blog simplu

Există oameni care ”n-au cum”. N-au capacități, nu pot învăța (sunt oameni cărora li se dă mai greu învățatul). Sau nu sunt apți fizic de mai nici o muncă. Sau au moștenit de la alții (de obicei de la apropiați) probleme care îi trag în jos. Sunt oameni care pur și simplu n-au norocul de a avea acces la educație, informare sau chiar comunicare. Este lume care s-a născut cu ghinion. Mai sunt și oameni care știu, pot, vor, dar n-au resurse. Și n-au nici o șansă să le obțină.

Oamenii ăștia pot fi triști, pentru că-și conștientizează neputința, pot fi resemnați din aceleași motive sau pot, pur și simplu, să se străduie în continuu. Dar ei nu vor face mare tragedie din asta, nu vor scanda lozinci și nu vor da vina pe toți cei din jur. Iar cel mai important – nu vor încerca să-i tragă pe ceilalți în jos, ci dimpotrivă, își doresc să fie de folos măcar altora, dacă nu pot face nimic pentru ei.

Pe de altă parte sunt oameni care au resurse, au acces la informații, sunt apți de orice și-ar dori, dar au o problemă mare: sunt indiferenți și li-i lene să-și miște fundul pentru binele lor. Pe lângă faptul că nu fac nimic, pentru nereușitele proprii ei dau vina pe oricine în afară de ei înșiși, încearcă să-și demonstreze superioritatea (absentă) și să facă rău celor care au reușit să se afirme sau, cel puțin, par ”de perspectivă”.Ăștia sunt frustrații – oamenii veșnic nemulțumiți de toți (cu excepția propriei persoane). Pe mulți dintre ei îi puteți vedea în poziții mici (asistenții asistenților asistentului secundar, старший куда пошлют, ”specialiști” fără specializare etc.) încercând să demonstreze că totul depinde doar de ei.

Pe scurt – dacă vedeți un om frustrat – el nu neapărat merită compătimit. S-ar putea să fie unul din cei care au avut posibilități, dar lenea și indiferența i-a transformat în mediocrități.

Un roman francez (de F. Beigbeder), pe scurt, în citate.

Nostalgicii copilăriei sunt persoane care regretă vremea când exista cineva care să se ocupe de ele.

Ciudat cum se spune despre câte cineva: „a scăpat”, atunci când a putut să plece. Nu te poți salva și rămânând?

Creierul deformează copilăria, spre a o înfrumuseța sau a o urâți, pentru a o face mai interesantă.

Paradisurile artificiale ne ajută să alungăm infernurile naturale. 

Poate lucrul pe care îl luam drept amnezie nu e decât libertatea?

Viața este o vale a plângerii.

Pentru mine viața a început când mi-am părăsit familia. Abia atunci m-am hotărât să mă nasc. După părerea mea, viața se împarte în două: prima parte este cea a sclaviei, a doua se utilizează pentru a încerca s-o uiți pe cea dintâi.

Să te interesezi de copilărie e un subterfugiu fie de ramolit, fie de laș.

Ce păcat că trebuie să aștepți sa ajungi un muribund pentru a-ți redescoperi, în sfârșit, memoria.

Tăcerea celor vii e mult mai greu de înțeles decât a celor morți. 

Oricine salvează o viață, salveaza intreg universul.

Trecutul ți-l poti uita. Ceea ce nu înseamnă că te poți și vindeca de el.

Copilăria mea e de reinventat. Copilaria este un roman.

Amnezia este o minciună prin omisiune.

Timpul este o cameră de luat vederi, timpul face să ne treacă prin fața ochilor fotografii.

Imaginația este o formă de manifestare a memoriei.

Cand îți petreci întreaga copilărie ymbrăcat la fel ca fratele tău, îți vei petrece apoi întreaga vârstă adultă încercând să te diferențiezi de acesta.

Genul stiințifico-fantastic este căutarea prospectiva a posibilului.

Într-un roman, povestea e doar pretextul, carnavaua. Important e omul pe care-l ghicești dincolo de textură, persoana care ne vorbeste. Nu am gasit definiție mai buna pentru ceea ce poate aduce literatura decât: a auzi o voce omenească. Povestirea unei aventuri nu este un scop.

Fericirea de a fi rupt din lume, iata cea dintâi dependență a mea.

Nu m-am mai putut opri să nu folosesc cititul ca mijoc de a face sa dispară timpul și scrisul ca mijloc de a-l opri.

Dacă vrei să atragi atenția cuiva, trebuie să-l părăsești.

Să ai grijă de copilul tău îți scade valoarea în ochii lui, căci devii un obiect al cotidianului.

Fiecare melodie o șterge pe cea înregistrată anterior pe aceeași casetă tot așa cum, în memoria noastră, fiecare amintire o strivește pe cea de dinainte ei.

Ființa umană este un explorator care, poate începând de la o anumită vârsta, încetează să mai privească înainte, întorcându-se. Dacă s-a și reprodus, dispune și de un ghid pentru a se revizita pe sine însuși.

Dacă ar fi să definesc fericirea de a trăi, fericirea de a exista, atunci prin acele hohote [ale copilului] aș face-o, ca o apoteoză, ca o binecuvântată recompensă, ca un balsam coborât din ceruri.

Definiție posibilă a iubirii: un electroșoc care resuscită memoria.

Pesimismul îi folosește drept armură. Într-atât se așteaptă la ce poate fi mai rău, încât nicicând nu poate fi surprins.

Copilăria ne-a definit odată pentru totdeauna, întrucât societatea ne-a infantilizat pe viață.

Constat că virtutea și credința par a-i aduce fratelui meu mai multă bucurie decât îmi aduc mie hedonismul si materialismul.

Petrecerile dezabuzate de adolescent întârziat nu sunt atceva decât semnul unei ascultări docile a mersului lumii. Somația capitalistă (tot ceea ce este plăcut este obligatoriu) este la fel de stupidă ca și sentimentul creștin al vinovăției (tot ceea ce este plăcut este interzis).

Îndepărtarea de familie este supunerea în fața unui individualism amnezic.

Lipsiți de legăturile familiale, nu mai suntem decât niște numere interșanjabile, ca „prietenii” de pe facebook, cererile de locuri de muncă de la Agentia Națională pentru Muncă ori prizonierii din arestul preventiv.

Căutarea plăcerilor efemere diminuează speranța de viață a scriitorului.

Durerea nu provine doar din starea de recluziune, ci și din speranța fără încetare preschimbată-n decepție.

Nefericiți sunt cei ocoliți de nefericire.

O singurătate veselă și totuși, singurătate.

Copii își doresc un lucru imposibil: ca nimic să nu se schimbe vreodată. Și își consideră părinții egoiști când, de fapt, egoiștii sunt ei, cei care ar vrea ca părinții să se sacrifice pe veci pentru ei.

Fericirea repetitivă, plicticoasă și monotonă ca o litanie este suspectă.

Fiecare gest, fiecare cuvânt pronunțat are consecințe.

Ar fi trebuit să fim fericiți, însă nu am fost. Și atunci, ne-am prefăcut a fi.

Prefăcându-te că nu ai probleme, nici amintiri nu vei mai avea.

Am dezvoltat, ca pe un dar, o capacitate supraomenească de uitare: amnezia ca talent precoce și strategie de supraviețuire.

E ceva mai rău decât să ai un tată absent: să ai un tată prezent.

Cărțile sunt o modalitate de a le vorbi celor cărora nu suntem în stare să ne adresam prin viu grai.

Eram închis într-o minciună. În momentul în care am înțeles că amnezia mea provenea dintr-un simplu nespus, totul mi-a reapărut pe peretele bortei mele de șoarece, ca și cum s-ar fi făcut ziuă, ca și cum o perdea s-ar fi ridicat de pe o copilărie în fine eliberată.

O femeie singură, care crește doi copii, muncește ca un ocnaș. Am înțeles ce înseamnă o celibatară: cineva care ți-a dat viață pentru a și-o putea sacrifica pe a sa.

Dragostea mamei era atât de posesivă, încât ajungea dureroasă. Iubirea ei nu înceta sa își ceară scuze fiindcă iubește. Era un sentiment care, uneori, plictisea, dând impresia că nu face altceva decât să compenseze un gol.

Copilăria a făcut din mine o ființă însetată de trupurile feminine, de o revanșardă misoginie.

Realitatea este o valoare supraestimată.

Tata a probat visul capitalist, iar mama utopia feministă și au fost pedepsiți cu severitate fiindcă și-au dorit să fie liberi.

Nefericit e sufletul îngrijorat de viitor. Seneca

Întreaga mea viață am evitat să scriu cartea de față.

Mereu suport acuzații pe nedrept, sunt cauza tutror nenorocirilor de pe lume, m-am obișnuit, doar sunt catolic.

A-ți povesti o altă viață decât a ta este minimul necesar pentru a deveni romancier.

Sa scriu înseamnă să mă eliberez de mine însumi.

Mi se părea că sinceritatea este plictisitoare.

Scriitura poate folosi drept revelator în sensul fotografic al termenului.

Înăuntrul nostru este îngropată o aventură care nu cere decât să fie descoperită și care, dacă reușim să o extragem din noi, s-ar putea dovedi povestea cea mai uimitoare de care am dat vreodată.

M-am hotărât să nu mai fiu altcineva.

Așa e și misiunea soldaților, și a scriitorilor. În lumea noastră, murim pentru voi fără a fi dintre ai voștri.

Noi suntem generația care nu are nevoie să profite de oportunități. Suntem mai norocoși decât părinții sau buneii noștri. Avem marele noroc să ne creăm oportunitățile după bunul nostru plac.

Nu-ți place localitatea sau țara în care trăieși – nu-i chiar așa de greu să pleci în altă parte. ești medic de profesie, dar îți place publicitatea? Nimeni nu te oprește să-ți schimbi jobul. Nu-ți place salariul sau colegii? Ai toată libertatea să pleci în altă companie, la alt angajator.

Iar în cazul în care nici opțiunile deja existente nu-ți plac – poți să nu faci facultate, ci să înveți ceea ce simți că e bun pentru tine; poți să-ți faci propria afacere unde să funcționeze totul așa cum consideri tu că e mai bine; poți să protestezi în stradă sau să scrii articole pe blog ca să-ți manifești dezacordul cu ceea ce se întâmplă. Nimeni nu-ți limitează libertatea de a-ți crea viața la care ai visat.

Trebuie doar să decizi ce vrei tu, să alegi.

Am citit ceva timp în urmă un articol despre niște posibile modificări în principiile de impozitare din Rusia. S-a făcut și un sondaj. Rezultatele sunt exact cum m-am așteptat:
* majoritatea susțin impozitarea graduală a venitului – evident, marea majoritate a populației are venituri mici și le e comod să primească compensații pe seama celor cu venituri mari
* majoritatea populației susține mărirea impozitelor pe mărfurile de lux (anumite categorii de mărfuri, gen imobile sau metale prețioase) – și iar populația cu venituri mici (și probabil invidioasă și ranchiunoasă) vrea ca cei care-și permit să cumpere bijuterii scumpe sau mașini de lux să fie impozitați suplimentar
* aproape nimeni nu e de acord cu mărirea impozitelor pe bunurile imobile – aceeași populație săracă, care a moștenit terenuri și apartamente de pe vremurile sovietice, nu vrea să plătească nimic statului. Deși imobilele nu-s din cele mai accesibile plăceri.
Când vine vorba de cei care se descurcă mai bine, lumea care ”n-are de unde” vrea să-i stoarcă, să-i nimicească (din invidie probabil).

O bună parte din noi au anunite ”standarde”, un set de criterii de apreciere a anumitor lucruri și oameni, un set de principii pe care le respectă, un set de atitudini față de ce se întâmplă în noi sau în jur.
Doar că unii le au duble. O confirmă și sondajul despre care scriam mai sus. Pentru mine, a avea standarde duble înseamnă a fi profitor și ipocrit.
Ar fi bine să aibă toți puterea să facă așa, încât vorbele, faptele și gândurile să coincidă. Și să fie și corecți.

De multe ori auzim și spunem că ”nimeni nu e perfect” și toți creăm impresia că înțelegem că așa e.
Totuși, majoritatea sunt în căutarea unui om perfect. Doar că uită că el nu există. Și posibil că nici nu există oameni care ar fi perfecți unul pentru celălalt. Sau poate da.

Dar de ce totuși căutăm omul perfect? Probabil pentru că speranța noastră cea mare e să găsim pe acel cineva fără defecte, care să ne iubească necondiționat, cu dăruire totală de sine și cu pasiune. Căutăm dragostea. Noi toți avem nevoie de dragoste.
Și toți suntem diferiți, cu diferite obiceiuri, aspirații și caractere. Când găsim pe cineva aparent perfect, savurăm în delir bucuria că în sfârșit, după îndelungate căutări și așteptări, am găsit ingredientul principal al fericirii. Totuși, defectele ies la iveală, apar dubii, scepticism etc și mulți dintre noi se resemnează, renunță la ce au și reîncep căutările.
Acești oameni uită că toți avem defecte și dacă nu lucrăm asupra noastră, a fiecăruia, dacă nu ne ajutăm reciproc să ne corectăm și să ne adaptăm unul altuia – istoria se repetă iar și iar – speranțe, dezamăgiri, căutări.
A fi în doi înseamnă dorință, încredere, multă răbdare, empatie, multă muncă, multe eforturi și dedicare totală.

și rezumatul mai jos

Ai multe vise, speranțe și aspirații. Momentele de fericire nemărginită pe care le simți cu fiecare succes creează senzația de împlinire totală, senzația că acesta e un fel de apogeu al vieții.

Doar că nu se termină totul aici. De fapt în acest moment începe partea dificilă. Indiferent de natura reușitei (profesional, social, personal, financiar etc.) există consecințe. Împlinirile nu sunt o finalitate, ci începutul unei noi etape. Din momentul în care a fost realizat un scop, un vis, important e să continuăm să lucrăm asupra lui.

Dacă dorința ta cea mare e să fii recunoscut ca ”cel mai bun” în domeniul tău, când l-ai obținut e important să depui eforturi mai mari ca să-l păstrezi și să demonstrezi că l-ai meritat cu adevărat și că meriți chiar mai mult. Dacă n-o faci – acestă reușită se poate transforma în povară.

Pentru unii provocarea cea mare e o persoană deosebită, cea care îți va face viața fericire continuă. Momentul de glorie (prima declarație de dragoste, ”oficializarea” relației sau alte ”momente-cheie”) nu reprezintă o finalitate, un succes pe care-l poți pune în ramă, pe polița cu trofee. Este exact momentul în care trebuie să începi a munci dublu. Triplu. Să devii mai flexibil, mai empatic, mai cumpătat și mai afectuos. Să surprinzi, să fii atent. Să demonstrezi în fiecare zi acelei persoană că meriți atenția, timpul și, mai ales, afecțiunea ei. Să-i reconfirmi continuu că ești alegerea potrivită. Prin atitudinea și acțiunile tale să o faci să tresară de bucurie când își amintește de tine, dar și să treacă cu vederea micile tale defecte (asupra cărora, evident, o să lucrezi). Dacă nu faci toate astea – această ”realizare” devine unul din marile tale eșecuri. O altă istorie tristă (și poate chiar rușinoasă).

A obține un succes nu este doar victorie, e o resposabilitate.

you stop being successful when you think you did your best, there’s always place for better. (citat furat de la Victoria)

Și cât de puțin pot valora banii.

Merci Victoriei pentru link.