah, ce n-aş da să nu se fi întâmplat. Dar dacă n-ar fi fost să fie?

Dacă aş fi avut ceasul ăla nenorocit la mână…

-Ştii cumva cât e ceasul?te-am întrebat într-o dimineaţă, în drum spre şcoală.

-Ăăă.. Da, stai să mă uit. 7:30.

-Pfiu.. am zis eu uşurată. Deci am timp să ajung. Hei, mergi către centru?

-Da, am plecat de la ore şi mă învârt pe aici.

Aşa de banal a început.

Era ultima zi de şcoală. Mi-am zis: „De ce să nu rămân în oraş? Adică nu am nimic de pierdut… Şi tipul ăsta..”

Cine ar fi crezut că vom ajunge aşa departe? Că va deveni aşa serios? De ce a trebuit şă apari tu? De ce eu nu mi-am văzut de drum? Ştiam  sigur că am plecat destul de devreme de acasă, ca să pot ajunge cu câteva minute înainte de a începe festivităţile.A fost destinul? Cred că nu vom şti niciodată…

A venit vara. În mod normal ar fi trebuit să însemne libertate, dar tu m-ai legat cu lanţurile dragostei, şi m-ai ascuns în cea mai întunecoasă temniţă: sufletul tău.

Mi-ai luat o vară. Totul a fost frumos atât cât a fost. Acum amintirile dor. Plâng de fiecare dată când văd brăţara de la tine, pe care n-am avut curajul să o rup. Plâng de fiecare dată când te visez. Plâng de fiecare dată când închid ochii şi îţi văd chipul venind spre mine. Plâng..

Mi-ai luat o vară.

Pe asta nu ţi-o mai dau.

Dedicat Gobi

Eu ştiu că există un drum către fericire.

Problema este că este un drum greu, cu enorm de multe obstacole: furtuni, fulgere, zăpadă, răni, trădări, orice. Mulţi dintre noi renunţă, pentru că este mult de mers, şi nici măcar nu suntem siguri de ceea ce vom găsi la capătul său. Sau dacă are vreun capăt. Sau dacă vom găsi ceva. Dar ăsta este de fapt riscul. Dacă vrei să trăieşti, trebuie să ţi-l asumi. Nu-i aşa că e un risc enorm? Adică… Poţi să nu faci nimic, să te mulţumeşti cu rutina, cu obişnuitul, DAR poţi să rişti. Şi dacă rişti… Cine ştie? Adică, chiar nu o să găseşti nimic. Trebuie să realizezi că fericirea constă în faptul  că ai avut o viaţă ca de poveste, plină de peripeţii, de lovituri după care te-ai ridicat, fără să conteze cât a durut, fără să conteze cât va durea, fără să conteze nimic în afară de capătul drumului.

Unii au încercat să găsească o scurtătură către fericire. Nu, nu există aşa ceva. Este un drum drept. Unul singur. Dacă cauţi ocolişuri, vei găsi nimic. Vid.

Dar ştii ce e defapt acel drum? E VIAŢA.

Ştii ce e la capăt?

NU, nu ştii..

Dar mergi, caută, treci peste, iartă, fă orice, şi nu regreta NIMIC ce te-a făcut să zâmbeşti!

Călătorie plăcută!

Am avut o părere greşită. Am crezut că te cunosc.

Dar nu era aşa.

M-ai făcut să cred că eşti cu adevărat unic, că eşti altfel decât ceilalţi, că tu  (mă) poţi iubi.

Dar nu era aşa.

M-am înşelat.

Întâi mi-ai aruncat PRIVIREA. Acea privire şmecheră şi cuceritoare, care arăta şi seriozitate. Apoi mi-ai zâmbit. Nu cred că cineva sau ceva ar fi putut rezista acelor momente.  Era o forţă de atracţie prea puternică. Un sentiment care îmi lua cu totul şi cu totul raţiunea. Mă făcea să gândesc cu inima. De fapt nu mai gândeam deloc.  Eram hipnotizată. Ca o păpuşă în mâinile tale. Te jucai cu mine.

N-ar fi trebuit să te las.

Eu sunt un CINEVA. Am sentimente.

Ţi-a păsat?! Deloc!

Ai făcut ce-ai vrut cu mine.

M-a durut.

M-ai folosit cât timp ai avut nevoie de mine. Până ai găsit pe altcineva.

Apoi m-ai abandonat.

Nu te-a durut nici măcar un pic.

Dar pe mine m-a rănit cât pentru doi. Enorm de mult!  M-a sfâşiat!

Sunt distrusă.

Îmi pare rău că m-am înşelat…

Să ştii că nu am nevoie de absolut nimic, absolut nimic în afară de tine!

Aş putea să trăiesc zile, săptămâni, luni, o infinitate fără a-mi trebui altceva în afară de  umărul tău pe care să plâng, mâna ta care să mă mângâie, buzele tale care să-mi şoptească doar două cuvinte: „Te iubesc!”, ochii tăi in care să mă pierd.

Dacă vreodată ai înceta să mă iubeşti, aş putea aş muri. Sigur! Dragostea ta este drogul care mă ţine în viaţă. Sunt complet dependentă de ea! Complet !

Cum am ajuns în halul ăsta?

Nici eu nu-mi pot imagina.

Nici măcar nu-mi pot aminti începutul. A fost demult. Tare demult.

Tot ce îmi amintesc e.. e că am luat o doză din acest drog şi uşor-uşor am devenit total dependentă.

Am încercat să mă las. Să renunţ.Dar e imposibil :de fiecare dată când încercam, devenea mai greu de suportat. Mai mult. Nu credeam că e posibil să porţi o asemenea dragoste pentru cineva. Mă mir că inima mea nu cedează. E mult.

Aşa că nu mă lăsa niciodată.

Nu-mi lua tot ce am mai scump pe lume: pe

TINE.

Ştii, tu porţi o mască invizibilă, sperând să nu o vadă nimeni. Dar nu reuşeşti să mă păcăleşti: eu ştiu că există. Am văzut că atunci când nu eşti decât cu mine, masca se desface de la sine, pentru că nu mai eşti înconjurat de cei pe care speri să îi impresionezi.Atunci ştii că eu te voi accepta aşa cum eşti, nu aşa cum vor toţi să fi. Dar aceste momente de sinceritate completă sunt prea rare, deci tu eşti nevoit să îţi porţi acea mască stupidă mai mereu. E cam greu, nu? Dar ce n-ai face tu pentru a face impresie?! Ai putea să faci orice ca să dovedeşti că eşti cool. Poate nici nu-ţi plac acele lucruri, dar oricui îi place să fie sufletul petrecerii… Deci hai, continuă să-ţi porţi acea mască idioată, care te îndepărtează din ce în ce mai mult. De cine? De mine, de realitate, de adevăr.

Eu voi continua să aştept acele momente în care nu te mai ascunzi după deget, ci spui lucrurilor pe nume.

Ţine minte, voi aştepta.

Deci, atunci când acea mască devine prea grea, dă-o jos în faţa mea. Promit că va fi secretul nostru. Promit că nu va afla nimeni cum eşti cu adevărat.

Promit.

Am un suflet de închiriat… Eu nu îl mai pot folosi. Este gol, pustiu, rece. A rămas aşa de când  acel cineva special a plecat. Fără să îi pese de ce se va întâmpla  cu mine. De ce a plecat? Pentru că nu a crezut în mine. N-a avut încredere în vorbele mele. Totul a început să se prăbuşească atunci. Dragostea, încrederea, loialitatea, totul.  Cum a putut să se îndoiască de mine? Simplu. Au existat acele voci care îi suflau la ureche lucruri. Lucruri urâte.Lucruri despre mine. Erau prea multe. Au început să prindă rădăcini în mintea lui. Şi au crescut. Mult. Mult de tot.

De când el a plecat, sufletul meu a căutat în fiecare din voi ceva frumos, care să îl umple. A fost greu. Unii au meritat. În ei am găsit câte ceva deosebit. Alţii, însă..

Dar sufletul meu tot aşa rămâne. Eu nu îl mai pot folosi.  Este gol, pustiu, rece.

Am un suflet de închiriat.

Merg. Pe o alee… Dacă se poate numi aşa…adică… uita-te şi tu: în dreapta maşini, maşini şi iar maşini! Nici un biciclist sau vreun grup de fete pe role… sau un bărbat care îşi petrece timpul alergând cu căştile în urechi (alergatul pe banda de la sală nu se pune). OK.. Hai să privim în stânga. Ah, uite, un restaurant pe a cărui firmă scrie mare: Romance. Ce drăguţ! Un loc romantic unde ai putea să îţi petreci timpul cu iubitul. DAR, dacă te uiţi un pic mai jos, vezi la măsuţe stând, nu cupluri de îndrăgostiţi, ci oameni de afaceri, discutând contracte. Deci s-au găsit să invadeze până şi teritoriul  dragostei.. Trece o fată cu o faţă cunoscută. O cunosc? Oricum, ea mă cunoaşte. Mă salută şi îmi zâmbeşte. Cred că n-am făcut nimic sau poate am dat din mână… Din reflex. Pe alee, pe lângă mine, un bătrânel stă pe o bancă şi priveşte în gol.. Nu ştiu.. poate plânge ca şi mine în interiorul său faptul că lumea şi oamenii a ajuns în halul ăsta!

Frate, gata! Nu mai pot! Mă omoară: maşini cu motoare super zgomotoase, afaceriştii care aproape urlă unul la altul, claxoane, un turist care se ceartă cu portarul hotelului din apropiere… STOP!! E prea mult. Închid ochii. Totul se opreşte. E alb-negru. Nimic nu mai mişcă. E ca un tablou prost pictat. Adică pictorul nu s-a gândit cât de enervant va fi, cât de greu să trăieşti în aşa o lume?! Iau eu pensula. Uite, în loc de maşini, sunt biciclete, role, skate-uri. În loc de acei manageri sau ce-or fi ei, perechi de îndrăgostiţi. Portarul dă mâna cu acel turist. Sunt fericiţi toţi… :)

Dar simt ceva pe braţ. E mâna altcuiva. A, e amica mea.

-Hai,  ne aşteaptă fetele! Grăbeşte-te şi tu un pic!

M-am trezit. Restaurantul arată la fel ca înainte, pe stradă e plin de maşini, portarul se ceartă cu acel turist.

Degeaba. Nu mai are nici un rost să încerc să îi ajut sau să îi schimb. Pot doar să mă schimb pe mine. Sper că mai sunt măcar câţiva ca mine pe aici pe undeva. Sper să nu fiu Doar eu.

Sper.

Acest post este dedicat cititorilor nemulţumiţi, lui Adrian în special. Dacă nu vă plac posturile mele, nu citiţi! Frate, nu vă obligă nimeni să citiţi ceva ce nu vă place! Şi nu, nu copiez chestiile astea de pe alte site-uri. Dacă eu am imaginaţie şi tu nu ştii de ea?! Ăsta nu e un motiv să mă insulţi.

Repet: NU îţi place, NU citi, NU lăsa comentarii urâte, şi mai ales NU comenta pe numele altora!

p.s.: Gobi, a uitat un „haaaaa” dupa „nabituuuu”… Te iubesk, blondo.:X

De ce?

De ce să visez?

Are vreun rost?

Cum poţi să întrebi aşa ceva?! Adică…vreau să spun că visele sunt unica pată de culoare de pe realitatea asta monocoloră. Dacă n-am putea visa, am fi nişte adevărate legume… Fără nicio speranţă, fără niciun ideal, fără libertate. Ar trebui doar să ne încadrăm în tiparul de roboţei perfecţi. Eu, fără vise nu pot trăi. Dacă vreau să mă îndepărtez de tot, să iau o pauză, închid ochii pentru două minute şi zbor în Neverland. Acolo totul e posibil: pot să zbor, să mă întâlnesc cu extratereştrii, să merg pe apă, orice. De fapt, de ce îţi spun eu ţie asta? NU, nu ai auzit nimic. Nu o să te las să-mi distrugi şi ultima bucurie. Nu poţi fi chiar aşa de crud. Nu ai motive. Până la urmă, eu te-am creat! Dacă vreau, închid ochii şi tu dispari. Dispari pur şi simplu.  Şi, de fapt, de ce te-am creat?! Cum mi-am putut imagina măcar o fiinţă aşa de rea, fără scrupule, fără sentimente?! Nu, e clar că nu am fost eu… Eu visez doar lucruri frumoase.

Aşa că Visele nu ţi le dau!

Nu mi le poţi lua!

Să visez e viaţa mea!

Întotdeauna am urât horoscopurile.

Tu te-ai gândit vreodată că tot ce facem sau ce vom face este scris?? Scris în cărţi, aşezate toate într-o bibliotecă, undeva… Undeva unde nu putem ajunge. Da, o bibliotecă cu şase miliarde  şi ceva de cărţi, fiecare pentru câte un om.

Se spune că oamenii fac alegeri, că totul depinde de noi, dar totul a fost decis deja. Nu putem alege altceva, nu este decât o opţiune. Nu te poţi împotrivi, nu poţi spune „Nu!”, trebuie doar să citeşti şi să te conformezi.  Deci noi suntem decât nişte marionete  care joacă după cum spune povestea. Fără libertate de alegere.

Ei bine, NU.

Eu NU.

Uite, intru în biblioteca aia şi îmi iau cartea. Uite ce scrie: Ai 50 de ani, o viaţă perfectă: doi copii, un soţ loial, o casă mare şi confortabilă…. Bla-bla-bla.. NU, nu-mi convine. Poate vreau 5 copii, să locuiesc într-o rulotă, şi să fac înconjurul lumii. Poate vreau să locuiesc într-un palat. De exempu, acum vreau să rup cartea. Şi asta fac. O rup în bucăţi si bucăţele. De acum sunt liberă. Liberă să fac orice. Liberă să fac alegeri. Liberă să spun „Da” sau „Nu”. Şi distrug şi celelalte cărţi, ale voastre. A ta. Da, le rup. De acum poţi face ce vrei tu, greşeli, alegeri, decizii, orice. Scrie-ţi propria carte. Fii tu!!! Nu lăsa pe nimeni şi nimic să îţi ia stiloul din mână şi să scrie. Fii propriul autor!!

Pot să pariez că a ta va fi cea mai grozavă carte, că vei alege numai binele, că vei învăţa din propriile greşeli, şi din ale celorlalţi, pentru că nu vei avea tu timp să le faci pe toate. Sunt convinsă că va bate povestea cu „Făt-Frumos din lacrimă”, că vei fi chiar tu un Făt frumos, sau o Ileana Cosânzeana. Poţi fi orice. Oricine. Oricum.

Aşa că ia stiloul şi scrie.

Scrie ce vrei tu.

Fii tu!!!

Uite cum viaţa ne pedepseşte atunci când…

Destinul ne face să regr

Viaţa ne pedepseşte mereu. Pentru faptele bune, ne pedepseşte făcându-ne să alegem variante greşită, aşa ajungându-se la faptele rele, fiind pedepsite atât de crunt!

Aşa i s-a întâmplat ei: Cupidon a făcut-o să se îndrăgostească nebuneşte şi apoi a ales varianta greşită, a ales să îşi înşele iubitul, pentru a se împlini pe plan profesional.  Greşit! Greşit! Greşit!!! Deşi conta enorm ca firmele să fuzioneze, GREŞIT.

A doua zi, el a venit să-şi aplice cererea de demisie. Nu vroia sub nicio formă să intre în biroul ei, să o privească  sau să-i adreseze vreun cuvânt, aşa că s-a dus la secretara ei. Ea, când l-a văzut prin uşă, şi-a sunat secretara şi i-a spus să-l trimită înăuntru. După ce  el a intrat, secretara a tras jaluzelele care acopereau uşa, ca să nu vadă nimeni nimic.

-Bună ziua. Vreau să îmi aplic cererea de demis… a început el cu o voce seacă, străină, din care nu reieşea nimic.

-Ce ai văzut nu e ceea ce pare! l-a întrerupt ea.

-Repet: vreau să îmi aplic cererea de demisie.

Ea a tras aer în piept şi i-a răspuns pe un ton cât de cât răstit:

-În calitate de director, nu accept. Eşti unul dintre cei mai buni angajati ai firmei şi nu îmi permit să te pierd.

-În regulă. S-a întors să plece.

-Chiar s-a terminat?

-La ce vă referiţi?

-Ştii foarte bine la ce m-am referit!

-Aham..

-Lasă-mă măcar să îţi explic.

-Ce este de explicat? Că erai cu altul? Şi doar ca să aprobe fuziunea?! Asta am înţeles. Mai este ceva?! a întrebat el retoric.

-Da, mai este. A mai rămas de spus faptul că te iubesc mai mult decât pe propria persoană.

Atunci el a rămas pe loc, probabil uimit. Ea s-a dus la el şi, deşi la început a fost respinsă, l-a sărutat. Mai arzător ca niciodată. În scurta pauză în care buzele lor s-au dezlipit, ea a şoptit:
-Te iubesc!

El s-a dat înapoi şi a spus:

-Cum aş putea să mai am încredere în tine?!

-În viaţă trebuie să ne asumăm riscuri. Eşti gata să-ţi asumi unul? a spus ea şi l-a privit seducător.

Atunci el a lăsat garda jos şi a sărutat-o îndelung.

A trecut o lună. Ei sunt împreună şi ţin unul la altul mai mult ca niciodată.

Într-o zi, se plimbau în parc, ţinându-se de mână.

-Ştii.. am ceva să-ţi spun…Îţi aminteşti perioada aia în care tu şi directorul ăla…

-Da. a spus ea scurt şi uitându-se în altă parte.

-Păi, ştii, şi eu am…am fost cu altcineva…

Va urma…

Nu va mai urma. Cel putin nu de la mine. De aici ai libertate de alegere:poate ea nu a trecut peste. Poate a considerat că sunt chit. Poate au decis că pur şi simplu nu mai merge. Alege. Scrie Propria carte.  TU.

Au trecut câteva luni de la aniversarea unui an de cuplu. Ea a început să fie distantă, să îl evite intenţionat. Nu îi răspundea la mesaje sau la telefoane, nu îl suna mai deloc. Atunci când se întâlneau, era scurtă, directă, seacă. El a realizat că ceva nu e în regulă. Într-o seară , se uita la un meci. Brusc s-a luat curentul. A rămas nemişcat, gândindu-se la ei doi.

A decis să o surprindă cu ceva. Ea îi spusese că rămâne să lucreze până tărziu şi fără să gândească, şi-a luat portofelul şi a ieşit pe uşă, în tricou, deşi afară ploua cu găleata. În drum s-a oprit la un magazin cu bijuterii. Tot ce am auzit a fost: „Care este cea mai scumpă verighe…”.

A ajuns la sediul companiei. Şi-a făcut curaj şi a intrat. Cât urca cele 4 etaje , se gândea: O să mă duc la ea, o să îngenunchez în faţa ei, şi îi voi spune:”Vrei să fii..? ” Nu, nu, îi voi spune .. Îi voi spune exact ceea ce îmi vine pe moment, exact ceea ce simt atunci când mă uit în ochii ei.

Mergând pe coridorul care era perpendicular cu cel pe care era biroul ei, simţea că i se pune un nod în gât. A făcut stânga.Ceea ce a văzut prin uşile transparente l-a şocat. Era ea. Nu era singură. Era cu directorul firmei cu care urma să fuzioneze compania ei. Dar ar fi fost OK dacă ar fi fost doar atât.  Partea proastă e că se sărutau. Defapt, directorul o săruta pe ea. De la ea, niciun semn de voinţă, de atracţie, chiar nicio dovadă de viaţă. Ea l-a întrerupt cu o scuza idioată: Mă duc să-mi iau un pahar de apă. Doreşti ceva?. Când a ieşit pe hol a rămas neclintită. L-a văzut pe EL. Pe EL, pe care îl iubea mai mult decât pe propria persoană, pe EL, cel pe care îl minţise. Pe EL.

Stăteau şi se uitau unul la altul. Şi atât. Se uitau. În ochii lui nu era nimic. În ochii ei parcă se distingeau: şocul, disperarea, frica. El s-a întors să plece. Ea l-a prins de braţ. Din cauza bruscării, i-a căzut din mână ceva. El s-a smucit şi a plecat. Ea s-a aplecat şi a cules acel „ceva” de pe jos. Era o cutiuţă roşie, în formă de inimă. O cutiuţă din care ar fi putut răsări fericire. Dar care înrăutăţea atât de tare lucrurile.. Atât de tare.

Va urma…

Povestea lor a început cam banal,e o poveste pe care o vedem de zeci de ori în filme : EA citeşte concentrată un raport al vânzărilor companiei sale, iar atunci când împinge uşa, fără să se uite, îl loveşte pe EL. EL care venea să încerce să se angajeze la compania respectivă.

-Îmi cer scuze, eram total concentrată pe chestia asta cu vânzările… Nu te văzusem.. Eşti OK?

-Da, da, sunt în ordine. Lasă-mă să te ajut să îţi strângi hârtiile..

-Mulţumesc, a spus ea şi şi-au zâmbit. Trebuie să plec. Ne mai vedem.

-Da…OK, pa.

Ziua următoare, ea i-a spus secretarei:

-Ai găsit pe cineva bun pentru postul ăla liber?

-Ăăă..Da…Să îl chem?

-Da, aş vrea să îmi cunosc şi eu asistentul…

Peste 2 minute, cine crezi tu că intră în biroul ei? Yep, ai ghicit… Ea nu l-a observat la început pentru că scria. El n-a recunoscut-o din  prima. Când s-au uitat unul la altul:

-Ăăă…Bună… O caut pe şefa mea…Cred că am greşit biroul… O să plec să caut mai departe. Sunt nou pe aici…

-Păi ai greşit. Decât dacă nu eşti noul manager.

-Eu sunt.

Mă rog, de aici poţi să îţi dai seama şi singur(ă)… S-au întâlnit şi mai des, iar într-o zi, nu s-au mai putut stăpâni, n-au mai putut să  pretindă că nu este decât ceva profesional: mâinile lor s-au atins „întâmplător”, s-au uitat unul în ochii celuilalt  şi s-au sărutat pătimaş. Birourile erau goale, era trecut de 10 seara… S-au lăsat purtaţi de val. Aşa s-a născut o frumoasă poveste de dragoste, care înflorea pe zi ce trece: făceau plimbări iarna prin parcurile goale, jucându-se în zăpadă, călătoreau împreună, plimbări prin ploi de vară, prin păduri, toamna, şi tot felul de chestii romantice.

Aveau ceva ce puţini au: FERICIREA.

Va urma…

Ne certasem.

Eram supărată din cauza asta.

Trecuseră mai mult de 4 zile de când nu-l văzusem, nu-l auzisem, nu auzisem nimic despre el.

Vroiam să-l sun. Nu, nu vroiam, aveam nevoie, trebuia. Simţeam că totul se va termina dacă nu voi prelua eu iniţiativa şi îl voi suna. Am luat fixul din furca de pe perete. Am format numărul. Nici nu trebuia să mă gândesc  când tastam cifrele. Era deja o mişcare din reflex.  Când am dus telefonul la ureche, am avut unul dintre momentele alea stupide cand te gândeai: Ştii, dacă nu vrei, poţi să n-o faci! Sigur te va suna el, să-şi ceară scuze, să-ţi ceară să te gândeşti dacă vrei să mai fiţi împreună… apoi mi-am alungat acel gând din minte, pentru că eram conştientă că îl jignisem. Probabil era supărat pe mine. Foarte probabil. Aşa că am ascultat în continuare beeeeeeeeeeeeeeeeeeep-urile. Am început să număr. 1…2…3…4…5…6…7…8…9…10…11…12… M-am hotărât că dacă ajungeam la 50, voi închide şi mă voi duce să mănânc îngheţata aia mare din congelator… Dar am ajuns la 148 şi el n-a răspuns.

Involuntar, telefonul mi-a alunecat printre degete.

Am crezut că se va izbi de parchet şi mă va face să mă aplec după el. Dar datorită firului foarte puternic, nu a ajuns până jos. Auzeam voci din difuzor, deci, probabil că răspunsese, în sfârşit. Sau, mai posibil, intrase roboţelul să spună cuvintele alea banale : Abonatul nu răspunde, vă rugăm încercaţi mai târziu. Chestia e că eu nu voi mai încerca mai tîrziu, nu voi mai încerca deloc, niciodată.

Am rămas complet nemişcată, cu mâna încă aproape de ureche, în picioare. O lacrimă mi s-a prelins pe obraz, iar vederea îmi era înceţoşată de alte lacrimi care au curs mai tărziu. Mă dureau. Îmi ardeau obrajii. Mă desfigurau.

Ăsta a fost ultimul lucru pe care l-am simţit, dar nu sunt sigură nici de ăsta. Este posibil să fi ghicit doar…

Apoi am văzut numai alb în faţa ochilor. Apoi negru. Alb, negru, pe rând. După aceea, au început să se amestece, ca două vopsele care se întrepătrund.

Cred că am căzut inconştientă pe jos.

Cred…

Cred că…

NU, nu mai cred nimic.

Tot ce ştiu e că ăsta a fost telefonul care m-a făcut să plâng. Să plâng pentru ultima oară.

Azi, la scoala, pe teava de la calorifer unde obisnuiesc sa stau, m-am asezat din nou. Mi-am pus castile in urechi si ascultam „Lithium”. Era pauza. Mi se parea ca trecusera ore de cand se sunase de iesire.

Intr-un final, m-am dus in clasa si mi-am luat telefonul ca sa vad cat e ceasul. Era 13:09.  De intrare se suna intr-un minut. Pe fundalul telefonului meu era o printesa care statea trista si privea in jos de la balconul unui turn. Am inchis ochii si mi-am inchipuit ca ea plangea. Plangea pentru ca ei ii era destinat sa se casatoreasca numai cu primul care ar fi reusit sa miste limba minutarului ceasului enorm din camera sa. Nimeni nu incercase, pentru ca ceasul era blocat de sute de ani, total intepenit. De ce se va casatori doar cu acel erou??? Pentru ca tatal ei tinea prea mult la ea, ca sa accepte ca vreun barbat sa i-o ia de langa el. Era unul din acei parinti stupizi care la majorat ti fac torturi roz cu fata ta pe ele si isi pun cornete idioate in cap…

M-am uitat iar la ceas. era tot 13:09.

Sa revenim…Stiti clasica poveste : ea se indragosteste de fermecatorul  servitor, dar povestea lor de dragoste este imposibila din cauza blestematului de ceas care nu se misca… Chestia este ca ea a dat ordin ca toti barbatii din castel sa incerce, astfel ca nimeni sa nu banuiasca faptul ca ea spera ca EL sa reuseasca. Incearca toti, ma rog, niciunu nu reuseste… bla-bla-bla… vine randul LUI. Atunci printr-o putere inimaginabila el reuseste si toti raman muti…. A REUSIT!!! Fata era a lui! Cand alerga la ea sa o sarute, exact inainte ca buzele ei sa le atinga pe ale lui, limba ceasului s-a intors la loc si timpul s-a oprit. Timpul s-a oprit… Exact atunci. Exact in cea mai frumoasa secunda din viata lor. Nu! Nu se poate. Buruieni cresc si ma impiedica sa vad! Nu! Trebuie sa fac ceva! Nu ii mai vad! Nu se vor mai casatori! Nu vor mai trai Happy Ever after, nu vor mai avea parte de acel Happy Ending. Ce sa fac?! cum sa ii ajut?

M-am uitat la ceas. Brusc s-a facut 13:10.

A sunat.

A trecut minutul…