Ard
albul zăpezii,
încalec
flăcările timpului,
colorez
adâncul părului.
Patinez
printre oameni gri,
lustruiesc
gheața orașului,
schimb
suprafețe în oglindă.
Țintuiesc
lacrimi de ochi triști,
construiesc
țurțuri pe pleoapele durerii,
sap
canione pentru fluvii de nepăsare.
Și cu toate astea,
nu mă sperie
creșterea impozitelor,
nu mă înspăimântă,
frigul polar,
dar...
mă îngrozește enorm
gheața din suflete.
Amintiri cu Moș Gerilă
Când eram mic, doream să cresc, să mă fac mare,
Nu-nțelegeam că viața-i mai mult de-un simplu joc.
Am uitat de jucării, am aflat hotare,
Am trecut cu sufletul prin apă și prin foc.
Pe-atunci, daruri primeam doar de la Moș Gerilă.
Mă întrebam: Oare de ce e-n haine roșii?
În al căciulii vârf, de ce avea o bilă?
De ce venea în vizită la miezul nopții?
Doar mai târziu, am aflat că e și-un Moș Crăciun.
Că e un hoț Gerilă, de identitate,
Că nu avea nimic comun cu moșul cel bun.
Vă pot confirma asta, fără doar și poate!
E prea târziu azi pentru povești cu moșii buni!
Caut acum inocența copilăriei
În oglinzi cu flori de gheață, printre brazi străbuni,
Rugina nu o văd pe tabla jucăriei...
Întâlnire cu Anul Nou
În plimbarea mea de astăzi, mă ciocnesc umăr în umăr cu Anul Nou. Mergea pe stradă cu pași timizi și fără o destinație precisă. Părea derutat, împovărat de griji. L-am recunoscut, chiar dacă nu avea pletele albe pe care le poartă de obicei.
Eu îmi cer scuze, deși sunt pe banda mea, iar el e cel cu un parcurs sinuos. Nu mă bagă în seamă. Pare să nu audă vorbele mele. Doar scutură ușor zilele ce-l îmbracă. Încearcă să le potrivească la anotimpul din care s-au desprins. Însă e bătrân, are vederea slabă. Îl privesc și mi se pare ciudat ca zile călduroase să fie pe petecul de iarnă și cele cu fulgi mari de zăpadă să stea agățate de sfârșitul primăverii.
Nu cred că de aici îi vin grijile. Era obișnuit să fie primit de oameni cu artificii și urale. Dar acum, artificiile rănesc oameni, iar uralele s-au transformat în strigăte de durere. Fețele care altădată erau pline de veselie, azi sunt acoperite cu văluri de tristețe, schimonosite de disperare. Riduri adânci ascund gânduri, temeri.
E cu adevărat derutat. Nu știe ce se întâmplă cu lumea în care a ajuns, unde cel care are de toate uită de cel sărac, unde escroci îi păcălesc pe cei mai puțin educați. Nu înțelege de ce frați se războiesc.
Mulțimi îi strigă că vor să se întoarcă acele vremuri în care erau cuprinse de orbire și problemele din jur nu le atingeau. Dar el nu înțelege ce le lipsește, doar la fiecare revenire, sacii lui erau tot mai mari, de ce lumii nu-i pasă de bunătățile aduse și ar vrea să retrăiască acea stare vremelnică numită tinerețe.
Văzându-l atât de rătăcit, eram curios să știu încotro se îndreaptă. Va reuși să zugrăvească din nou cerul cu albastrul intens pe care-l așteptăm noi toți sau grijile îl vor prinde sub șenilele monștrilor de oțel? Va reuși el să aducă pacea în case și în inimi?
Aș vrea să fac mai multe pentru el. I-aș recomanda niște tablete, dar cum nu sunt doctor, mi-e teamă ca tratamentul să nu fie unul greșit.
Mă așez în genunchi și mă rog să-și recapete liniștea, seninătatea. Apoi îi strig tare, să mă audă acolo, în înălțimea lui:
An Nou, vino cu liniște și pace și sănătate! E strictul necesar care ne poate readuce fericirea!
Globuri
Ziua se naște din noapte,
bucuria crește din durere,
începutul pune fundația sfârșitului.
Și totuși,
locuind pe aceeași planetă,
unii se hrănesc din noaptea nepăsării,
ceilalți dau zilei strălucirea sufletului,
unii râd de durerea celor din jur,
ceilalți transformă dureri în bucurii.,
unii pun eticheta "Sfârșit" pe locuri bolnave,
ceilalți clădesc un nou început din obstacole.
Dar dacă nu dorim ca
zile îmbrăcate în bucuria începutului
să se transforme în
nopți pline de dureri fără de sfârșit,
să ne amintim ce suntem:
fragile globuri de sticlă,
prinse precar de firul vieții...
. . .
Cât suntem tineri, avem senzația că viața nu are limite. Suntem zei, suntem nemuritori, nimic nu ne stă în cale.
Apoi, începem să scârțâim.
La început o durere de spate - motivăm că n-am fost atenți când am ridicat o greutate.
Dureri de ceafă - am stat prea mult la birou.
Cureaua nu ne mai cuprinde - am mâncat fructe și ne-am balonat.
Părul face loc frunții lucitoare - iar am nimerit un șampon de proastă calitate.
Evităm realitatea. Ne sperie brutalitatea ei și dorim ca scenariul din vis să continue. Gândurile nostre încep să se concentrează pe un sigur obiectiv: să amânăm cât mai mult trecerea liniei de final.
Ni se pare că timpul se condensează, simțim că nu mai e suficient pentru ceea ce ne-am dori să facem, că e nedrept să plecăm de aici atât de repede.
Și începem să ne căutam pe la tot felul de doctori, să înghițim pastile cu nemiluita, din rețetele primite sau din cele auzite din surse care n-au nicio legătură cu medicina.
Mergem la sală, facem sport, ca să rămânem tineri.
Numărăm obiectivele de vacanță pe care le-am bifat, în loc să ne bucurăm de ceea ce ne-au lăsat în suflet vizitele.
Mergem pe stradă cu mintea încărcată de gânduri și privim negrul asfaltului. Nu ne bucurăm de albastrul cerului.
La un moment dat, perechea zboară într-un loc prea îndepărtat. Prietenii dispar și ei. Rămânem singuri, fără să ne mai găsim locul. Nimic nu mai contează. Nu mai ne entuziasmează ieșirile printre semeni, pentru că ceilalți sunt tot timpul grăbiți. Nimeni nu are răbdare să ne asculte.
Ne blocăm în fața televizorului, la un serial în care lumea e așa cum o visăm noi.
Însă acele personaje nu ne vorbesc, chiar dacă au vieți pe care le confundăm cu ale noastre.
Suferim că nu suntem înțeleși de cei din jur.
Sufletele ni se îneacă în oceane de singurătate. Și atunci nu ne mai bucurăm de nimic.
Aproape împăcați cu noi înșine, așteptăm doar sunetul trompetei care cântă "Stingerea"...
Sunt trist și această tristețe m-a împins să scriu cuvintele de mai sus. Un prieten și-a început călătoria cea fără de întoarcere. Ca oricare dintre noi, a avut laturi pline de lumină, dar și cotloane întunecate, în care nu-i puteai ajunge. A trăit clipe minunate, dar a sfârșit în suferință cumplită.
Mulți ar spune despre el că și-a trăit viața din plin. Dar, în glumele pe care le făcea, privitoare la viața pe care a avut-o, eu am simțit cum își făceau loc și regrete și dezamăgiri.
Din păcate, curgerea timpului nu o putem schimba. Putem doar încerca să analizăm lucrurile bune sau mai puțin bune pe care le-am făcut. Nu știu dacă asta ar fi de vreun folos, cel puțin nu în viața asta. Poate celor din jur.
Drum lin către locul în care visai să ajungi...
Între răsărit și apus
În lumea cuvântului "Marș!",
mărșăluiesc
lipsit de perspectivă.
Mă pierd printre postări,
citesc
cuvinte ce nu-și au locul în public.
Încadrat pe spirala timpului,
amețesc
făcând jocul gravitației.
Până nu demult,
vedeam
un mâine plin de optimism.
Apoi, pe urcușul lent,
simțeam
greutatea pașilor de mâine.
În apropierea liniei de sosire,
doream
să pun călătoria pe derulare înapoi.
Dar comenzile
s-au defectat,
camerele de supraveghere
s-au aburit,
frâna și accelerația
și-au inversat locurile.
Prea târziu, am aflat:
linia de sosire,
cea dintre trecut și prezent,
trasată cu visuri
împlinite și neîmplinite,
ornată cu așteptări
realiste și nerealiste,
plină cu amintiri,
mai clare sau mai șterse,
e doar o groapă comună...
Viață de pește
Pornit din pârâiașul anodin,
am ajuns singur în marea cea mare.
Sunt doar un pește, sunt un anonim.
Râzând, am trecut printre cârlige,
gustul cel dulce al momelii nu l-am prins.
Timpul m-a ferit — știam că frige.
Răpitori am întâlnit pe cale,
gătiți cu solzi de aur și-argint.
Și pe ei, apa i-a dus la vale.
Am vrut să viețuiesc ca un pește,
ușor să mă strecor printre nebuni.
Nu am stofa asta — îmi lipsește.
Deși se spunea că peștele tace,
în ape am bolborosit destul de des.
Jucam cu lumea "Război și Pace".
Prin stufărișuri nu am palate,
lumea știe că nu-s bogat.
Nu ascult vorbele spuse-n spate.
Chiar dacă, câteodată, mai regret,
că-n râu am neglijat curenții buni,
nu fac din asta un mare secret.
Regretele de Ieri le uit ușor,
iar cu prezentul mă împac.
Aș zice despre Azi că-i binișor.
Mâine ce fac de mă voi naște rac?
Agitație
Când soarele iese
printre zăbrelele nopții
și lumea își macină
cafeaua dimineții,
un zgomot prelung,
ca un vaiet, încerc să alung.
Orașul se trezește.
Aerul fierbinte evadează,
scapă din temnițe de metal.
Fire de apă se-ntrec,
fac ravagii prin canal.
Rând pe rând,
lumini se aprind, ca și când
azi e din nou Crăciun.
Cu ochi lipiți de somn,
oameni speriați caută orologii.
În pijamale, prin case,
oameni se mișcă ca ologii.
În expresor e multă furie,
cana-i încă plină, ora e târzie
Mașini ambalează-n parcări.
Afară, cerul e rănit
de marea evadare.
E sângeriu,
chiar dacă sânge n-are.
Prin plasturii de nori
își cern lumina sori.
Orizontul este în flăcări.
Pe străzi, sirene urlă,
îmbrâncesc zen-ul cetății.
Indivizi grăbiți
își urmează calea vieții.
În furnicare,
nimeni nu mai are răbdare.
Nimeni nu privește spre cer.
Mai este, oare, în oameni, visare?
Vocea din cer: "E un mare mister..."
Epifanie
Vântul rece
îmi amețește simțurile,
mă rotește într-un carusel,
îmi rupe legături de sânge,
mă poartă în curgerea lui,
îmi arată alternativ Soarele și Pământul,
mă duce departe de trunchiul comun,
îmi spulberă speranțele de viitor,
mă așează apoi ușor pe glie.
Atins de toamnă,
conștientizez ceea ce sunt.
Sunt doar o frunză...
Ploaie și natură moartă
Sub respirația rece a toamnei,
colțuri de cer se-aprind,
pământuri verzi intră în comă,
arbori își pierd pletele.
Umili,
cu trupuri încovoiate,
pomi supraviețuitori
i se-nchină stăpânei,
îi sărută picioarele,
iar cu brațe obosite
își depun birul.
Păsări din înalt
îi poartă vălul
pictat cu o tornadă de culori,
o conduc cu respect,
asemenea unei mirese,
la altarul anotimpurilor.
Acuarele răsturnate
pe covorul portocaliu,
imperfect ,
ridică Galben și Roșu
la rangul de cavaleri ai stăpânei.
În timp,
am simțit
acele ascuțite ale iernii,
m-am bucurat
de verdele primăverii,
m-am încărcat
cu soarele fierbinte al verii.
Dar acum,
urmăresc prin geam ploaia
măruntă,
nesfârșită,
plictisită ,
căzând pe un tablou cu natură moartă.
E toamnă
și picuri reci
se insinuează obsesiv
până în adâncul oaselor...
Perturbări interioare
Credeam că-n viață e doar un râset,
credeam că nu cad ploile din nori,
credeam că-n dragoste nu e corset,
credeam că florile-s copii din sori.
Curând, prin ochii ce mi s-au deschis,
m-am ars cu fețele care-mi zâmbeau,
m-am prins în jocuri fără vreun dichis.
m-am strâns cu chingi ce nu se potriveau.
Am dat cu spray când am văzut gândaci,
am rupt prietenii pentr-un cuvânt,
m-am dezlegat de cei ce mi-au spus "Taci!",
doar pe cei dragi i-am mai ținut în gând.
Am pus pe rafturi griji de ieri, visând
ca furi de visuri să le ia-n abis,
am stors dureri din suflet, tremurând,
lacrimi am scurs din flori de ibis.
Acum, trag linie și-adun un ieri
la clipe vechi, pe drum pierdute,
mai caut amintiri din calde veri,
scrisori timbrate, rămase mute.
Când dese cețuri ziua dezbracă,
privesc la tine, nu-nțeleg ce-mi ceri,
în lumea noastră, tot mai săracă,
vrei omul de azi sau pe cel de ieri?
La început
La început a fost Cuvântul.
Dar,
în grădina ce-i fusese destinată,
s-a simțit singur.
După o vreme,
și-a pierdut răbdarea,
a abandonat sentimentul de siguranță
și a fugit în lume.
Avea ambiții mari.
Dorea să se materializeze,
să dea viață
unei coli de hârtie.
Dar în el se dădea
o luptă intensă, a sensurilor,
o luptă între bine și rău.
Treptat,
tensiunea acumulată a devenit insuportabilă.
O explozie de lumina
l-a tăiat pe din două,
în cuvinte ce se țineau laolaltă
prin mila unei cratime.
Între timp,
echilibru fragil s-a pierdut,
cratimă s-a rupt,
iar cuvintele noi s-au separat,
dobândind grade de libertate.
Chiar dacă au dorit
să fie cât mai depărtate
unul de celălalt,
un magnetism ocult le voia
împreună.
Din ciocnirile pline de emoții,
s-au născut alte cuvinte,
mici, dar cu dorință mare
de afirmare.
În această junglă,
o forță necunoscută
a pornit la vânătoare,
punând în calea cuvintelor
capcane cu cerneală.
Foaia de hârtie,
de un alb eteric,
aștepta cu nerăbdare
ca goliciunea
să-i fie acoperită cu trăiri.
Fără prea multe rugăminți,
o peniță fină,
mânuită de un vrăjitor,
i-a oferit foii cuvintele.
Brusc,
un fior ciudat
a străbătut ADN-ul acestora
și un sentiment de plăcere
le-a însuflețit.
Visul genei primordiale
a căpătat viață,
iar noua cale,
cea a cunoașterii,
s-a deschis peste lume.
Ce noroc!
Nu multe visuri au șansa să devină realitate...
Speranță
În lumea cea nouă,
Cea cu oameni triști,
Se rup pe din două
Vieți fără scânteie.
În lumea cea nouă,
Plină de "artiști",
Ce vă place vouă
Nu-i scris cu condeie.
În lumea cea nouă,
De "instrumentiști",
Azi, din coji de ouă
Se clădesc bordeie.
Și totuși,
Când cu toamne plouă
Peste ochi închiși,
Din boabe de rouă
Se nasc curcubeie...
Pași, gânduri, frunze…
Gânduri vin,
se cazează în capul meu
ca într-o cameră de hotel,
cu pași tăcuți,
de pelerini ai timpului.
Pași se scurg
spre locuri necunoscute,
fără țintă precisă,
mă poartă ca pe-o păpușă
smotocită în joaca copiilor,
ca pe o frunză
văduvită de suflet.
Frunze se îngălbenesc
mângâiate de vânt,
arse de timp,
alunecând haotic,
pe fluvii de gânduri,
spre lutul primordial.
Ai cui sunt pașii
ce-mi poartă gândurile
pe drumul frunzelor?
Un oftalmolog, vă rog!
De curând,
am remarcat
un lucru
cel puțin ciudat:
ochii mei
deformează,
realitatea din jur
mă sfidează,
oglinda-mi arată
un necunoscut
cu chip trist și cearcăne groase,
greu de combătut,
o persoană ce nu spune nimic,
un străin,
aș putea să zic.
De la ghișeu,
am cerut carte nouă,
să mă atenționeze
când plouă,
când iasă la iveală
chipul ce-l știam
în poza din liceu,
de la tine din geam.
Însă, pe plastic
nu am regăsit
decat un contur,
greu de deslușit,
un chip tipărit
în nuanțe de gri,
ca cerneala gândurilor
ce sperie copii.
Am spart oglinda,
am dat cu ea de pământ,
mi-am ascuns cartea
în cotloane de vânt,
am aspirat cioburi
am topit fulgi de timp.
Însă, derutat, mă întreb:
E real tot ce simt?
Naufragiat
Purtat de un val care nu știu de unde a venit și nici încotro se-ndreaptă, am naufragiat pe o insulă acoperită de cețuri. Sunt stăpânul ei, deoarece nu am întâlnit pe cineva cu care să împart gândurile ce nu-mi dau pace.
Ochii îmi sunt tulburi și nu realizez dacă umbrele pe care le văd în jur fac parte din realitate sau sunt doar ficțiune, un scenariu apocaliptic generat de un creier obosit, bolnav.
Încerc să pun rufele albe la cele albe, pe cele negre, la negre. Pentru culori nu mai am loc. Am senzația că m-am dezechilibrat și printr-un pas greșit, am alunecat într-un univers paralel, cu figuri cunoscute, dar cu mentalități total diferite.
Un nou val vine, dar nu asta mă sperie, ci ura intensă, cu care trece peste tot ce întâlnește în cale, fără să încerce măcar să facă vreo selecție. Dar cum să ceri unui val să aibă gândire logică?
Și totuși, chiar și valurile sunt prinse în ciclicitatea vieții. Sunt mici la început. Par timide când se ascund după fusta valului mare. Apoi, puterea lor e tot mai mare, aroganța crește proporțional cu înălțimea, până întâlnesc obstacole și destinul lor se schimbă. Unele se sting treptat. Altele dispar în mii de stropi anonimi. Dacă au noroc, rămâne amintirea a ceea ce-au fost cândva într-o poză din albumul vreunui surfer.
Derulând rapid filmul vieții lor, o întrebare nu-mi dă pace: oare s-au întâlnit vreodată cu Fericirea?
Urme
Fire de viață,
gheme rostogolite
în joaca felinelor,
se încurcă printre rânduri,
se înoadă în încercări.
Prin noduri strânse, agresiv,
prezentul rescrie istoria,
momente de rătăcire
ucid valori vechi.
Dezorientat,
calc pe urme de pași,
pașii celor care au fost cândva.
Îi aflu captivi
în filele îngalbenite,
desenate cu măiestrie de artist,
urcușuri și coborâșuri,
ani de război și clipe de pace,
siliciu și biți.
Mă înspăimântă gândul
furtunilor cu nume omenești
care vor șterge mâine
urmele din humă,
iar Pământul nevinovat
își va cere dreptul,
dreptul la un nou început.
Oare,
ce vor crede arheologii
despre urmele pașilor noștri?
Viața pe Pământ
Ce mă fac cu voi, clipelor,
acum, când vânturile
îmi tulbură traiectoria?
Ce mă fac, anilor,
când ploi târzii
îmi spală memoria?
Îmi e teamă de verdele mușchi
ce crește sălbatic
pe vechile trepte.
Îmi e teamă de praful cel gri,
ce se-așează parșiv
peste culori înțelepte.
Și mi-e tare foame
de zile fierbinți,
ca de pâine,
când eram bogat
în perechea de blugi,
fără griji pentru mâine.
Acum sunt pustiu
și tot mai sărac
în anii rămași.
Deși par hazliu,
în mâneci prea vechi
nu mai am ași.
M-am trezit lovit
de un straniu gând,
să uit de toate
sau să le iau pe rând,
să trăiesc prin vise,
ușor și râzând.
Poate fi frumoasă
viața pe Pământ...
Poteci abrupte
Mi-am rupt tălpile
umblând pe poteci
prea abrupte,
necunoscute,
prin cutii craniene
prea spațioase
pentru gânduri
prea mici,
înecate în iluzii
prea mari.
La intersecții,
m-am oprit la povești,
cu oameni
și i-am întrebat
dacă drumurile noastre
merg în aceeași direcție,
dacă speranțele noastre
au aceeași finalitate.
Dar, s-au uitat urât la mine,
m-au admonestat,
înjurat,
m-au pus la colț,
isterizați de poteca mea,
murdărind-o cu cuvinte
nedestinate publicului minor.
Sunt uimit!
Are, oare, Binele
același înțeles
pe toate potecile?
Cineva
Cineva
seamănă stropi de ploaie
în pământul bolnav,
fără să știe ce va răsări.
Poate dragoste.
Poate ură.
Poate doar o ploaie acidă,
să vindece de viață
țărâna.
I-am simțit prelingându-se
de-a lungul firelor uscate de păr.
I-am văzut topindu-se
în ape tulburi și sărate.
I-am simțit furnicându-mi
șira spinării, tot mai încovoiată.
Ieri, în jurul meu, era soare.
Astăzi cerul e aproape negru.
Cineva,
amestecând acuarelele,
se joacă cu sufletul meu.
Cine? Cineva…
Târziu
E ora la care
ziua ce-a trecut
a lăsat cerul albastru
în haine de doliu.
Din montura cerceilor,
stele trimit
peste pământul negru
luciri de speranță.
Rotundă și mare,
ea, Luna,
conduce pelerini
pe noul drum
al mâinelui imprevizibil.
E atâta liniște în jur, încât
bufnițele din vecini,
surprinse de negrul cerului,
ezită să-și anunțe prezența.
Doar un greiere rătăcit,
ca o vioară dezacordată,
își freacă aripile transparente
de arcușul nopții.
E prea târziu să primesc și eu
felia de liniște din tortul nopții?
Până când?
Între noi,
cuvintele erau adormite,
dar ochii,
ochii se căutau
neliniștiți,
până când,
prin clipiri dese,
țeseau împreună o punte.
Pe punte,
gânduri alergau neastâmpărate
și ochii,
ochii luminau stelele,
intens,
până când,
ca niște copii,
cădeau epuizați de energie.
Astăzi,
gânduri ning peste înălțimi,
iar ochii,
ochii și-au pierdut strălucirea.
Straniu...
Dar până când??
Până când începuturi noi
vor hrăni vise vechi...
Anotimp sălbatic
Rădăcini mișcă pământul,
împing tinere vlăstare
pe calea către lumină.
Ramuri se întind spre cer
într-o competiție acerbă,
pentru ca frunzele lor
să vadă primele soarele.
Muguri inflamați
trec prin durerile facerii,
expulzând în forță
mii de petale.
Mierloi se bat
în prelungi vocalize,
pentru premiul cel mare,
inima negrei lor mirese.
Nori se trântesc unul de altul,
împinși de vântul rece,
ce pare că mai caută
iarna care nu a fost.
Și totuși,
ce frumoasă e primăvara!
Garduri
Merg pe un drum șerpuit,
în dreapta, garduri albe,
în stânga, negre.
La comanda vântului,
se înclină respectuos
unul către celălalt
și, în balansul lor,
par că prind viață.
Caut atent
sub straturi vechi de vopsea
și disting
forme omenești,
bine disimulate
printre limbi de lemn.
Printre atâtea garduri șubrede,
mi-e tot mai teamă
să-mi continuu drumul.
Orice pas ar putea fi periculos...
Chiar nimeni nu mai face azi
lucruri de calitate?
Pasărea nopții
"Oui, oui!"
se aude pasărea nopții,
țipând în întuneric,
sub cer fără lună,
îngânând tăcerea,
tăcerea comună.
Printre suspine,
e de-acord cu mine,
după neînțelegeri,
teste de fidelitate,
salutând înaltul,
înaltul-cetate.
Timpul-iluzie,
aduce confuzie
despre cine țipă,
cine e lumină
mângâind suflete,
suflete făr' de vină.
Ce joc cumplit
să vezi nedumerit,
chiar și pentr-o clipă,
sufletul tânăr,
din lemn bătrân
și dureri de umăr...
Logoree
În noaptea rece, care trece,
cu stele rare, din Carul Mare,
gândul de zece tot petrece
cu ochii-n zare, lumea ce moare.
M-am trezit cu greu, din somnul meu,
într-o zi de marți, să fiu printre frați,
c-un răget de leu( așa-i mereu?),
fără dinți( nu-s sparți!), ca să caut harț.
Am crescut mugur, foarte singur,
înspre infinit alergând orbit.
Era, desigur, de rău augur,
de timpul cumplit să fiu înrobit.
Crescut mai mare, în picioare
aveam furnici-mii, ca mulți copii
ce fără stare, în plin soare,
fugeau ca furii, urlau ca tâmpii.
Bătăi de inimi, pași minimi,
transpirații reci, dorințe să pleci
multele patimi, iubiri, lacrimi,
într-un ultim meci, te fac sclav pe veci.
Apoi, doar zăpezi, râuri repezi,
un joc cu final atât de banal,
te înstrăinezi și-ți pare că vezi
în punct cardinal, un loc agonal.
În jocul banal, într-un final,
singur o să șezi în albe livezi...
Circ
Am aflat,
ultimul,
într-un mod ciudat,
deși bănuiam precum el,
soțul înșelat,
că viața mea
se dă în carusel.
Ce păcat!
În curte, apoi în salonul pătrat,
după discuții sumare,
circul a intrat
țanțoș, nevoie mare.
A pășit pe trepte,
a bătut din picioare,
convingător, cu vorbe înțelepte,
să stăm la taclale.
Ne cunoșteam de-o vreme,
dintr-o situație fortuită.
Gălăgios, a apărut la terme
cerând intrare gratuită.
Făcea valuri printre oameni,
portarilor le striga cu emfază:
„Niște răi și niște fameni!
O să fiți loviți de rază!”
Eu eram tânăr și nebun,
nu mă-ndoiam de semeni,
al lor cuvânt luam de bun
și sufletul, asemeni.
Până când jocuri s-au făcut,
chiar l-am crezut,
însă, apoi, am rămas mut,
când și-a scos masca. Ce-ncrezut!
Zicea că-i împărat, dar clovn era,
un rol care plăcea mulțimii
ce suferea și tot spera
că-i un Mesia ce aduce bunăstare lumii.
Cu voce aspră, i-am spus iute:
"Din înălțimi, fă bine și coboară!
I-ați calea ta și du-te,
că jocul ăsta ne omoară!"
De‐atunci, îl tot evit și-ncerc,
prin tot ce omenește e posibil,
să depărtez de al meu cerc
un dar grecesc, chiar de-i credibil.
Dar marea nebunie-i, fără de sfârșit,
când circul din jur te-a amețit...
Gong
Al treilea gong chiar bate.
Suflete vibrează,
prinse-n noapte.
În haine de spectacol,
actori intră maiestuos,
fraze declamă pompos,
întorc cuvinte pe dos,
joacă rolul Salvatorului,
cu harul Mântuitorului,
ca Speranță a Mâinelui.
În joc, intră spectatori
pierduți în visare,
înfiorați ca de-o boare,
ochi mari de mirare,
plini de speranțe deșarte,
legați de emoții, ca la carte,
așteptând să se facă dreptate.
Dar piesa n-o încheie-n teatru, zăluzii...
Actori sunt printre noi. Amatori.
Involuntar,
le suntem spectatori...
Circul cu pocnitori e-n toi.
Dureros,
adevărul nu ajunge la noi...
Personaje pe sfori împroașcă noroi.
Uimitor!
Iau aur de ieri, îl prefac în gunoi...
Chiar de nu vreau să trag concluzii,
În Demos oamenii sunt liberi,
nu-s marionete fără carte.
De Kratos nu există fără cerberi,
piesa e despre-a minții noapte.
Să nu ne îmbătăm iar cu iluzii!
Ace și cojoace
Credeam că timpul
are curgere liniară,
dar m-am înșelat.
Dacă primește ghionturi,
sare ca orice alt muritor.
Un egoist din naștere,
e când de partea ta,
când împotrivă.
Trăiești cu speranța
că-l poți controla,
însă, asemenea pisicii,
se freacă de tine,
îi dai atenție,
iar când se plictisește,
te abandonează.
Știu,
nimeni nu-i perfect.
Dar chiar nimeni nu are
ac de cojocul lui?
și Unii și Alții
Nu tot ce-i nou ne și uimește,
Nu tot ce-i vechi se și sluțește,
Nu tot ce-i ram azi, mâine-i un pom,
Nu tot ce-ți pare că-i om, e om.
Unii mai cred că Pământu-i plat,
Alții, că nimic nu s-a schimbat,
Unii văd prieteni în dușmani,
Alții, înapoi vor mii de ani.
Nu ne ajunge ce ni s-a dat,
Nu ne mai plac case, vrem palat,
Nu ne gândim cât o să trăim,
Nu ne amintim să ne căim.
Unii mai luptă pentru frumos,
Alții se zbat pentru os de ros,
Unii mai speră în viitor,
Alții fac doar vrăji pentru popor.
și Unii și Alții sunt doar muritori...
Șah
Trăim agățați continuu de o cumpănă, cea dintre azi și mâine, cea dintre trecut și viitor. Suntem ba prinși de greutăți, ba suntem în găleată. Și totuși sperăm că ne va fi mai bine. Probabil, e o funcție de supraviețuire a organismului, care nu ne lasă să cedăm, ne menține în ritmul de alergare al societății.
Dar dacă trăim doar cu speranțe, cât de reală ne este trăirea? Fiind într-un super joc, întreținut de câteva persoane ce trag de sfori, noi suntem păpușile. Da, asta suntem, păpuși care știu să râdă și să plângă, care câteodată mai și vorbesc. Avem roluri scrise după regulile jocului de șah. Suntem, în mare majoritate, niște pioni, neimportanți pentru stăpânii jocului, consumabile necesare unor interese numite „superioare”. Suntem cai de bătaie, prin care jucătorii sar etape, fără să se murdărească. Unii suntem doar nebuni care strigăm împotriva „dușmanului”, fără să ne dăm seama că lupta nu e a noastră, ci a marilor jucători. Alții facem câte o tură printre cei care ne stau în cale, care nu gândesc asemenea nouă. De cele mai multe ori sunt oameni simpli, care cred că răul e la partea adversă și protestează împotriva acesteia. Așa e gândit jocul.
Însă, trebuie să privim în jur. Foarte rar pică câte o regină. Și mai rar li se dă regilor mat. În schimb nouă, oamenilor simpli, cei aflați în linia întâi, ni se oferă viața într-o mlaștină, ni se stimulează agresivitatea, suntem convinși că trebuie să-i împroșcăm cu cuvinte acide pe cei care au alte păreri decât noi, să ne scoatem ochii unul altuia. Și toate astea le facem pentru victoria „regilor” vremelnici, ce se cred nemuritori.
Oare, nu ar fi mai bine să ieșim din înregimentările în care am fost prinși de mass-media/social-media și să încercăm să ne gândim la binele nostru, să nu lăsăm „jucătorii” să ne tâmpească cu discursuri pretențioase, aiurite, încărcate cu lingușeli mincinoase, cu istorii despre lucruri ce nu s-au întâmplat niciodată, despre lucruri pe care nu le vor face vreodată pentru fericirea noastră?
Și atunci, pentru că e sfârșit de an și ne dorim unul altuia să avem un an nou fericit, oare nu ar trebui să facem ceva pentru a fi cu adevărat mai fericiți?
Haideți să încercăm să fim cu adevărat mai fericiți în noul an!
Exclamații versus Întrebări
„Nu sunt probleme!”
când secvențe se derulează
contra cronometru
pe al păpușarului fetru.
„Totul e normal!”
cu armate ce defilează
sugerând perfecțiunea.
Tot mai adâncă-i genunea!
„Oamenii sunt conștienți!”
că mulțimi lucrează,
cultivă deliruri și moarte,
prășesc adevăruri din Carte.
„Viitorul e frumos!”
dar semne de exclamației cedează,
sunt îndoite de spate,
iar vremuri sigure, îmi pare,
vor fi preschimbate
în semne de-ntrebare...
Fulgi albi
Am gânduri cărunte
Ce zburdă rebele
Prin vise cu iele.
Le-alung de pe frunte.
Din sufletu-mi rece,
Iau clipe amare
Le topesc în zare.
Dar timpul îmi trece...
Adâncă frustrare!
Adun prin ferestre
Dorințe terestre.
Le pun la păstrare.
Privesc către ceruri,
S-a pierdut albastrul,
E negru și astrul.
Sunt nopți doar cu geruri.
Simt că nu e bine
Cu a lumii ură,
A lumii ce-njură.
Nu sunt voci creștine.
Un fulg de zăpadă,
Cu luciri celeste,
Vine ca o veste.
Lumina-i curată.
Și cu toate-aceste,
Rele stau să cadă...
Concentrice
Mi-am așezat norocul
într-un taler de balanță.
În talerul celălalt,
am început să adaug
orele dimineții
cu plete lungi de nesomn,
cafeaua începutului
cu fierbintea amărăciune a zilei,
cuvinte grele
cu dezamăgiri și regrete.
Ce dezechilibru...
Norocul era atât de sus,
încât se pierdea umbra clipelor.
Clipele jucăușe
se rostogoleau pe toboganul timpului.
Timpul trecător
se scurgea prin fire de nisip.
Firele de nisip
se împrăștiau în umbre de noroc.
Cutremur...
Pe imensitatea lacului interior,
între două respirații,
norocul se zbătea
să rămână la suprafață,
inima lui genera pulsând,
cu intensitate variabilă,
valuri concentrice.
În mijlocul furtunii de sentimente,
m-am aflat prizonier al timpului...
Victime colaterale
Iarna transpiră peste orașul tăcut,
stropi de gheață m-ating pe față. Neplăcut.
Se ceartă cu toamna pentru încălzire,
Nu vrea să cedeze, e rece din fire.
Un război nevăzut e pe cerul înalt,
norii trag în soare cu săgeți de bazalt.
Oameni poartă frunze, grăbiți, fără număr,
nimeni nu oferă tristeții un umăr.
Pe asfaltul negru strălucesc cristale,
iarna le-a pierdut din inelele sale.
În fuga vântului, trec copaci dezbrăcați,
ieri erau falnici, bogați, azi sunt doar uscați.
Aprig bate vântul peste albe creste,
păduri verzi de ieri , sunt astăzi doar poveste...
Oftat stins
Era o zi de vară,
cu rotocoale de soare
prăbușindu-se pe pământ,
excitând termometrele.
Timpul stătea în echilibru,
un echilibru despre care
încă nu bănuiam
cât de instabil poate fi.
La orizont,
o pălărie de paie,
plutind prin aerul fierbinte.
Priveam cu atenție
fără să identific
îngerul alb,
purtând pe umeri
geanta de plajă.
Am crezut că e
mirajul verii,
căldura intensă ce-mi tulbura
ochii, mintea, simțurile.
Te-ai apropiat,
și-am simțit
că te cunoșteam de-o viață.
Îndată,
cuvinte au curs hemoragic,
priviri s-au întrețesut
într-un covor-invitație,
deschizător de drumuri.
Mai presus de toate,
a apărut ceva
ce nu puteam să definesc,
ceva care mă punea
într-o de stare de exaltare,
fără niciun înțeles,
fără nicio regulă.
Nu-l cunoscusem până atunci,
straniu și înălțător,
nepământean.
Îmi părea că tălpile
nu mai atingeau pământul.
Trăiam extracorporal,
fără să mai existe
cineva în jur,
altcineva în afară de tine.
Dar, într-o zi
am întâlnit vrăjitoarea rea.
Cu ochii ei alungiți,
cu zâmbetul parșiv,
mi-a spus
„Fericirea are un preț,
unul pe care,
un tânăr neștiutor ca tine
nu-l va putea plăti”.
Nu am vrut să cred,
dar vorbele ei
au coborât colțul meu de rai
într-o realitate pe care
nu o mai înțelegeam,
mi-a furat o fericire
cum nu-mi fusese dat să trăiesc,
mi-a pus sufletul la gheață.
Și atunci,
orbit de vocile din jur,
am abandonat legătura dintre noi,
am lăsat-o să se deșire.
În întunericul acesta,
năluca s-a transformat
în nor de lumină,
s-a înălțat și a dispărut.
S-a mai auzit doar un oftat stins…
Peșteri și fericiri
Lumea crede că sunt un ziar
pe care-l citești iar și iar
și apoi îl arunci.
Dar în munții mei de tăceri,
peșteri adânci au și dureri,
vor să le asculți.
Am camere ce-s greu de aflat,
prinse-n hărți, dosite sub pat,
dar gânduri mă ard.
Acolo țin și fericiri,
roșii ciuperci, rele-n priviri,
riști de le culegi.
Să le mănânci, nu recomand,
chiar dacă ești mare gurmand,
sunt grele poveri.
De vrei pe calea viselor,
dă liber frâu dorințelor
și ziduri dobori.
Mai e ceva, ține minte,
fericiri mor în cuvinte,
în peșteri străine.
...
Nu uit, doar merg înainte...
În vizită la rude…
Așa cum am mai spus, am o problemă cu mersul în coloană. Prin urmare, i-am vizitat pe cei dragi, dispăruți dintre noi, în alte zile decât sărbătoarea de Luminație. La cei din oraș am fost joi, iar ziua de azi, sâmbătă, am rezervat-o pentru cei din satul copilăriei.
Când am ajuns acolo, un soare blând, de toamnă, mângâia pământul. Un sentiment straniu m-a cuprins. Parcă nu mai știam unde sunt mormintele pe care le căutam. M-am plimbat printre cruci citind numele și parcă fiecare îmi spunea ceva. Erau vecini, cunoscuți, dar și oameni de care nu-mi aminteam, de parcă nu i-aș fi cunoscut vreodată. Dar senzația ciudată venea de la locurile goale dintre mormintele cu monumente funerare, locuri care în alte timpuri erau pline de flori și cruci de lemn cu nume gravate pe ele. Acum nu mai exista așa ceva. Era doar „un loc luminat, un loc cu verdeață, un loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea”.
La o margine de cimitir, lângă un mormânt simplu, având doar o cruce de lemn, erau trei fetițe. Văzându-mă umblând aiurea, m-au întrebat pe cine caut. Le-am spus, dar ele nu aveau cum să-i cunoască pe cei pe care-i căutam eu. Pentru a se scuza că nu mă poate ajuta, una dintre ele mi-a spus: „Noi nu știm să citim!”. Eu am vrut să știu dacă cel înmormântat acolo le era rudă. „Nu, doar ne jucăm că aranjăm mormântul.” Am rămas pe gânduri. Ce jocuri pot avea copiii sărmani…
Întâmplarea aceasta mi-a arătat că Dumnezeu nu lasă lucrurile la întâmplare, vede și de cei pe care rudele i-au uitat sau care nu mai au pe nimeni să aibă grijă de mormintele lor.
Satul a fost cândva unul prosper. Din păcate, ca toate satele aflate prea departe de orașe, și acest sat s-a depopulat, structura populației s-a schimbat, iar enoriașii de la biserică s-au împuținat. Acest lucru se observă și la întreținerea cimitirului.
Pentru întâlnirea mea cu cei plecați, am urcat către marginea de sus a cimitirului. Acolo am vizitat o mătușă plecată de foarte multă vreme, înainte ca eu să mă nasc, dar despre care tata îmi povestea cu mare drag. Îmi spunea cât de iubitoare, cât de frumoasă, cât de creativă era. Povestind despre ea, la colțul ochiului i se aduna o lacrimă. Asta am simțit și eu când m-am gândit cum ar fi fost viața copiilor ei, dacă destinul nu i s-ar fi oprit prematur.
Am mai derulat în minte niște ani și am ajuns la mormintele bunicilor. Închizând ochii într-o rugăciune, am încercat să le recompun în minte chipurile. Nu e ușor acest exercițiu, deoarece timpul are și efectul de a blura amintirile.
Și totuși, parcă-l văd și acum pe moșu’, cum venea pe carul încărcat cu fân, șfichiuind din bici pe deasupra bivolilor. Timpul avea altă măsură. Nimeni nu se grăbea. Chiar și bivolii își urmau drumul în ritmul propriu, lent.
Doar bunica se agita în jurul meu, să-mi facă toate poftele, să nu pățesc ceva. Ce faci când ești la țară la ora 9 seara, pudra de cacao s-a terminat și nepotul de 5 ani plânge că vrea o cană de cacao cu lapte? Oare ce-ai putea să faci? Pentru bunica nu a fost o problemă. A ars pe „ploatăn” o felie de pâine și a dat-o prin răzătoare. N-a avut chiar gustul cunoscut, dar la ora respectivă semăna. 😊
După bunici, am trecut pe la o soră de-a bunicii și soțul ei, oameni cărora Dumnezeu nu le-a dăruit copii, dar care aveau atâta bunătate… Tata îl admira pe unchi pentru faptul că-l lua la vânătoare. Eu mi-l amintesc pentru perele imense, roșii-aurii, pe care mi le oferea din grădina lui.
Înaintând în timp, am ajuns la frații și verii tatălui, oameni care au trăit mai mult decât el și de care mă leagă multe amintiri. Parcă azi aud sunetul laptelui de bivoliță, muls de unchiul meu direct în cană, și mai ales gustul pe care-l avea, neregăsit în niciun produs „bio” de pe piață. Tot așa, sunt asemeni câinelui lui Pavlov când mă gândesc la plăcintele în straturi ale mătușii. Erau de mărimea tigăii în care se prăjeau, cu o tăietură mare pe mijloc. În 15 minute de la sosirea noastră, deja mâncam prima plăcintă.
Pe măsură ce mă apropiam de ieșirea din cimitir, tot mai puține nume îmi mai spuneau ceva. Am realizat că timpul a îngropat în acest cimitir mai mult decât oameni, a îngropat și amintirile mele.
Dumnezeu să aibă grijă de sufletele plecate dintre noi!
Dus de val
În capul meu,
circulația s-a intensificat.
Autostrăzi
se suprapun,
se intersectează,
astfel încât
informațiile din trafic
mă amețesc.
Vreau să rămân conectat
la realitate,
însă îmi e tot mai greu
să înțeleg noul limbaj,
cel în care
vorbele au murit.
Se spune
că e vorba de adaptare,
de flexibilitate în gândire.
Dar eu am senzația
că cineva mă forțează
să-mi schimb ideile,
să facă loc unora noi,
cu care eu nu mă simt
compatibil.
În traficul infernal,
mai fac câte-o depășire
pe stânga,
dar îmi recunosc imediat
imprudența.
Pe dreapta,
mi-am pierdut orice speranță
că s-ar putea ajunge
la drumul cel bun.
În coloană,
mi-e atât de greu să circul,
dar am învățat cum
sistemul penalizează
nerespectarea indicatoarelor.
Acum e târziu,
prea târziu,
prea multe interferențe
în comunicare.
Simt că va trebui
să abandonez
vehiculul personal
și să mă las
dus de val...
Poveste de toamnă
L-am rupt de lângă ai săi
cu dragoste, de parcă
l-aș fi dus într-o călătorie.
Într-un coș de nuiele,
l-am legănat, să se odihnească
pe drumul șerpuit către casă.
Năbădăios cum îl știam,
neobosit de drum, l-am văzut
cu chef de joacă.
Și-a dat drumul pe tobogan,
în forță, fără să țină cont
de lucrările în desfășurare.
Prins între fiarele de la bază,
rănit profund, a vărsat mult sânge,
întregul corp fiindu-i zdrobit.
Ca să-i reduc sângerarea,
l-am strâns între atele de lemn,
până când n-a mai curs nimic.
I-am luat pulsul,
dar, cu durere, am constatat
că nu mai avea viață.
Într-un vas de sticlă,
transparent, i-am adunat sufletul,
i-am urmărit transcenderea.
Am fost foarte atent,
pe ultimul drum, să-i fie bine,
să simtă dragostea celor din jur.
Toți îl cunoșteau
de la facere, îi știau bunul gust,
nu se mai săturau de prezența lui.
Dar cum ar fi posibil să nu-l placi?
Toată lumea știe, în el zace adevărul…
Prăpăstiile din noi
Când aripi albe întinzi larg
Și ușile-s toate deschise,
Steaguri dispar de pe catarg
Și ochi în ape scaldă vise.
M-am rătăcit prin amintiri,
Cu prea mult praf, dar și tămâie,
Eu, cel prea orb, vânând priviri
Care speram să mă mângâie.
Te-am urmărit pășind ușor,
Fantomă alergând pe clipe,
Actor cu școală de trișor,
Vârtej de fum, născut din pipe.
În lumea ta, cu zei prea mulți,
Credeai că urci, mai rău cobori
Vorbe din cer, fără s-asculți
Voci care-s blânde, de muritori.
Timp curgător, tu, spirit rău,
Ne lași la margine de hău...
Eu și paharul
Iarna a înghețat ziua.
Ziua s-a așezat la gura sobei.
Soba trage cu ochiul la masă.
Masa tânjește la butelie.
Butelia ține captiv vinul.
Vinul se scurge în pahar.
Paharul strigă la mine:
Dă-mă odată peste cap,
că m-au plictisit atâtea aiureli!
Mă bucur să-l am camarad.
Alături de el
voi ține la distanță
singurătatea.
Stăm față în față,
ca doi moșnegi
ce-și povestesc
întâmplări din armată
și nu luăm în seamă
lumea din jur,
nici măcar timpul,
timpul ce dispare
călare
pe mări de întuneric.
Apoi,
în pahar,
au aparut valuri.
Nedumerit,
le-am privit îndelung,
până cand paharul s-a golit.
Nemulțumite,
valurile s-au reorientat,
au căutat o nouă pradă,
au cuprins ecranul televizorului.
De emoție,
ochii s-au vălurit și ei.
Speriate să nu-i piardă,
pleoapele s-au încordat.
Zadarnică încercare!
Din acel moment,
am rămas fără imagine
la televizor...
Tu și eu – audio
Pentru că Potecuța m-a provocat să adaug muzică versurilor, mi-am amintit că tot ea ne-a spus de compozitorul de pe net, care îți sare rapid în ajutor, AI Factory, și uite ce-a ieșit:
😁
Tu și eu
Te întreb de ce taci
Când strivești stropi de ploaie.
Tu-mi zâmbești, te prefaci
Că e doar foc de paie.
Eu înalț un pahar
Pentru ploi fără stele.
Tu îmi spui în zadar
Că aduc doar belele.
Când eu nu mai visez
Nopți fierbinți, colț de vară,
Tu, jerseu ecosez
Croșetezi prima oară.
Tu și eu, noi suntem
Doi copaci prinși de soartă,
Transformați în totem,
Să-nviem Marea Moartă.
Tu și eu mai putem
Să deschidem o Poartă...
În întuneric
Aliniați pe rânduri
în fața ochilor mei,
pixelii sunt în război,
în război cu mine,
cu lumea,
vor să domine
Trecut, Prezent, Viitor…
Nu știu
cum de am ajuns o țintă,
cum de m-au ales tocmai pe mine…
Printr-un gest larg,
asemenea unei reverențe,
am stins câțiva dintre ei.
Era prea multă insistență,
prea multă insinuare
în emoții adânci,
în imagini dragi…
Antrenat în jocul lor,
pe cei rămași
îi priveam cu admirație.
Aveau Trecutul la degetul mic,
mult mai organizat
decât era memoria mea,
Cu Prezentul doar se jucau,
aruncând un scandal în stânga,
o dulcegărie în dreapta.
Pentru Viitor scriau scenarii,
un președinte aici,
un război dincolo.
Păreau perfecți,
însă le lipsea empatia,
empatia față de semenii stinși.
Fără privegheri,
până realizai
că te-au capturat,
te cufundau
într-o ceață lipicioasă,
cea a dimineților de toamnă,
îți recompuneau în minte fantome
care credeai că sunt dispărute,
dar care te ard intens,
mai intens decât rănile prezentului…
Și atunci,
cu un clic nervos,
i-am trimis pe toți
în întuneric…
Fluturi și ziduri
Ai smuls, vreodată,
aripa unui fluture?
Eu, da.
Eram invidios
pe culorile superbe,
pe zborul liber...
Mai târziu,
am încercat
să fac pace cu culorile,
să iau lecții de zbor.
Treptat,
am descoperit
că e mai plăcut
să mângâi aripi de fluturi,
decât să le rupi,
că exaltarea e mai intensă
dacă te înalți alături de ei,
decât să le retezi zborul.
Apoi,
în secunde, mi s-a arătat
cât de ușor devii
din vânător, fluture.
Aripi mi-au fost rupte,
culori mi-au fost șterse,
doar ochii au mai păstrat
o licărire de speranță.
Voiam
să merg mai departe.
Credeam
în suferința ce șterge păcate.
Vedeam
că lucruri mi se întâmplă.
Dar, totul îmi părea
parte a planului de rambursare...
Însă, în adâncuri,
vina primară
se zbenguia liberă,
șubrezea sentimente,
acutiza nemulțumiri,
ridica ziduri pe temeri iraționale.
Și atunci, m-am hotărât.
Trebuia doar
să distrug temelia zidurilor.
Trebuia
să opresc rațiunea...
Fire toarse
Te-ai dus și nu-ți găsesc nici umbra
Pe maldărul de foi nescrise.
Pe cai zburând spre alte vise,
Trimit un plic să-mi stingă febra...
Nu cred în ploi ce cad pe frunze
Dorind să mângâie orgolii,
N-adun emoții prin fotolii,
Nu pun iubirile pe pânze.
Cimentul rece și un pahar,
în noaptea neagră, amici îmi sunt,
Iar vechiul picup, cu brațul ciunt,
Discuri de ieri învârte cu har.
Te-ai dus și azi nu te mai caut
Prin cărți cu multe file arse,
Nu mai aștept să îmi faci farse,
Azi nu mai cred în cânt de flaut.
Din caier, firele-au fost toarse...
Post vacant
Am o întâlnire
cu secunda de mâine
și încă nu sunt hotărât
ce costum să îmbrac.
Dacă îmi pun unul închis la culoare,
mi se va reproșa
că sunt depășit,
că mă potrivesc
cu carul mortuar.
Un costum colorat
ar putea fi un succes la negocieri,
generația de azi
m-ar agăța de curcubeu.
Dar mă îngrozește
înregimentarea asta
în curentele zilei.
În mine se zbate
spiritul liber,
liber de clișee,
îndrăgostit
de oferta clipei,
exasperat
de planurile cu termen limită.
Cred că ar trebui
să-l scot la pensie...
Prea mult îl chinui
cu proceduri de sistem,
pe care, oricum,
nu le respectă!
Și totuși,
sunt puțin îngrijorat.
Îi va fi suficientă pensia
pentru locurile exotice
în care se visează?
Priviri tomnatice
E bucurie mare printre nori,
Glasuri înalță cântece de viață,
Albul suprem împrăștie fiori,
Sunt zâmbete pe fiecare față.
La orizont, străbat cărări lumini,
Curg liber din imensul vas de aur,
Pe cer râd ochii de copii, senini,
Îi sperie doar țeste de balaur.
Dealul din față are doar contur,
Nu se văd viile de struguri pline,
Plutește-n înălțimi mândrul vultur,
Copaci se-mbujorează, seara vine.
Intrând în suflete cu pași de jar,
Toamna de ieri ne trece pragul iar’.
Și tu și tu
Când eram tânăr și credul
Mă aprindeam pentr-o idee,
Astăzi se pare că e „cool”
Să fii „relax”, fără scânteie.
Ieșind din șirul indian,
Mari valuri ca să ai pe Tik-Tok,
Pe scări aruncă un pian,
Fă din cărți vechi castelul, dă-i foc!
Cultura nu e de succes,
Pandemie-i de grobianism,
Pudorii i s-a scris deces,
Te lovești în jur de-oportunism.
Iar la domnițe-am remarcat,
Chiar de au doar două picioare,
Că din cuvinte te-au spurcat
Cu ceva ce nu au fecioare.
Pe drum, ieri am pierdut, suspect,
Gândire în milenii strânsă,
Bun-simț, iubire și respect,
Pentru arginți. Ne pasă, însă?
Te uită bine-n jur acu!
Gândește drept și tu
Și tu
Și tu…
Litere și rânduri
Răsfoiam o carte și
te-am aflat
printre rânduri.
Pe atunci
eram singur,
nesigur dacă erai
un substantiv
sau doar un adjectiv.
Nu căutam bijuterii
pentru prins la rever,
ci ființe vii,
pentru dialog,
pentru ca împreună
să jucăm la cărți
gânduri și visuri,
la ceas de seară să admirăm
focuri și stele,
să ștergem din calendar
zile ucise.
Am studiat dicționare
vechi și noi,
am întors pagini de istorie
înainte și înapoi,
am ascultat versuri,
piese populare și rock,
dar am rămas
doar cu speranțe,
fără răspunsuri.
Știu, uneori,
dorințele prind aripi
și adesea
se pierd în depărtări.
Atunci, mi-am zis
să te citesc pe litere,
să-mi iasă de-un descântec
pentru amorțeala minții.
Însă m-am ales
doar c-un blestem.
Și literele
au început să cadă,
una câte una,
dizolvate în râuri de sare.
Azi,
nici nu mai știu
dacă a fost
adevărat...
Unora le place jazul
Unora le place jazul. E titlul unui film clasic. Multor persoane nu le spune nimic. Nici muzica de jazz nu le spune nimic, dar totuși au ales să petreacă seara într-o locație unde a fost anunțată prezența unui trio care interpretează piese din lumea jazzului.
Înțeleg că dacă nu-ți place muzica respectivă, te ridici și te muți într-un local în care răsună manelele, pentru că acestea îți înfierbântă sângele din vene până îți vine să ți le tai.
Dar dacă totuși alegi să rămâi în primul local, unde artiștii încearcă să creeze atmosferă, să intre în transa muzicii de jazz, de ce ai vrea să faci gălăgie împreună cu gașca ta, să "hăhăi" peste măsură, încât să acoperi muzica artiștilor? "Pentru că pot!", ar veni răspunsul oricărui individ de la masa respectivă...
În aceste condiții, am văzut pe fața cântăreței dezamăgirea că trebuie să își desfășoare concertul înaintea unor persoane pentru care munca ei nu are nicio valoare. Și-a îndeplinit contractul cu greu, deoarece artistul are nevoie de public, de răspunsul sufletelor pentru care desfășoară actul artistic.
Mi-am pus întrebarea dacă eu sunt într-o perioadă tensionată și de aceea mă enervează astfel de comportamente sau dacâ, aceasta este lumea nouă, iar eu sunt un inadaptat.
Oricum ar fi, muzica Trioului Ana Maria Galea n-a avut nicio vină în atitudinea lipsită de bun simț a acelor personaje. Solista are o voce plăcută, foarte bine susținută de interpretările celor doi instrumentiști.
Ar fi putut să fie o seară de care să ne amintim cu plăcere. Dar "plăcerile" unora au fost mai importante decât ale celorlalți, veniți să asculte muzică de jazz...
Gândul tăcut
Gândul,
cuibărit în sufletul meu,
stă pitit într-un cotlon,
unde nimeni nu-l poate descoperi.
Câteodată, nici măcar eu.
S-a învățat să tacă,
pentru ca cei din jur
să nu-l abuzeze.
Oamenii stau departe de taciturni.
Lumea îl crede
un singuratic,
dar nu a rămas niciodată
singur.
EL e tot timpul aproape...
Emoții
Oameni și oameni. Trăim într-o lume eterogenă, unde persoane din medii sociale diferite, reacționează diferit la ceea ce li se întâmplă. Chiar dacă regăsim la toți bucuria și tristețea, acestea nu îmbracă aceleași forme. Unii reușesc să-și ascundă emoțiile sub o mască impenetrabilă, în timp ce alții exagerează cu afișarea lor. Nu poți ghici intensitatea reală a trăirilor după ceea ce afișează persoana la exterior. I-am surprins pe unii care păreau de neatins, dar care, retrași într-un colț unde credeau că nimeni nu-i vede, vărsau râuri de lacrimi, urlându-și neputința de-a schimba prezentul dureros. Am văzut și persoane care se jeluiau intens lângă un sicriu și după 5 minute, puțin mai departe de răposat, râdeau zgomotos, de parcă erau la o petrecere în familie. Am auzit râsete exagerate, forțate, dar am văzut și bucurii intense, care radiau din fețele oamenilor într-o tăcere absolută.
Deoarece nu putem ști ce au în suflete, există posibilitatea să fim înșelați de manifestările exterioare și, ulterior, să primim reproșuri de tipul „Când aveam nevoie de susținerea ta, nu mi-ai fost alături!” sau opusul, „Mai lasă-mă cu sfaturile tale!”.
Dar așteptările pe care le are lumea de la noi sunt câteodată prea mari. Și noi suntem doar oameni, prinși în agitația vieții zilnice. Nu reușim să rezonăm întotdeauna cu problemele celor din jur, pentru că și în mintea noastră sunt probleme ce stau la rând, așteptându-și rezolvarea. Sigur, nu vreau să spun că ceea ce ne macină pe noi este neapărat mai grav decât suferințele altora. Dar gândurile sunt acolo, în capul nostru, iar creierul le aduce în prim plan, fie că vrem, fie că nu vrem…
Mi-am dorit mult să înțeleg oamenii pe care-i întâlnesc. Am căutat informații, încercând să învăț din experiența celor care au studiat acest domeniu.
Așa am descoperit cartea „Emoții date pe față” a psihologului american Paul Ekman. Are el o teorie care spune că există emoții primare ce se regăsesc la toți oamenii, indiferent de rasa, gen, cultură. În susținerea acestei teorii, a adus studii efectuate pe un număr mare de indivizi. Cea mai interesantă descoperire a lui o reprezintă micro expresiile. Ce înseamnă aceste micro expresii? Sunt expresii ale feței, care apar pentru o durată foarte scurtă și reflectă sentimente reale ale persoanei, ca urmare a stimulilor externi. Oricât am vrea să ascundem aceste reacții, ele ne apar pe față pentru un foarte scurt timp.
Însă nu oricine le poate sesiza. Sunt oameni care au de la natură darul de a le percepe. Alții reușesc să le înțeleagă în urma exercițiilor.
Vă dați seama ce ar însemna ca noi toți să avem aceste abilități? În relațiile dintre noi, minciuna ar deveni inutilă!
Însă nu vă bucurați prea repede, deoarece cei care reușesc să stăpânească aceste tehnici sunt puțini!
Și totuși, gândindu-mă la aceste micro expresii, nu pot să nu mă întreb: oare, comunicarea dintre oameni a început înainte să apară cuvintele, printr-o simplă analiză a feței partenerului sau acest mod de comunicare este rezervat evoluției viitoare a rasei umane?
Forme
Dacă ai
gânduri suspendate de cer,
e greu să mi le-apropii.
Aș vrea să le înțeleg,
dar pare mai ușor să spun
"Strugurii sunt acri!".
Dacă ai
privirea pironită în infinit,
nu voi ști unde să așez ochii
să se întâlnească cu lumina ta,
deoarece, dacă nu o văd,
s-ar putea să o uite.
Dacă ai
colțurile buzelor coborâte,
sărutul meu se va pierde,
iar nările freamătânde,
îmbătate de parfum,
nu-și vor aminti de tine.
Te simt undeva departe,
între apus și răsărit,
între lumea de ieri și cea de azi,
între jocul tandru și indiferența absolută.
Îmi apari
în forme de ceață
și mi-e teamă
să nu înceapă vântul,
să te împrăștie
în eternitate...
Vecina Sophie
Dau din pedale ca la balamuc,
aș vrea pe Sophie s-o întrec, nu pot,
și mă trezesc pe drum, iar singur cuc,
atent în jur, ca să nu cad în bot.
Ea are astăzi primăveri vreo trei,
tălpile îi sunt cu praf de pușcă.
La ceartă să te pui cu ea, nu vrei,
de știi ce gânduri ține în cușcă!
E un copil ce zburdă-n alte lumi,
galaxii străbate-n trotinetă,
nu poți energia să i-o consumi,
nevoie nu are de tabletă.
E doar vecina mea, un pui de om,
un înger în peisajul monocrom.
Linii paralele
Te văd
într-o alunecare lentă,
într-o clipire scurtă,
și nu știu să-ți răspund.
Inima bate ritmuri africane,
scrie scenarii imposibile.
Te văd
printre anii măturați de vânturi,
printre degete de arbori, uscate,
și nu încetez să mă minunez
cum chipul tău
umple retina obosită.
Te văd
cu aceiași ochi,
cu aceeași inimă,
dar tot ce-a fost,
în timpul prezent
nu-și mai găsește loc.
Te văd
într-un film alb-negru,
într-un album cu siluete vechi,
și, ignorând piese pierdute
din timpul de ieri și de azi,
aș vrea să sfârșesc puzzle-ul.
Să fi fost
o fantasmă,
o încercare a diavolului,
trimisă să șteargă
a timpului rost?
Știu bine, destine
ce-au ars împreună
sunt scrise pe hârtie de stele,
sunt asemenea liniilor paralele
cândva se întâlnesc,
târziu și departe,
la infinit, în miez de noapte...
Oameni
Nu sunt un ciudat, trăiesc printre oameni. Pe unii îi întâlnesc zilnic, cu alții mă intersectez poate doar o dată în viață. Pe unii am senzația că-i cunosc perfect din prima secundă. Alții sunt precum niște cărți ferecate cu lacăte mari. Lasă impresia că ascund idei de valoare, însă nu par să-și dorească să le împărtășească cu tine. E adevărat și faptul că lacătele mi-au stârnit întotdeauna curiozitatea. Pare un defect din fabricație pe care îl am, care mă face uneori să sap adânc în teritorii ce nu adăpostesc vreo comoară.
Dar astăzi mi s-a pus pata. Ceva îmi stârnește anxietate, îmi pune încrederea la încercare. Mă trezește târziu în noapte, de parcă aș fi o baterie care a ajuns cu încărcarea la 100%. Cu mintea enervant de limpede, scăpată din jocul viselor fantasmagorice, îmi pun gândurile pe un soclu și încep să mă rotesc în jurul lor. Caut fisuri în modelul expus. Sap, asemenea căutătorilor de aur, sperând să descopăr pepite de adevăr. Dar „telefonul” meu e bătrân și bateria se descarcă în ritm accelerat. Așa că gândurile târzii mă epuizează.
Și totuși, care-i problema asta agresivă? Merită să-i acord atâta atenție? Nu e o chestie super complicată, dar aș vrea să vă întreb: Pe câți dintre oamenii din jurul vostru îi cunoașteți cu adevărat?
Greu de spus, deoarece există tendința să ne costumăm cu măști care dau bine în grupul de prieteni sau în cel de la serviciu, printre oamenii de pe stradă sau chiar printre cei din familii. Numim aceste măști adaptare, diplomație sau mai știu eu ce alte cuvinte pompoase, ferindu-ne să spunem ce sunt ele cu adevărat: falsitate. Ne mințim că această formă de manifestare este necesară pentru binele celor din jur, pentru a le menaja sentimentele. De fapt transmitem semnale false, pentru că avem ceva de câștigat prin atitudinea noastră. Vrem să le câștigăm admirația, respectul. Avem nevoie de favoruri din partea lor. În situații controversate, chiar ne provocăm semenii cu abordări ieșite din comun, tot pentru a ieși în evidență.
Acest mod de interacțiune umană nu este tocmai nou, însă am impresia că a fost ridicat „pe noi culmi de civilizație și progres” de curentul de gândire numit „corectitudine politică”. Importat din vest, l-am găsit interesant la început. Nu era tocmai în concordanță cu educația mea de până atunci. Cred că tocmai noutate lui, contradicția dintre modul de gândire vechi și noua abordare a realităților, mă făcea să mă minunez de felul în care sunt privite relațiile dintre oameni în general, dintre etnii, dintre sexe, dintre oamenii sănătoși și cei cu probleme medicale. Părea o nouă treaptă de înălțarea spirituală.
Entuziasmul privitor la acest curent de gândire a ținut destul de mult. L-am admirat până în clipa în care a transformat anormalitatea în normalitate. Până când cei care erau considerați defavorizați au spus că nu e suficient să fie egali cu ceilalți, ci au nevoie de privilegii. Până când majoritatea a fost îngenuncheată de minoritate. Până când, analiza la rece a istoriei, cea care ține cont de momentul desfășurării evenimentelor, a fost schimbată cu o ură „proletară” cum numai în spatele cortinei de fier puteai întâlni. Până când a fost lansat războiul împotriva vechilor statui, opere de artă, ce au fost doborâte de pe socluri și distruse, asemenea multor alte vestigii istorice distruse de talibani. Diferența e că acum nimeni nu a protestat.
Acum, au ajuns să considere că mai important decât competența profesională este criteriul de reprezentare proporțională a etniilor, sexelor sau a preferințelor sexuale ale oamenilor, la nivelele de vârf din conducerea instituțiilor politice, de educație, de artă. Au pus la dispoziția publicului larg tribune mass-media de unde oricine poate deveni profet, fără studii, fără cultură, fără ca cineva să verifice informațiile difuzate. Așa ne-am trezit într-o zi că bunul simț și buna creștere au devenit un handicap în viața reală.
Și atunci, care mai este semnificația cuvântului „corectitudine” din această denumire?
Între cer și pământ
Sunt undeva, între cer și pământ,
cu părul cenușă și ochii de foc,
pierdut într-o lume ce-mi vine mănușă,
cu norii mă joc, îmbrăcat în cămașa de vânt.
Un ac de busolă mă-ntoarce pe dos,
cu nord în picioare și sud pe urechi,
alături de păsări ce-și spun călătoare,
dorul străvechi, atent, îl descos obidos.
Nu cred că mai are timpul răbdare,
lovește-n secunde și zile împarte
umililor doritori ce vin de oriunde,
ce vin de departe, iubirea le-o pune la sare.
Cu timpul în vânt și cămăși călătoare,
între cer și pământ tot mai caut răbdare...
Dor …
Azi,
Soarele e bolnav,
are temperatură,
arde mai rău decât ieri,
topește cerul de care e agățat.
Ca un pământean cuminte,
mă așez la răcoare.
Leagăn copacul cu frunze vii
într-o incantație,
îl țin deasupra mea,
umbrelă de ocazie,
așteptând curentul polar
să-mi liniștesc transpirația.
Despre radiații periculoase,
Pământul nu știe nimic.
Stă întins la plajă,
fără cremă de protecție.
Deși are pielea crăpată,
în rănile adânci
se văd urme de viață.
Chiar mă minunez
de unde mai are resurse
să-mi adape umbrela.
Prins între fierbințeala Soarelui
și uscăciunea Pământului,
mi se face poftă
de albastrul mării.
Aș mușca din el,
însă mi-e teamă,
teamă să nu-mi pierd dinții.
S-ar putea să nimeresc
un os de corabie
și asta mi-ar fi fatal.
Prudent,
accept transmisiunile telepatice
ale ochelarilor
plecați prea devreme
pe fundul mării,
să studieze ihtiologia.
Fascinat de viața marină,
simt un dor intens
după tărâmul originar...
Închide ochii și taci
Ceva s-a întâmplat...
Mergeam năuc,
pe urma pașilor,
și, pe neașteptate,
valul viclean a anulat
amintirea trecerii tale.
Cum să te regăsesc
când soarele,
părtaș cu albastrul mării,
îmi amețește ochii,
când lumini și umbre
mă aruncă în labirint de culori?
De mă mai vrei,
lasă în urma ta
un fir,
să-mi agăț de el speranțele,
să nu mă pierd în hățișul zilei,
să-l înfășor la încheietura mâinii,
alături de anii ce s-au dus deja.
Valuri înalte lovesc cu obstinație
gânduri îngropate de vreme.
Eu întreb nisipul
dacă mai cunoaște
măsura pașilor tăi,
dacă mai ține minte
parfumul pielii tale.
El îmi răspunde c-un șuier,
înotând spre adâncuri,
ca un vânt printre ascuțite stânci:
- Tu doar închide ochii
și taci...
Poate vei înțelege
Nu-mi tăia rădăcinile, fără să-mi cunoști sufletul.
Fără ele s-ar putea să-mi pierd echilibrul.
Nu mă îngropa sub munți de tăcere.
În drumul spre lumină s-ar putea să mă sufoc.
Lasă vuietul mării să-mi mângâie auzul.
Lasă gânduri nerostite să intre în jocul pietrelor
și poate vei înțelege
piatra rostogolită de valuri,
cruciada muntelui pentru oceanul de suflete.
Cine ești tu?
Unii iubesc ploaia,
biciuiri reci
peste ziua caniculară.
Eu iubesc vântul.
Unii iubesc ploaia,
muzica stropilor
pe asfaltul încins.
Eu iubesc tunetele.
Unii cred că iubesc haosul,
inconștiența,
viața pe un roller-coaster.
Dar ei nu mă cunosc.
Iubesc doar
verdele crud,
furtunile de vară,
ruginiul toamnei,
pentru un simplu motiv,
m-am născut din nori.
Eu sunt ploaia.
Groapa
- Dați-mi drumul! Cine sunteți? Ce aveți cu mine?
Era vocea mea, dar ceva îmi părea nefiresc. Mă aflam în mijlocul unei păduri virgine, târât de brațe de niște creaturi bipede, despre care nu aveam convingerea că sunt ființe umane.
Nu știam cum am ajuns în această situație, nu știam ce vor de la mine. Singurul lucru care mi-l mai aminteam era faptul că ședeam comod în fotoliul meu, citind o carte, și la radio se auzea în surdină o piesă lentă de jazz.
Însă într-o clipită, ceva de neînțeles s-a întâmplat. Ochii mi-au fost atinși de o sclipire puternică și apoi m-am trezit în acest loc, înconjurat de ființe ciudate. Până să mă dezmeticesc, palme puternice mi-au cuprins brațele. Nu scoteau niciun sunet. Se purtau cu mine de parcă erau niște mașinării ce execută un program, fără suflet, fără darul vorbirii. Și aveau atâta forță, încât oricât mă zbăteam, nu puteam scăpa din chinga mâinilor lor. Eram ca un biet fluture prins în insectar.
Păreau să știe unde vor să mă ducă și nu-i interesau țipetele mele. Cine să mă și audă ? Eram eu, cele patru creaturi și păsările pădurii. Dacă n-ar fi fost amenințarea pe care mi-o transmiteau chipurile lor, aș fi fost chiar încântat să văd atâtea specii noi de plante, pe care nu reușeam să le atribui unei anumite zone geografice de pe Pământ.
O nouă smucitură și m-am trezit din scurta reverie, cu senzația că mâna mi s-a desprins din umăr. Am strigat disperat:
- Auuu! Ce v-a apucat? De ce mă chinuiți în halul ăsta? Chiar nu știu ce v-am putut face să mă tratați așa! Răspundeți-mi! Faceți-mă să înțeleg! Eu sunt un biet profesor, care nu s-a certat cu nimeni niciodată!
Niciun răspuns. Bestiile își vedeau de drum. Nu era nicio cărare prin pădure și totuși, știau încotro trebuie să o apuce.
La un moment dat, a început să se audă vuietul unui rău. Mă gândeam că asta ar putea fi șansa mea să scap. Nu știam unde m-aș fi putut duce, dar teama pe care mi-o inspirau fețele lor era mult mai mare decât frica de necunoscut. Mă și gândeam cum o să-l împing pe cel din dreapta cu umărul, iar pe celălalt o să-l lovesc cu piciorul, urmând să mă arunc în apele râului, care, după sunetul pe care îl produceau, păreau să fie foarte agitate.
În scurt timp, sunetul apei a devenit intens, semn că nu mai era mult până când puteam să-mi redobândesc libertatea. N-am mai opus atâta rezistență, sperând ca vigilența paznicilor să scadă.
Dar norocul nu ținea cu mine. Deja se vedea marginea pădurii, iar de acolo până la râu, părea să fie o distanță mare. Se vedea și un acoperiș. Gardienii mă duceam într-acolo, nicidecum către râu, așa cum speram.
Când am ajuns la lizieră, în față mi-a apărut o clădire impozantă, așezată în semicerc, ce părea că îmbrățișează groapa imensă din fața ei. Nu știam la ce să mă aștept, dar ornamentele sofisticate ale construcției și aranjamentele florale din jur mă făceau să cred că aparțin unui popor superior, civilizat, pentru care sunt importante și aspectele estetice ale vieții cotidiene.
Ajunși în fața ușii centrale, zdrahonii care m-au târât aici m-au trântit cu fața la pământ. Ușa s-a deschis și prin ea a pășit o ființă radiind o lumină nepământeană. Aducea cu ea senzația de bine, de liniște, de siguranță și speranța eliberării mele.
S-a apropiat de mine, m-a privit direct în ochi și și-a trecut ușor, cu tandrețe, degetele peste conturul feței mele. Credeam că mă place.
Și-a ridicat capul către unul dintre gardieni. Părea că îi spune ceva, dar niciun sunet nu venea dinspre ea. Cu mâna cu care m-a mângâiat i-a indicat scurt groapa din spatele nostru. Nu înțelegeam ce vrea să îi spună, dar am cam început să am furnicături pe șira spinării. Ceva nu era în regulă. Aveam senzația că norocul mă părăsea.
- Ce aveți de gând cu mine? Cu ce v-am greșit?
Încercam să încropesc un dialog cu acea ființă, dar pe chipul ei nu se vedea niciun interes în a-mi răspunde.
- După lucrurile pe care le văd aici, păreți ființe evoluate. Credeam că astfel de ființe au o gândire superioară, nu se ocupă cu răpiri, nu se dedau la acte de barbarie. De ce m-ați adus aici? Oare m-am înșelat asupra voastră?
Pe chipul până atunci luminos a apărut o umbră. Vorbele mele păreau să o scoată din starea neutră de până acum. Fără ca buzele să i se miște, o voce cu inflexiuni metalice a început să-mi vorbească:
- Cine ești tu să-mi judeci deciziile, tu, o biată făptură, menită a fi hrana prietenilor mei? Ăsta-i rolul vostru pe Pământ, iar tu îți vei îndeplini rostul pentru care ai fost creat!
Nu îmi dădeam seama dacă mintea îmi juca feste sau dacă chiar îmi adresase mie acele cuvinte. Pentru moment, am rămas blocat. Dar în puțin timp, șocul primit a dezlănțuit adrenalina din mine. Am început să mă zbat cu forța condamnatului la moarte.
La o nou privire a creaturii, am fost luat pe sus de gardieni și târât cu pași lenți, hotărâți și egali către groapa cea mare. La marginea ei, s-au oprit. Și-au ridicat privirile către Soare, parcă îi invocau puterea. Parcă se pregăteau să mă sacrifice lui.
Mi-am coborât ochii către adâncul gropii, încercând să găsesc explicația logică a ceea ce se întâmpla. Am clipit de mai multe ori, sperând să șterg de pe retină ceea ce vedeam. Nu puteam să cred că eu voi fi următoarea masă pentru acei șerpi imenși, negri, amestecați în ghemotoace pe fundul gropii.
- Stați! Ceea ce vreți să faceți e lipsit de orice logică! Viața unui om este mai presus de orice!, am strigat cu disperare.
- Dacă e adevărat, voi de ce vă ucideți semenii?, a răsunat vocea metalică de mai devreme.
N-a mai așteptat răspunsul meu. Cu o mișcare scurtă, călăii m-au aruncat în groapă. Cădeam anormal de încet și, în același timp, mă vedeam de undeva de sus, cum pluteam către masa compactă de reptile. Deja le simțeam solzii alunecând-mi pe piele, le simțeam dinții golindu-și veninul în carne.
O lovitură puternică m-a făcut să deschid larg ochii. Așteptam ca finalul meu să se petreacă. Încă mă chinuiam să înțeleg motivul pentru care o făptură luminoasă putea fi atât de violentă.
Abia apoi am început să observ în jur covorul din camera mea și cartea pe care o citeam mai devreme, căzută pe podea. Am închis și deschis ochii de nenumărate ori, gândindu-mă că e doar o proiecție a creierului înaintea sfârșitului. Dar lucrurile din apropiere erau cele cu care eram atât de familiarizat.
Atunci m-am ridicat în șezut și am realizat că aventura mea se datora moțăielii în care m-am cufundat fără să-mi dau seama, în acea după amiază și nu era decât o simplă alunecare din fotoliu.
Și totuși, uneori mai cad pe gânduri. Dacă acea întâmplare s-a petrecut cu adevărat? Dacă a fost un avertisment?
Fluvii de indiferență
Ai apărut
ca un punct
pe linia albastră a orizontului.
Credeam că nu văd bine,
că ochii mei au cedat,
obosiți
de căutările zilnice,
de sclipirile secundelor.
Minusculul punct plutea
pe valuri fierbinți,
unduindu-se ca un miraj.
Fiecare val
îl aducea mai aproape,
iar culorile îl îmbrăcau,
îi conturau forme
emanând o feminitate aparte.
Apoi, au apărut ochii,
privindu-mă,
doi ochi ascunși
după două cristale,
zâmbindu-mi.
Nu-mi amintesc să-i mai fi întâlnit,
deși păreau că,
de-o veșnicie,
mă cunosc.
Simțeam că ne e bine împreună,
pierduți în discuții interminabile
despre timp,
despre păduri,
despre râuri și mări.
Înșiram banalități,
de parcă aveam amintiri comune,
ca doi prieteni
ce nu au nimic de ascuns.
Și, dintr-o dată,
flacăra a atins
perimetrul inflamabil.
Am fost prinși într-o ardere,
o ardere intensă,
pe care o credeam
veșnică.
Dar chiar și veșnicia,
fără armături de timp,
se destramă,
iar timpul nostru
era limitat,
nu putea menține aprinse
sentimente de lungă durată.
Atunci a început ploaia
și focul s-a stins.
Cenușa arderii
s-a împrăștiat
și au curs
fluvii de indiferență...
O lume nebună
Dacă sufletul
ar putea călători liber,
pe valuri de timp,
m-ar îngrijora siguranța lui.
M-aș vedea nevoit
să-l țin captiv,
într-o colivie.
E încă copil
și s-ar pierde
pe ulițe vechi,
fără nume și fără număr,
pe vârfuri de munte
inaccesibile gândurilor pure.
Am încercat să-l învăț
că realitatea cere flexibilitate,
dar scheletul lui e mult prea rigid.
I-am explicat că adevărul
nu e doar alb și negru,
ci conține și mult cenușiu.
M-a certat spunându-mi
că amestec culorile!
Și atunci m-am întrebat:
Ce șanse are
un suflet curat
într-o lume nebună?
Furtuni în amintiri
Sunt un insomniac,
în liniștea nopții
căutând ispășirea,
adunând timp la sac,
ferit de decepții
și hrănindu-mi trăirea.
Nu îmi doresc comori,
aurore din nord
în cufere cu lacăt.
Vânez ochi visători
sau un empatic cord,
trenuri pe cer, în treacăt.
Peste mine vin
raze, stârnind gânduri,
riduri pe obraz ștergând.
În ochi, cascade țin
și scriu printre rânduri,
doruri străvechi căutând.
Din amintiri de azi
se șterg oameni de ieri,
iar în pași lenți, de vals,
clipe trăite pier...
Orașul și ploaia
În orașul încremenit
în uitare,
unde nimeni nu iese pe stradă,
stropi de ploaie
ieșiți din tipare
rup cenușiul din cer,
se scurg spre pământ ca fulare,
ca boabe iuți de piper,
în zborul lui Icar,
fără pene și ceară.
"Nimic să nu fie în zadar!",
sună un imn în căderea bizară.
În orașul încremenit
în pustiu,
în hainele noi ale împăratului,
stropi de ploaie
bat în acoperiș argintiu
ritmuri de greieri,
se preling zglobiu
peste case de ieri,
omagiu aducând lui Orfeu
pe corzile lirei vrăjite,
visează iubite, le vor ca trofeu,
mătură-n cale ispite.
În orașul încremenit
în tăcere,
unde timpul este un zeu,
stropi de ploaie,
pe abruptul traseu,
se opresc. Intensă durere!
În ochii lor mă regăsesc eu,
cel ce face a gravitației vrere,
puternic atras spre pământ
de strigăte din peșteri adânci,
de piatra rănită ce naște cuvânt,
spiritul viu al marilor stânci.
În orașul încremenit
în durere,
stropi de ploaie
se transformă-n cuvânt...
Suflete de ieri
Sâmbăta Floriilor. Agitație mare, toată lumea aleargă după flori și lumânări pentru mormintele celor dragi. Fugim de la un mormânt la altul, dintr-un cimitir într-altul, spunând câte o rugăciune pentru fiecare dintre ei. Ni-i amintim în viață și ne e dor de ei. Simțim că ceva din noi a plecat odată cu plecarea lor și nu putem decât să sperăm că într-o zi ne vom reîntâlni.
Mi-am făcut și eu datoria față de cei din apropiere, dar ceva interior nu-mi dădea pace, mă îndemna să merg în satul copilăriei, satul bunicilor. Nu știu de ce, în ultima vreme simt o tot mai mare nostalgie gândindu-mă la el și la oamenii care au trăit cândva acolo. Amintirile acelor vremuri îmi revin tot mai des. Așa că nu am mai stat la îndoială, m-am urcat în mașină și am plecat la o întâlnire mai aparte, cu sufletele rudelor.
Niciodată nu găsesc ușor mormintele bunicilor. Eram obișnuit să caut o salcie care creștea în spatele crucii lor. Însă bunicilor le-a fost refăcut mormântul și a fost nevoie ca acea salcie să fie îndepărtată, întrucât rădăcinile ei periclitau noul monument funerar. Așa stând lucrurile, iau la rând mormintele, citesc numele de pe cruci și caut în memorie amintiri despre acele persoane. Tot mai puține amintiri…
Cimitirul nu este în stare prea bună. Comunitatea din sat s-a schimbat. Pe lângă preot sunt tot mai puțini enoriași, oameni tot mai în vârstă. Nu mai are cine să aibă grijă și de cimitir. Chiar și într-o zi ca aceasta, sunt puțini cei care au mai venit din alte părți să caute mormintele rudelor. Timpul este un administrator foarte bun al memoriei, are grijă să vindece rănile sufletești și nu lasă ca durerea să treacă de la o generație la alta. Așa că, odată cu schimbul de generații, amintirea celor din satul dintre dealuri se șterge încet-încet.
După ce mi-am terminat traseul prin cimitir, m-am oprit pentru o clipă acolo unde cândva era casa bunicilor. Am spus „era” pentru că ceea ce este acum în acel loc nu mai are nicio legătură cu amintirile mele. În fața mea apărea o casă ce părea neterminată. Vechea clădire, în care locuia familia unchiului meu, dispăruse sub un acoperiș nou, ce includea sub forma unei terase și vechile scări de acces. Curtea mare, prin care altădată alergam după căței și gâște, era acum închisă printr-un gard pus la limita noii case. În spatele gardului se vedea acoperișul casei bunicilor, care părea să nu fie departe de prăbușire. Vegetația înaltă care se vedea după gard mă duce cu gândul că pe noii proprietari nu-i prea pasiona lucrul în gospodărie. Șura mare, care separa în două proprietatea, nu mai există. Nu mai era nevoie de loc pentru odihna bivolițelor ce dădeau laptele la care mai visez și în ziua de azi.
Oare e rușinos ca un bărbat să se lase cuprins de emoții și să verse lacrimi pentru amintiri de demult? Chiar dacă e, eu nu mi le-am putut stăpâni. Am realizat că e momentul să spun adio unor vremuri care nu se vor mai întoarce, că trebuie să rup niște legături care până acum nu au vrut să se desfacă. Și acest moment l-am stropit cu emoțiile strânse prin aceste locuri.
Am mai făcut un tur al satului, oprindu-mă în fața caselor celor pe care îi vizitasem la „țintirim”, dar parcă eram în alt film. Nu reușeam să le leg de amintirile mele. Am ajuns să mă întreb dacă bagajul meu de amintiri este real sau e doar rodul imaginației.
Am trecut încă o dată prin fața casei bunicilor, cu inima strânsă de amintirile copilăriei petrecute acolo. M-am uitat doar cu coada ochiului și am mers mai departe, chiar dacă ceva din mine refuza realitatea.
La crucea din deal, am oprit. Am mai întors o dată privirea către sat. De la înălțimea acelui loc, doar drumul de asfalt îmi amintea că timpul nu s-a oprit nici aici.
Rămâneți cu bine, suflete de ieri!
Din colț în colț
De-o vreme bună
tot mai sper
din colț de pat
să-mi dai când cer
un colț de bluză colorat.
Și am tot stat
și-am așteptat
un colț de rai visat și cald
s-apară-n gândul tău curat,
din colțul unui vechi smarald.
Ușor mișcat,
un colț de Lună, ca un fald,
ce șade bine ancorat
de-un colț de cer,
m-a sărutat
zâmbind stingher.
Și-atunci,
călcând pe griji de ieri,
pe vârfuri m-am tot înălțat
să pot să îi trimit vederi,
în verde-albastru, nuanțat,
mâinelui efemer.
Atenție la galoși!
Da, este o zi de 13 și cuiva i s-au înecat corăbiile într-o sticlă de băutură, după ce a vărsat borcanul cu dulceață în galosii din spațiul virtual. Inițial, m-am gândit să-l adaug doar pe lista de „ignore”, dar cum nu-mi plac lucrurile nelămurite, mi-am dorit să aduc câteva clarificări.
Nu am avut și nu am pretenția că sunt scriitor/poet. Nu am pretenția că ceea ce scriu are valoare literară, de aceea nici nu am cuprins textele mele într-o carte. Deși acest lucru este menționat foarte clar pe blog-ul meu, se pare că „domnul” care se ocupă de „galoșii” din spațiul virtual citește și nu pricepe mare lucru. Arde de dorința de a surclasa postul România TV și asemenea redactorilor acestui post, murdărește cu dejecții umane tot ce-i apare în cale.
Nu are logică în exprimare, doar amestecă lucruri fără nici o noimă în groapa din fundul curții sale. Are probleme și cu ortografia, dar acest aspect pare să nu-l deranjeze. Sub anonimatul oferit de internet, simte nevoia să-și verse frustrările generate de neputințe din lumea reală. Speră ca prin jignirile pe care le aduce să obțină un loc pe podiumul audienței din lumea virtuală.
Dar cred că am acordat prea mult timp, prea multă importanță, acestui personaj de comedie bufă, pe care cred că l-ați recunoscut deja. Să-i dea Dumnezeu multă sănătate, să-l ajute să-și vindece sufletul tulburat!
Secunde pe tocuri
Mă-ntrebai,
fără cuvinte,
dacă, atunci
când încercam să descui
lacăte ruginite de vreme,
mi-am pierdut gândurile
agățate la setul de chei,
sau dacă le mai văd
șerpuind,
nesigure,
pe drumuri de piatră,
printre munți de neîmpliniri,
dacă nu cumva
le-au prins torente
de sentimente neîmpărtășite,
fără colac de salvare,
fără speranță.
Limbile ceasornicului
se suprapuneau nefiresc,
contorsionate de apăsarea trecutului,
peste o realitate ce nu-și amintea
filmul de altădată.
Dar tu,
tu nu așteptai răspuns.
În adânc știai,
era prea târziu.
Tot mai intens,
în fuga după timp,
în zgomotul orașului,
în timpane lovește
sunetul metalic al secundelor...
Doar lut
A fost cândva
o formă
ridicată din țărână,
îmbrăcată în lut galben,
astfel încât să strălucească
mai puternic decât soarele.
Avea chipul Creatorului,
avea bogăția pământului,
dar îi lipsea ceva,
ceva care să o înalțe,
îi lipsea sufletul.
Atunci,
din Marele Necuprins,
a pornit o suflarea blândă,
iar lutul anost
a primit viață
și-a fost numit om.
E veche povestea
și mulți povestitorii,
doar că realitatea din jur
mă înspăimântă:
întâlnesc tot mai rar
Oameni...
Cu susul în jos
Azi am citit o știre ciudată. Un elev de liceu, participant la faza județeană a olimpiadei de biologie, a marcat răspunsurile din test tocmai pe dos, cele corecte cu „X” și cele greșite cu „O”, și totuși a trecut la faza națională a acestei olimpiade.
M-am gândit că elevului nu i-a fost explicată modalitatea de marcare corectă a răspunsurilor. Dar asta nu ține, deoarece ceilalți elevi au știut ce au de făcut. Și atunci, cum putem spune dacă elevul a dat răspunsurile corecte, deși a greșit modalitatea de marcare a lor, sau dacă a avut norocul să le marcheze în acest fel? În baza cărui regulament a fost promovat la etapa națională? E bine să-i învățăm pe copii că regulile sunt făcute doar pentru unii, că „toți oamenii sunt egali, dar unii sunt mai egali decât ceilalți”?
Înțeleg, e un elev foarte bun la biologie. Cinste lui că în această lume care își bate joc de învățământ, e preocupat de educație. Însă mă întreb, pentru această greșeală, nu i-ar fi fost mai util să primească o lecție acum, decât să aibă parte de ea în viața de adult, când efectele ar putea fi devastatoare? Cum au justificat decidenții din învățământ celorlalți elevi hotărârea luată?
Lumea pare să se întoarcă tot mai des cu fundul în sus, arătându-și dessous-urile soioase. Avem reguli ce trebuie respectate doar de fraieri. Suntem înconjurați de un decor de mucava și ni se spune cu aroganță că e real. Lucruri superficiale capătă mai multă importanță decât cele esențiale. Adunăm hârtii ce atestă că avem nenumărate competențe, dar suferim tot mai mult din cauza incompetenței generalizate. Forțăm copii cu probleme de învățare să urmeze cursuri în școli normale, fără să le asigurăm dascăli suplimentari, cu pregătire specială pentru educare lor. Ne trezim că, încercând să-i ajutăm pe unii, lovim în ceilalți. Și atunci ne mirăm că suntem în mijlocul unui război! Dar nu e unul cu soldați, precum cel pornit de Putin, motivat de orgolii dictatoriale. Vorbesc de un război împotriva valorilor moștenite de omenire, a valorilor umaniste definite în secole de istorie, un război în care minciuna cere urlând să fie numită adevăr.
Oare, am rămas eu în urma vântului schimbării? Oare, este aceasta evoluția dorită de omenire?
Struguri necopți
Mergi pe o cale, chiar de azi nu știi
De va fi soare sau furtuni,
De vor fi oameni răi sau buni
Sau dacă mai contezi pentru cei vii.
Te-abandonezi, iar gândurile-ți frâng
Cerul albastru și înalt.
Cu pași mărunți sau printr-un salt
Arunci pe jos cu haine ce te strâng.
Pe-un lac de ură și iubire calci
Și te simți ars, cuprins de frici,
Și nu te-afunzi, nu te ridici,
Nici reguli vechi sau noi tu nu încalci.
Ziduri apar, lumea împarți la doi,
Vin sentimente, se duc ani,
Dispar prieteni, vin dușmani,
E tot mai întuneric între voi.
Umblând de unul singur printre nopți,
Ziua de ieri îți dă amenzi,
Iar pentru mâine faci comenzi,
Struguri ce pentru tine azi nu-s copți.
Tot mai aștepți un curier la porți...
Între început și sfârșit
Suntem
două râuri
sătule de singurătate,
în curgere lentă
spre marea cea mare,
două frunze
ce și-au împletit pețiolurile
în timpul comun,
două jumătăți
ale unei matrițe
imperfecte,
ce au dat
viață și speranță,
două forme
născute din iubire,
șlefuite cu grijă și răbdare,
țintind absolutul.
Matrița noastră are aripi,
frunzele copacului desfrunzit,
le înmoaie în râuri de sentimente,
le scutură de secunde mute,
le calibrează pentru zbor la înălțime,
până când,
cu mișcări ireale,
spiritul neliniștit se eliberează,
abandonând liber consimțit
haina de țărână.
"Un sfârșit e un început..."
Înserare
Un sunet lung, tânguitor,
Se-aude printre șoapte,
Când curge soarele ușor
Peste păduri, spre noapte.
E cerul roșu sângeriu,
Dar orele-s curate,
Când ramuri urlă a pustiu
Și trenuri trec spre noapte.
De prin boscheți s-aud sticleți,
Artiști de primăvară,
Când norii vin și-s violeți
Și noaptea e avară.
Este târziu. Mă uit în jur,
Frunze în vânt se-nalță,
Când noaptea-ncepe lung sejur,
Iar ziua se descalță.
Peste păduri e noapte, jur,
O noapte fără șoapte...
Salvați inocența!
Din pământul negru
și din albul luminii,
din adierea vântului
și cu emoția noului orizont,
a răsărit speranța timpurilor,
inocența.
Lumea sălbatică
a disprețuit-o,
confundând-o cu îndrăzneala,
iar îndrăzneala
nu e lăsată niciodată
nepedepsită.
Fără să-i vadă valoarea,
potentații momentului
au trimis forțe să restabilească ordinea,
dezlănțuind ploi apocaliptice,
declanșând tornade inimaginabile.
Pentru că s-a dovedit a fi prea puternică,
au aplicat soluția finală:
au biciuit-o în piața publică,
au dezbrăcat-o de bun simț,
au vopsit-o în griul tern al vieții fără flacără.
Nu-i sare nimeni în ajutor?
Gânduri tăcute
Dacă pașii gândurilor
ar călca
fără teamă,
pe cărările iernii mele,
s-ar putea întâlni
cu urmele zilelor pe care le-am iubit.
Cu bucuria revederii,
le-ar saluta:
„Bună, Luni!”
„Ce mai faci, Miercuri?”
„Ce mult te-am așteptat, Vineri!”
Deși deranjate
de intruziunea în viața lor,
de spulberarea liniștii cosmice în care plutesc
sunt aproape sigur,
zilele vechi
și-ar înclina capetele
cu o nobilă eleganță,
într-un salut amabil,
educat la cursul anilor.
Pe drumul târziu,
în conduri de gheață,
împovărate,
zile
alunecă printre oameni,
sperând ca Prințul de Nicăieri
să le așeze drept ofrande
pe altarul unui alt început,
să le ofere ca motivație
tălpilor unei alte prințese
și acolo,
acolo să-și afle odihna.
Dar vremurile sunt
imprevizibile,
lipsite de tact,
lipsite de liniște.
Soarele
alungă zăpezi.
Conduri de gheață
se topesc în volume nedefinite.
Oglinda cerului
se transformă în noroi.
Urmele zilelor
se evaporă,
fără să intre în istorie.
Și atunci,
unde-și mai găsește locul
tăcerea gândurilor?
Cu Lia lui Boti, la pescuit
Ziua de abia începe. Un soare călduț a pornit la plimbare pe un cer lipsit de nori. Mugurii copacilor au explodat într-un verde crud, atât de așteptat după lunga iarnă. Peste tot se arată semnele noului ciclu al vieții.
Zorii luminoși îmi alungă plăcutul somn de la orele dimineții. Gândul că voi merge la pescuit împreună cu Lia lui Boti mă încărcă cu energie. E prima ieșire după atâta timp. De aceea, așteptare e mult mai intensă.
- Doamne, iartă-mă! Cum de te-ai sculat tu așa devreme? Îi vreun bai cu tine?
Era vocea bunicii, mirată de apariția mea matinală. Prinsă în treburile gospodăriei, se bucura când mă trezeam mai târziu. Avea timp să termine muncile dimineții prin gospodărie, înainte să trebuiască să se ocupe de mine. Dădea de mâncare la galițe, mătură curtea și drumul din fața casei și câte altele nu mai făcea, să nu cumva să creadă vecinii că nu suntem oameni vrednici. Era foarte aprigă bunica!
În acea perioadă, nu prea luam în seamă astfel de lucruri. Eram mai interesat de hoinăreala cu prietenii prin pădurile din împrejurimi, de joaca pe uliță sau de pescuit.
Pârâul care trece prin sat nu e unul foarte mare, dar pe atunci îmi părea imens. Adevărul e că, după o perioadă foarte ploioasă, când se înfuria, reușea să se reverse până la jumătatea grădinilor ce-l mărgineau. În prezent, abia se mai vede șiroind prin vale.
Dar atunci... atunci era un loc fascinant pentru mine, iar în acea dimineață era și mai și, doar începea sezonul de pescuit!
- Mă grăbesc! I-am zis lui Lia că pornim de dimineață pe vale în sus, că acolo sunt mulți pești.
- D-apoi, stai numa' așa, să mânci șî tu ceva! Ce să-ți facă mama? Îți fac mintenaș o pâne cu silvoiz. Tu du-te la moș-to să-ți umple ulcica cu lapte, că încă n-o gătat de muls ghibolițele!
Știa bunica cum să mă ia! Cu mâncarea era mai greu, trebuia să se roage mult de mine. Dar când venea vorba de o cană cu lapte, servită direct de la sursă, era o provocare la care nu puteam rezista!
- Eu vreau doar lapte! Nu am timp să mănânc, că imediat vine Lia și trebuie să plec!
- No, știi ce, ori îți mânci pita cu silvoiz ori nu pleci nicări! Ori vrei să zâcă mumă-ta că nu ț-am dat de mâncare?
- Da' uite ce felie mare ai tăiat! Când crezi că apuc să o mănânc pe toată?
- Lasă, lasă, că nu-i mare șî aveți totă zâua să mereți la pește!
N-am avut cum să scap. Am înghițit felia în grabă, cu noduri. Noroc cu laptele de bivoliță, că antrena bucățile de pâine pe gât în jos. Ce mult mi-ar plăcea să mă roage astăzi cineva să mănânc, iar eu să am tăria să refuz!
Lia nu a venit atât de repede cum credeam eu. Ca mulți alți copii de la țară, lua parte la muncile casei. Abia după aceea avea liber la distracție. Dacă nu v-ați prins până acum, mă simt nevoit să fac o precizare. Lia nu e un nume de fată, după cum v-ați putea închipui. E al unui băiat mai mare decât mine cu vreo patru ani și e idolul meu, pentru că se pricepe să facă de toate, de la lucruri bune, până la prostioare de copii, de care mă amuzam copios.
- Bună zâua, nană V.! Unde-i pretinu'? Încă nu-i gătat?, se auzi vocea lui Lie.
- Îs gata! De când te aștept!, am sărit eu cu gura încă plină de mâncare.
Am dat repede pe gât laptele ce-mi mai rămăsese în cană și mi-am luat din colțul camerei undița mea specială. Era una din gama de vârf, adică avea prins de vârf un fir de ață ce se termina cu un cârlig făcut dintr-o bumbișcă sau ac cu gămălie, cum i se mai spune.
- Ți-ai pregătit momeala?, m-a întrebat Lia. Io am pus ceva, da' mai cotă șî tu câteva râme în grămadă de bălegar, că alea-s prăjitură pentru pești!
- Hai să mă ajuți, că eu nu știu care-s mai bune în cârlig!, am încercat eu, băiatul de la oraș, să scap de ingrata căutare și de mirosul greu asociat ei.
- Ori ești pescar ori nu ești! Pune mâna șî adună râmele dacă vrei să prinzi pește! Crezi că-i așa ușor să fii pescar?
M-am executat, că prea tare îmi doream să merg la pescuit. Cu un lemn găsit prin apropiere, am scurmat prin grămada de gunoi, până am dat de niște sărmane râme. Le-am ales după știința mea, nici prea groase, nici prea subțiri. Când a văzut mama V. ce fac, tare s-a mai minunat!
- Doamne, c-am văst-o șî pe asta! Copilu' nost' cotă râme în bălegar!, râdea mama V. de se prăpădea.
Ce era să fac? Voiam cu orice preț să mă duc la pescuit. Și dacă pentru asta trebuia să caut în bălegar, o fac! Am pus prada într-o conservă goală de pateu, special pregătită și păstrată pentru astfel de ocazii. Capacul de tablă fusese tăiat cu grijă de moșu, fără a fi separat complet de cutie. Tabla era destul de groasă, astfel încât, după presarea peste cutie, erau slabe șanse ca râmele să mai scape.
Am pus cutia în buzunar și am salutat-o din mers pe bunica, ieșind pe poarta mică a casei. În spate, mai auzeam vocea ei, dar eram deja prea departe ca să înțeleg ce zicea.
Lia se uita la mine, cât de hotărât am purces la drum, și râdea. Mergeam pe mijlocul drumului, prin argila transformată în praf de roțile carelor. Nu prea au fost ploi în ultima vreme. Țineam în mâna dreaptă bățul de pescuit, iar cu stânga verificam în buzunar ca momeala să fie la locul ei.
- Mă, ai luat ghiufele cu tine?, m-a luat la întrebări Lia.
Știa că înainte cu o zi vândusem țiganilor sticle goale și am adunat bani de un pachet de Naționale. Țigările le-am cumpărat de la cârciuma din sat, spunându-i vânzătoarei că sunt pentru unchiul meu. Nu a părut prea convinsă, dar după alte câteva întrebări, mi-a dat pachetul.
Să nu vă închipuiți că eram mare pipaș! Eram prea tânăr să trag fum în piept, dar mi se părea interesat când scoteam fum ca o locomotivă.
În acele vremuri îmi doream să fiu ca oamenii mari. Astăzi, mi-aș dori să fiu din nou copil!
Lia cunoștea bine locurile de pescuit. Trebuia să mergem în susul apei vreo 3-4 km. Dar ce erau câțiva kilometri pentru un copil plin de energie?
Am ieșit din sat trecând pe lângă cele câteva case de țigani aflate la marginea satului. Aveau niște câini tare fioroși, dar cu oamenii n-am avut niciodată probleme. Nu erau agresivi și veneau la ajutat ori de câte ori moșul îi chema. Nici moșul nu le rămânea dator. Ba mai mult, le dădea alimente și pe timpul iernii, când nu prea mai era de muncă.
Am lăsat în urmă casele și lătratul cățeilor și am continuat spre ținta noastră. La un moment dat, am ieșit din drumul ce cotea spre dreapta și ne-am apropiat de malul apei. Erau plin de arbuști și vegetație proaspăt crescută. Lia mi-a făcut semn să merg cu grijă, să nu fac prea mult zgomot. Zicea că dacă peștii simt vibrațiile pașilor noștri, se sperie și fug. Am ascultat cu sfințenie indicațiile lui, doar am venit să prind pești, nu să mă plimb!
Nu a durat prea mult și am dat de un loc mai degajat. De acolo se puteau arunca undițele într-un ochi de apă ce avea o adâncime mai mare decât cea a pârâului, datorită barajului natural format de o salcie putredă, căzută transversal peste cursul de apă.
Lipsit de răbdare, am scos repede conserva din buzunar și am început să caut cea mai potrivită râmă pentru prima mea captură din ziua aceea. Am croșetat-o pe cârlig și apoi am acoperit capătul cârligului cu ce a mai rămas din râmă. Dopul de plută l-am reglat pe fir cam la 30 cm și am aruncat momeala în mijlocul apei.
Lia s-a așezat tacticos pe iarbă, a scos din pachet o țigară și a aprins-o. L-am auzit cum trage din ea cu nesaț și apoi l-am observat cum dădea drumul fumului încetișor. Eram invidios pe el pentru felul în care știa să-l stăpânească. Am încercat și eu, dar de fiecare dată aveam accese de tuse care îmi era greu să le stăpânesc. Așa că mă mulțumeam să pufăi țigările, fără să le inhalez fumul.
Se pare că Lia era cu adevărat un specialist în locuri de pescuit, pentru că pluta mea deja dădea semne că avea pe cineva în apropiere. În pârâu, nu erau pești prea mari, doar porcușori și, mai rar, somotei. Dar importantă era acțiunea și nu mărimea peștilor capturați. Din păcate, datorită nerăbdării mele, nu am așteptat suficient pentru ca peștele să se prindă în cârlig. Am scos undița din apă la momentul nepotrivit și am ratat. A fost norocul peștișorului.
Ar fi fost normal să-mi îndeplinească 3 dorințe, pentru că tocmai îi cruțasem viața. M-a supărat rău și faptul că-mi furase bunătate de râmă din cârlig.
- Ț-am zâs să nu te grăbești! Trebe să prinzi momentul când bagă pluta sub apă șî doar atunci poți să tragi. Dar fă-o mai cu grijă, că dacă se agață firul printre crengi, zic zo că nu-l mai descâlcești veci pururi!
Am încercat să bag la cap cele spuse și am pregătit o nouă râmă pentru sacrificiu. O nouă aruncare și pluta s-a oprit pe suprafața apei. Nu a durat prea mult până când să apară un nou vizitator. Eram încordat la maxim și încercam să fiu pe fază la momentul potrivit. Văd pluta cum intră sub apă, dar ezit. Peștele mai trage o dată și-l aud pe Lia:
- Acuma!
Brațul mi s-a tensionat brusc și am tras. Am văzut zburând deasupra un peștișor argintiu. Era prins în cârligul din bumbișcă și pendula înainte și înapoi. Nu cred că pot să descriu în cuvinte, cu exactitate, bucuria din sufletul de copil.
- Peștele meu! Peștele meu!, strigam încântat la maxim.
- No bine că o trebuit să zghieri așa de tare, de ai spăriet tăți peștii! Acum tre să merem în alt loc, că aici sigur nu-i mai prindem!
Îmi părea rău că nu l-am ascultat, dar când vedeam prada mea, eram tare mândru.
A luat Lia o ramură de salcie, a curățat-o de frunze, lăsând totuși câteva la un capăt.
- Acuma, ia să vezi cum transportăm noi recolta de pește!
A desfăcut peștele din cârlig și a introdus ramura de salcie prin branhii, până i-a ieșit pe gură. Manevra asta m-a cam îngrozit, dar dacă Lia zicea că așa fac bărbații, atunci așa trebuia făcut!
Cu unica captură a zilei, pornim către un nou loc de pescuit, unde să nu se fi auzit strigatele mele de bucurie.
- No, hai, că nu-i departe! O țâră mai încolo, numa' că trebe să trecem pe ailaltă parte.
Pârâul nu era prea lat. Dintr-un pas, Lia era deja dincolo. Cu puțin efort aș fi reușit să sar și eu. Dar de ce să fac așa un efort? Salcia din baraj părea o punte perfectă pentru mine.
Îmi potrivesc cu grijă tălpile pe trunchi și încep să traversez. Ajuns pe la jumătate, mă gândeam că în sfârșit puteam să-i dau și eu o lecție lui Lia. Nici nu mi-am terminat bine gândul, că deodată aud un sunet înfundat și în clipa următoare eram în apă până la brâu, fără undiță în mână. Privesc în jur și o văd la un braț distanță cum se scufundă. Fără să ezit sau, mai bine zis, fără să gândesc, m-am întins după ea și, prin așa am reușit să mă ud complet. Când m-a văzut Lia, s-a luat cu mâinile de cap, și-a ridicat ochii spre cer și a zis:
- Mama, ce-mi face nana V.! Scote-ți hainele repede și pune-le la uscat la soare! Întinde-le pe crengi, să le bată șî vântul, să se usce mai repede!
Afară nu era prea cald, cu tot soarele ce zburda pe cer. Însă, cu hainele ude pe mine, îmi părea că-i și mai rece. Le-am dat jos și le-am pus la uscat. Apoi, la sfatul lui Lia, am început să alerg, ca să mă încălzesc. Cred că a trecut vreo jumătate de oră, dar hainele tot nu s-au uscat. Văzându-mă atât de înfrigurat, Lia a zis să mă îmbrac cu ele așa ude cum sunt și să ne grăbim spre casă.
Regretam că ziua de pescuit se terminase atât de repede, însă nu prea aveam de ales. Atât de tare îmi clănțăneau dinții, că abia puteam vorbi.
Când am intrat în sat, lumea de pe ulița se uita lung la noi. Dar asta nu era nimic față de ce ne așteptam de la mama V.!
În fața casei bunicilor, Lia s-a scos, a zis că nu mai intră, că se grăbește acasă. Așa că am intrat singur.
Mama V. era prin curte, întindea rufele pe sârmă. Mă gândeam că am picat la țanc, că nu o să se supere, deoarece oricum avea și alte rufe de pus la uscat.
Auzind că s-a deschis ușa, a întors privirea în direcția mea. S-a uitat mirată, parcă nu înțelegea ce nu-i în regulă cu mine. Numai ce am văzut că scapă hainele din mâini și din câțiva pași era lângă mine.
- Domne ferește! Da' ce-ai pățit, mă, copile? Cum de ești sungur? Unde-i Lia? Cine ți-o făcut asta?
M-a luat pe sus și m-a dus în casă. M-a dezbrăcat de hainele ude și m-a șters cu un prosop de cânepă, de mi-a înroșit pielea! Am îmbrăcat cămașa curată ce a pus-o lângă mine, în timp ce ea îmi dădea ciorapii și apoi trăgea pantalonii pe mine. La gata, m-a băgat în pat, sub plapumă, să mă încălzesc.
Ce să zic, nu-i ușor să fii pescar la o vârstă atât de fragedă!
Te am…
Te-am picurat,
cu atenție,
în cafeaua de dimineață,
deși la acea oră
erai prea dulce,
depășeai nivelul meu glicemic,
însă nu-ți puteam refuza
darul.
Te-am simțit,
uimit,
prelingându-te peste buza mea,
intensă senzație,
mai intensă decât credeam,
mai aproape de cea
întâlnită cândva,
în anii de nebunie a vieții,
ani de orbire,
cuprinși de elanul tinereții.
Te-am inspirat
adânc și cu nesaț,
iar parfumul tău
mi-a zdruncinat amintirile.
Le-am văzut căzând
de pe rafturi de biblioteci,
în pagini rupte, amestecate
într-o furtună de sentimente,
și m-am temut ca nu cumva
castelul meu de cărți
să-și piardă fundația.
Când m-am trezit din vis,
realitatea s-a schimbat,
s-a dezbrăcat
de culori.
Trist.
M-am simțit trântit
la pământ,
pus la punct de un gând,
și-atunci,
m-am întrebat
dacă sunt îndreptățit,
cu adevărat,
să rostesc
"Te am"...
Suflete de fluturi
De vrei iubirea
să o ții încorsetată,
între pereți înalți,
fără ferestre,
între garduri
cu sârmă ghimpată,
nu e departe clipa
când în coșmar
viața-ți va fi schimbată,
o noapte lungă,
prea înlăcrimată.
Nu vei afla
acele blonde plete
pe perna ta
când zorii se arată,
iar printre degete -
cenușă presărată,
privirea ta va arde,
cu înfundate gemete,
trăiri de dor
și firmituri de vise,
va arde tot, intens,
va suferi de sete.
Până să numeri zile,
cădea-vor lacrimi
prea sărate,
prea fierbinți,
bătând darabana
pe-acoperiș de suflete,
atingeri prea brutale pentru minți,
din nopți prea reci,
părtaș făcându-te
la ale fericirii funeralii,
pe drumul cel de veci,
către adâncuri
de îngeri uitate,
de timp uitate.
Dacă mai vrei
luciri în ochii ei,
cristale clare,
să fie numai pentru tine,
uită mândria oarbă
în înălțimi, la zei,
și varsă cer în suflet
prin curcubeie line,
pe pieptul ei
privirea o așează,
îmbrac-o în a iubirii pătimașă rază
și spune-i tandru, la ureche,
cum ai aflat că-i nepereche.
Și mai ales, las-o să zboare!
Lumina, fără libertate, moare...
La mulți ani, prieteni!
Din an în an, cuvintele noastre pentru prieteni par tot mai greu de găsit. Simțim că tot ce era de spus s-a spus. Și totuși, în simplitatea lor, sunt expresii care nu se demonetizează, dacă izvorul lor este sufletul. Le repet și eu, asemenea miliardelor de oameni de pe planetă, din tot sufletul meu.
La mulți ani, prieteni!
Nisip în ochi
Aici e vorba despre amintiri, amintiri vechi și dragi, care se succed în valuri, proiectate pe retină de un creier care uită tot mai mult evenimentele care au loc azi. Dar câtă emoție stârnesc în suflete!
Eram un copil, trimis la bunici pe perioada vacanțelor, într-un sat transilvan cu peste 700 de ani de istorie, menționați într-un document aflat la Muzeul de Istorie al României, la București. E pitit între dealuri ce erau acoperite de vii, cu un pârâu ce-l traversează, împărțindu-l pe din două. Locuitorii, oameni harnici, românii și sași, se îngrijeau ca satul să le fie curat, cu drumuri și case bine întreținute. Albastrul mieriu și verdele bătrânesc erau principalele culori pe care le întâlneai.
Atunci nu știam despre istoria locului. Îmi era gândul doar la joacă, la pescuit. Eram un copil ca toți copiii, liber de griji și fericit. Mergeam în vale cu prietenii și ridicam baraje ca să ne putem scălda. Nu conta că mai sus de noi, în același pârâu, bivoli mari și negri se scăldau și ei, bucuroși să mai aline din fierbințeala soarelui ce-i biciuia.
Casa bunicilor nu era una impresionantă prin dimensiuni, dar avea o valoare imensă pentru sufletul meu. Curtea începea cu o poartă mare de lemn, cât să încapă un car încărcat cu fân, boltită în partea de sus. La stânga ei era o portiță folosită pentru accesul zilnic. Deși avea încuietoare, aceasta nu a fost folosită decât atunci când foamea a depășit mândria oamenilor de a fi cinstiți.
Casa era desfășurată de-a lungul curții, partea din față fiind rezervată tinerei familii. Urma un șopru, o bucătărie ce nu avea podea, fiind lipită pe jos cu pământ galben, reîmprospătat săptămânal. Stăpânii casei, chiar dacă locuiau în casa "dindărăt", erau bunicii.
Sâmbăta era ziua de curățenie generală. Oamenii începeau cu gospodăriile proprii și terminau cu drumul ce le trecea prin fața caselor.
Odată ce munca era terminată, vasele cu apă clocotită, pregătite din timp de bunica, erau vărsate în butea de lemn, ce îndeplinea rolul căzii de baie din ziua de azi. Aici, rând pe rând, întreaga familie își făcea baia săptămânală.
Într-un astfel de sat m-am nimerit eu, piticul de la oraș, cu teamă să nu-mi murdăresc săndăluțele negre, de lac. Eram cel mai mic dintre nepoți și poate din acest motiv îmi erau luate în seamă toate mofturile. Dacă la ora 10 seara nepotul voia cacao cu lapte, chiar dacă cutia de cacao tocmai se terminase, trebuia să fie liniștit copilul. Atunci, fără știrea lui, se ardea pe ploatăn(sobă) o felie de pâine, se măcina fin și uite așa simplu, țăranul român devenea producător de cacao!
În acest sat nu era obiceiul să-ți arăți sentimentele, dar eu le simțeam dragostea din priviri și din felul în care aveau grijă de mine.
Moșul avea un profil de centurion roman, era tot timpul foarte serios și un om evlavios. Datorită lui, duminica plângeam că vreau să-l însoțesc la biserică.
Era unul dintre acei oameni care, după venirea la putere a comuniștilor, încă mai sperau că vor veni americanii. Comuniștii i-au luat pământurile, i-au luat animalele, deși avea mulți copii de crescut. Dar nimic nu l-a afectat atât de mult precum rechiziționarea cailor. Îi iubea tare și știa că urma să fie duși la abator. Atunci, din spusele tatălui meu, o lacrimă i s-a prelins pe obraz.
Probabil schijele de obuz din picior, pe care le-a primit în timpul războiului, i-au grăbit trecerea spre neființă, curând după împlinirea vârstei de 80 ani. Țin minte că eram acolo împreună cu tatăl și mama mea, în camera unde era întins pe pat, când bunica ne-a spus că trebuie să ieșim afară, ca moșul să poată pleca. Inevitabilul s-a produs curând după aceea.
Bunica era sufletul casei. Se ocupa de casă, de hrana familiei și cea a lucrătorilor chemați în ajutor la muncile agricole. Încă simt aroma lichielor ei, cele cu varză sau ceapă și a celor cu griș, făcute mai rar, de sărbători. Nu mai spun de piftelele cu care încerca să umple vailingul mare, dar acesta părea să fie fără fund.
I-a supraviețuit bunicului aproximativ 7 ani. Încet-încet, energia ei s-a redus și, treptat, s-a stins și ea. A început să nu mai vadă bine din cauza unei cataracte de bătrânețe, însă, fiind în aceeași curte cu nora ei, dădea vina pe aceasta. Relata cu convingere un episod când nora s-ar fi urcat în podul de deasupra camerei și din aceasta cauză i-ar fi căzut nisip în ochi, fapt ce i-a produs cataracta.
Cu timpul, în familia mea, acest "nisip în ochi" a devenit o expresia pentru momentul în care oamenii îmbătrânesc și încep să aibă idei fixe.
Dar astfel de lucruri nu pot umbri amintirile frumoase despre bunica mea, bunătatea și dragostea pe care mi le-a arătat.
Dar cine poate de pe acum să-mi spună ce "nisip în ochi" îmi este rezervat și mie?
Dincolo de prezent
Plutesc pe un fulg alb,
în cinci colțuri
reci și înflorate,
în zona de relaxare totală,
luminat de infinit,
în oglindirea perfectă
a omului vitruvian.
Nu recunosc drumul
și nici nu-mi pasă,
când,
prins în vârtejuri,
sunt trimis
către apus sau răsărit,
către cer și pământ.
Mă dau în leagănul primordial.
Imagini trecute
se descompun în pixeli
și apoi se recompun
într-un film
pe care încerc să-l înțeleg,
derulat pe un cearceaf alb,
în degradeuri de negru.
O răsuflare
vine peste mine,
mă trimite în copilărie
să regăsesc
culorile vii,
șoaptele dulci,
visurile înalte,
și multe alte trăiri pierdute,
neadaptate la sistemul binar,
cărora nu le erau suficiente
albul și negrul...
Oare,
copilăria are coordonate GPS?
Albi, inocenți…
E noapte devreme, lămpi tăcute s-aprind,
Speriat, caut calea ce părea pierdută,
Prin minte - mii de gânduri, le aud gonind,
Stârnite de ziua cea nedesfăcută.
E haos în juru-mi și plouă cu frunze,
În nori, negre plăpumi stelele ascund,
Acum ascult vântul cum crapă pe buze
Și inimi cresc ritmul, de sufletu-i fecund.
Aleargă stropi de viață pe drumul pustiu
Căutând adăpost printre pietre și rugi,
Nu sunt urme de foc, nu-i nici un vizitiu,
Nu-i nici Vineri sau Joi, nu e loc pentru slugi.
Și deodată, a timpului roată a stat.
Micii stropi s-au schimbat în petale de flori,
Instabile stări, ce din stele au gustat
Alb divin, abia-ntrupat din mii de culori.
Albi inocenți azi cad din vechile ninsori...
Arome
Mestec semințele zilelor ce vin,
căutând arome necunoscute.
În papilele mele neliniștite,
nimic nu se schimbă,
noul este același vechi
îmbrăcat în haine la modă,
coafat și cu sprâncene tatuate,
cu buze imense,
rezultate din inversarea evoluționismului.
Pășind printre imagini virtuale
proiectate peste mulțimi de mucava,
caut în necunoscut,
fără să știu ce,
un contur palpabil,
o provocare
pentru clipele fără gust,
reîmprospătarea
aromei subtile a realității.
Mă lupt cu impresii,
cu viața mea codată într-un joc,
urmărindu-i pe stăpânii butoanelor
cum fac contrabandă
cu ani, minute, secunde,
le vând și le cumpără,
le fac cadou fostelor iubite,
iar când plictisul intervine,
le aruncă la tomberonul sentimentelor.
Acum
sunt pe un mal înalt,
pregătit să mă arunc
în arta pescuitul,
cu speranța să capturez natura
adevărului,
a empatiei,
a realității.
Însă mi-e dat să văd
doar somnul,
somnul adânc al unei națiuni
acaparate de monștri.
Printre atâtea condimente sintetice,
emanate de fabricile media,
mai e vreo șansă să redescopăr
aroma realității?
Gândul mă bate
Stau calm, nemișcat, clipe nu număr,
Gândul ciudat mă bate pe umăr,
Mă-ntreabă de Ieri, îmi cere-o țigară,
Mai schimbăm păreri, vise de-o vară.
Visează frumos și scrie citeț,
E prietenos, dar nu-i îndrăzneț.
De-asta a ratat să fie bogat
Ca un împărat și-a ajuns vânat.
Aștept să-mi zică, că nu-i e frică,
La o adică, să poarte chică
Și un costum slim, material denim,
Cu sufletul plin și nerv la maxim.
Vorbește cam mult, pentr-un tip tăcut,
Iar ca să-l ascult bârfind de trecut,
M-am cam săturat. Știu că e păcat,
Chiar sunt tulburat, că l-am judecat.
Încerc să-l alung către Nicăieri,
Cu un șut prelung printre primăveri.
Dar e ancorat între ore gri,
La mine sub pat, provocând fobii.
Și-atunci mă întreb:
Oare de ce, azi, gândului gângav,
La picioare-i cazi, dorind să-i fii sclav?
Umil visător
E tot mai frig în casa sufletului meu,
Cad peste mine, prea devreme, negre nopți.
Să păstrez amintiri de ieri, îmi este greu,
Se-mprăștie ca boabele din struguri copți.
Pentru gândul de azi, obosit, caut cuib,
Să îl țin departe de lucruri deșarte.
Să gust fericirea fără să mă îmbuib,
Dorință-i în lumea valorilor sparte.
Mă sperie tot ce-i vulgar în jurul meu,
Chiar de-s cuvinte scrise azi în dicționar.
Să pictez veșnicia în culori mereu,
Nu-i doar un vis și nu e muncă în zadar.
Acum, nu-mi spune că sunt un biet visător,
Sunt doar berbec umil, ce-n povești mai crede,
Iubesc anotimpuri care se nasc și mor,
Alerg după steaua care-n zori se pierde.
Și dacă aș fi doar un umil visător,
Norocul cel din stele, crezi că mă vede??
Recapitulare
Pe funie de secunde,
m-am cățărat peste ani
încercând să obțin
vedere de ansamblu
asupra vieții.
La palierele pentru odihnă,
m-am înțeles cu soarele
să se poziționeze
de partea mea,
să-mi mângâie pleoapele închise
cu blândețea frunzei
desprinse din toamna târzie,
alunecând lin
printre degetele soarelui.
În multele anotimpuri
puse la borcan,
sterilizate la cuptor,
am ascuns amintiri.
În primăveri, flori de măr,
ofilite ușor
de veri cu nisipul fierbinte.
Unele le-am pierdut
în toamne cu cețuri
și ploi fără sfârșit.
Altele au înghețat
în ierni reci, dar cu sufletele înflăcărate
stinse sub cascade de vorbe.
Și de câte altele
nici măcar nu-mi mai aduc aminte...
Oare folosește cuiva
recapitularea de la sfârșitul Cursului?
Introspecție
Călare pe curentul modernist,
plutind pe unde,
m-am strecurat prin wifi
către nucleul mașinii.
Am apăsat
primul buton întâlnit și
porți necunoscute
s-au devoalat,
crescând entropia sufletului
amețit de atâtea alegeri,
de atâtea întrebări
fără răspuns.
Cu dezinvoltură,
asemenea unui jucător profesionist,
am aruncat zarurile,
m-am dus pe mâna lor
într-o călătorie prin memorii,
pe valuri de unu și zero.
Încercam să aranjez cifrele,
să le dau forma unor imagini exotice,
să le împing spre suprafață,
dar discul care le stoca,
avea prea multe erori,
nu mai era nicio șansă
să recuperez amintiri...
Înaintea mea,
pe suprafața lichidă,
stătea un șoricel
micuț și ascultător.
Îi arătam stânga,
chiț-chiț, o lua la stânga.
Chiț-chiț făcea și la dreapta,
dar mult mai greu,
fiind prea obosit
de timpul trăit alături de mine.
În interiorul mașinii,
curentul era insuportabil.
Răcitoare mari încercau
să liniștească agitația,
să facă suportabilă temperatura,
să evite explozii,
dezastre nebănuite.
De vină ar fi
electroni neascultători,
ce au uitat regulile de bune practici,
au uitat că,
în circulația pe magistrale,
prioritate are viața.
Se pare că energia lor
nu mai poate fi ținută sub control.
Oare,
ADHD-ul electronilor
are tratament?
Vrăji de toamnă
Dansează, pădure,
printre rugi de mure,
în jocul de iele
prin frunze rebele!
Sucește-te vânt
și dă de pământ
cu vara de ieri,
obolul să-i ceri!
Adormi amăgire
de veche iubire,
pe pernă de cuie,
pe drumul ce suie!
Hai, revino, fată,
pe pânza curată,
înaintea iernii
să fie dulceață
ce pe loc dezgheață
suflete pe ață!
Piei, toamnă cu ceață!
Arderi ruginii
Gene se zbat,
nerăbdătoare aripi de colibri,
încercând să scrie
cuvinte
pe arama timpului
... necunoscut ...
din ochi de gheață,
cristale fierbinți
alunecă
prin văi de tristețe,
căutând adâncuri
să le preschimbe în lacuri
... emoții ...
se revarsă
din preaplinul sufletului
... întrebări ...
galbenul frunzelor
e culoarea drumului
semănat cu necunoscut?
curgerea ceții
e râul de lapte și miere
prin care visez să m-adap din trecut?
valurile înalte,
dezlănțuite în lacul meu de neliniști,
sunt sursa unui nou început?
... niciun răspuns ...
Pentru o clipă,
realitatea mea
se pierde
în munții de realități virtuale,
mă abandonează,
se joacă cu mine
și apoi
mă consumă la micul dejun,
mă înalță și mă doboară,
fără să-mi dea de ales.
Și atunci,
mă trezesc printre nori
și-i dau bice
vântului de toamnă,
să scuture peste mine
secundele copacilor în adormire...
Prieten drag…
Ne-am întâlnit cândva
când nu știai
că genunchii dor,
când nu simțeai
oboseala cărărilor de munte,
când credeai
că echilibrul e perturbat doar de păhărelul de alcool,
când vedeai dușmani
doar ca personaje de film.
Te-am regăsit azi
când bastonul de abanos
nu mai e un obiect de decor,
când doar binoclul
te apropie de cuiburile vulturilor,
când fiecare dimineață
dezvăluie frumusețile uitate ale zilei de ieri,
când gânduri negre
te macină fără sens, în adânc.
Amintiri de suflet
fac surf pe valuri de timp,
pe o mare lipsită de salvamari,
se scufundă și pier.
Of, biet optimist!
Cine-ar fi crezut
că gândurile pot rămâne fără formă,
dizolvate în neant...
Mica publicitate
Vând iubirea pentru necunoscut!
Vând speranțe pentr-un nou început!
Tot ce am, e acum de vânzare,
Păstrez doar amintiri de la mare.
Dacă în vitrină mea vedeți flori.
Nu vă-nșelati, sunt flori fără culori,
Buchete strânse pe firul zilei,
Le dau la schimb pe ochii copilei.
În magazin, eu vând doar amăgiri,
Schelete uscate de vechi iubiri,
Vând zile-n care eram sus, la cer,
Păstrez doar clipe ce se nasc și pier.
Și dacă aduni grămezi de orgolii
Date jos din înalte fotolii,
Vând gânduri din trecut, ce mă leagă,
N-aș vrea să las nimic în desagă.
Vând vreascuri de-ncălzit ziua de ieri,
Plătesc regește pentr-un pumn de primăveri!
Așteptări
Aștept,
în ploaia galbenă de frunze
și amintiri ce cad lipindu-se pe buze,
calda lumină ce mă-nvăluia cândva,
ieșind din ochii cafenii, de catifea...
"Așteaptă!"
strigă gândul după mine,
când nebunia explodează-n vine
și fulgi de nea mă răcoresc la tâmple
și nu mai știu ce-aș vrea să mi se-ntâmple.
"Așteaptă!",
strigă de departe clipa,
"Coboară, să îți oblojesc aripa,
să-ți fie zborul lin și liber iar,
să nu mai risipești viața-n zadar!"
Eu tot aștept,
fără ca așteptării să-i văd rost,
când doar tristeții mintea-mi îi oferă adăpost,
când văd nisipul că nu urcă în clepsidră,
ci lacom, din clipita-mi se hrănește ca o hidră.
Petale rup, le-arunc în vânt,
- mă iubește -
caut în umbre legământ,
- nu mă iubește -
înec secundele în vin,
- mă iubește -
sperând să te mai văd puțin,
- nu mă iubește -
încă aștept și tot mai sper,
- mă iubește -
încă aștept un semn din cer ...
Flori de ceară
Umilul dans al florilor de ceară
Scăpate-ntr-un târziu din închisoare,
Iubindu-se ca valurile-n mare,
Se stinge azi, într-un sfârșit de vară.
Rămân cuprinse-ntr-o îmbrățișare,
Zvelte și tandre trupuri, părul blond,
Astăzi pierdute într-un colț de mapamond,
Topite într-o tainică mirare.
Petale cad din rochia ei albă,
Îmi pare că-i a mieilor ninsoare,
Chiar dacă-n termometre e sudoare
Și picăturile-s legate-n salbă.
Privesc umil la florile de ceară
Și știu că azi e un sfârșit de vară...
Niște melomani
Aș vrea să scriu ceva pe timp,
Pentru când n-or mai fi țărani,
Să-mi amintească peste ani,
De-un car cu boi, în contratimp.
Privesc cum un copil plăpând,
Urcat pe fân ca un stăpân,
În amintiri care rămân,
Pe boi îi mână fluierând.
De mult n-am mai simțit miros
De fân încins, de aer pur,
Oricât aș căuta-mprejur
Vise din drumul gloduros.
Acum,
La luna gri fac plajă ani
Ascultând vânt... Ce melomani!
Din gând în gând
Pot să te mint
Din gând în gând,
Ca să nu simt
Anii trecând?
De-aș fi un zmeu,
Iar tu o stea,
Ca pe-un trofeu
Te-aș înălța.
De voi cădea
În visul tău
Ca o perdea,
Nu-mi face rău.
Te voi privi
De jos în sus
Și îmi vei fi
Ca un apus.
Mă vei găsi
Ușor pierdut,
Cu părul gri,
Mai abătut.
Dar nu sunt trist,
Nu-s nici voios
Nici un psalmist
Nici păcătos.
Necunoscut sunt
Ție, cea de ieri,
Doar un mărunt
Om cu păreri,
Care-i azi foc
Aproape stins,
Dar vrea un loc
În necuprins...
Viața ca o floare
Liniște grea, țipăt acut,
Rădăcini se prind de glie,
Mugur plăpând, boboc crescut,
Ramuri, azi, tot mai sus suie.
Rele furtuni, mii de culori,
Luptă cu-adânci sentimente,
Flori cu pistil, multe sudori,
Rostesc sacre-angajamente.
Petale moi, în vânt și ploi,
Se adună împreună,
Mugurii mici, vlăstare noi,
Povești noi vor să ne spună.
Petale ard, frunzele cad,
Fire subțiri se-nclină-n vânt,
Seve se pierd, trupuri decad,
Vieți șuieră către pământ.
Frunze ce mor și tulpini seci
Joacă un rol în ultim act
Ani albi, cernuți, ca fulgii reci,
Cu Cel de Sus semnat-au pact...
Poverile mele 