Motto: „Cine găseşte o nevastă bună găseşte fericirea; este un har pe care-l capătă de la Domnul.” (Proverbele lui Solomon 18:22)
De multe ori stau și mă gândesc la acel moment din viața mea în care am decis să investesc toate resursele pe care le aveam în acest blog. Timpul de care dispuneam din belșug pe atunci, cunoștințele acumulate, trăirile și pasiunile mele, tot ce aveam mai bun în mine am pus înaintea oricui a vrut să mă citească. Visam eu să devin „blogger” cu mult timp înainte, dar împrejurările m-au forțat în final să încerc și asta…
Terminasem programul de masterat și a trebuit să admit cu stupoare că studiile mele, în care am pus atât de mult suflet, practic nu mă ajutau cu nimic pe piața muncii în zona în care locuiam. Atunci, ce era de făcut, cum aveam să-mi câștig existența? Mi-am bătut capul mult timp cu astfel de întrebări și până la urmă mi-am luat inima în dinți: Ce-ar fi dacă aș încerca să fac din scris o profesie? Oare nu asta am vrut dintotdeauna, să fiu scriitor? Blogul ar putea fi un început. Să vedem ce iese!
Pe atunci era la modă să ai blog. Destui își creaseră deja un nume în „blogosfera” și făcuseră o mică avere, mulți dintre ei tratând mai mereu în postările lor subiecte slabe, precum cancanuri, bârfe, calomnii la adresa unor persoane publice ș.a.m.d. În naivitatea mea credeam că dacă ei au reușit astfel, cu atât mai mult voi putea eu să atrag cititori prin subiecte puternice, precum arta, spiritualitatea, știința, dar n-a fost deloc așa…
Foarte curând am ajuns la concluzia că nu voi ajunge niciodată să strâng un număr de vizitatori unici suficient de mare pentru ca blogul să îmi fie monetizat. Pe de altă parte, nici nu mă vedeam să ajung să scriu postări „promo” pentru tot felul de branduri pentru o bucată de pâine și nici nu eram genul să cer cititorului bani pentru așa-zise postări „premium”. Blogul meu era deci unul „neproductiv”, dar știți ceva? Nici nu-mi mai păsa de asta.
Încetul cu încetul ați început voi să mă „vizitați” regulat, un mic grup de suflete de la care primeam de cele mai multe ori feedback pozitiv. Simțeam astfel că rândurile mele merg la inima celui care mă citește și mă bucuram mult… Mă bucuram ori de câte ori reușeam să mângâi pe cineva prin cuvinte, să-l determin să vadă și el frumusețea lucrurilor simple. Mă bucuram, fiindcă și eu am trecut prin multe și știu cât de mult face să știi că cineva înțelege exact ce simți…
Da, acele postări motivaționale, care au primit atâtea aprecieri, deși erau scrise la persoana a II-a, mă includeau și pe mine. Eram fără job și treceam prin una din cele mai grele perioade din viața mea și încercam să mă ridic în primul rând pe mine, ca mai apoi să-i pot ridica și pe alții care se regăseau în rândurile mele. Acele postări îmi făceau bine și ceva din sufletul meu îmi spunea că le făceau bine și altora și asta era de ajuns pentru mine.
Îmi amintesc cu drag că de multe ori puneam în fața cititorului bucățele din sufletul meu și cred că nici toți banii din lume nu îmi puteau oferi acel sentiment de împlinire, de pace sufletească, pe care-l aveam atunci când simțeam că am avut un efect benefic asupra altora, fie el cât de mic…
De ce am încetat totuși să mai scriu? Adevărul e că după ce m-am angajat, perfecționistul din mine n-a mai avut timp suficient și nici energie să mai continuie ca până atunci. Munceam din greu de luni până vineri, uneori și sâmbăta, și n-aș fi putut să fac față să scriu pe acest blog în paralel. Apoi ceva îmi spunea că și dacă aș încerca, probabil că postările n-ar mai avea același suflu și mai bine să las ce am construit până acum și dacă voi mai avea timp pe îndelete, să mai adaug din când în când aici câteva rânduri în nota celor deja scrise…
Dar chiar dacă n-am mai scris, acest blog rămâne o parte din mine și mă bucur când văd că și peste ani, oameni încă mai ajung aici și iau ce găsesc bun. Mă bucur, chiar dacă unii au ales să nu respecte rugămintea mea, și anume să menționeze sursa când preiau ceva de aici. Mă refer la acel deputat care și-a însușit mai bine de jumătate din postarea „Despre pace și război” într-o declarație politică în Parlamentul României. Alții, în schimb, m-au surprins plăcut, prin faptul că au ales să dea ca subiect la o olimpiadă un fragment din postarea „Despre cărți„. Am mai fost menționat ici-colo în diverse lucrări, dar multă vreme m-a ros gândul că blogul mi-a oferit mult mai puțin decât mi-aș fi dorit. N-aveam de unde să știu că îmi va oferi de fapt mai mult decât m-aș fi gândit vreodată!
Am vrut să fac din blog un job, dar el mi-a oferit mai mult decât ar putea oferi banii vreodată! Știu că unii au câștigat milioane de dolari dintr-un blog, dar credeți-mă că eu am câștigat infinit mai mult! Alții au câștigat chiar miliarde de dolari din tot felul de site-uri și aplicații, dar credeți-mă că eu am câștigat infinit mai mult!
Așa a găsit Dumnezeu să mă răsplătească: eu prin blogul acesta am făcut prea puțin pentru El, dar El a decis să facă prea mult pentru mine! Mi-a oferit infinit mai mult decât aș fi meritat, dar nu lucruri materiale, cum am urmărit, ci ceva ce nici toți banii din lume nu pot cumpăra, mi-a oferit-o prin intermediul acestui blog pe cea care este „os din oasele mele și carne din carnea mea”, sufletul meu pereche, soția mea…
Dumnezeu a adus-o aici și tot El a făcut-o să se îndrăgostească de mine fără ca măcar să mă cunoască personal! Fără să am habar, postările mele în care am pus atât de mult suflet, au avut ecou în sufletul ei, iar atunci când i-am citit și eu rândurile dintr-un mesaj de apreciere, am înțeles la rândul meu că „ea este”. Dumnezeu mi-a făcut chiar și acest hatâr și mi-a arătat cu subiect și predicat că ea este cea care a fost rânduită pentru mine.
Am înțeles că cea mai bună alegere pe care o poate face un om este să Îl lase pe Dumnezeu să aleagă pentru el. Și noi asta am făcut. De aceea n-a mai fost nevoie nici măcar să ne vedem față în față ca să ne putem jura credință unul altuia, ceea ce a fost șocant pentru mulți.
Îmi amintesc argumentele unora când le spuneam că îmi cunosc „floarea” cum îmi cunosc sufletul meu, cum că „poți să mănânci un sac de sare cu cineva și tot nu-l cunoști” și că o să ajung și eu cât de curând la concluzia asta. Îmi mai amintesc și cum unii considerau o axiomă cuvinte de genul: „într-o căsnicie nu se poate să nu apară și certuri și că acela care spune că nu s-a certat niciodată cu partenerul de viață minte”. A trecut deja mai bine de un an de când ne-am căsătorit și n-am descoperit altă persoană în soția mea decât aceea care era când eram despărțiți de peste 450 de km. Și da, poate să confirme și ea, de când ne-am căsătorit nu ne-am certat niciodată și la ce fire polemică am, asta este cu adevărat o performanță!
Care este secretul? Secretul este să-l găsești pe cel/cea care a fost rânduit/ă pentru tine. Și cum poți să-l găsești? Numai Dumnezeu te poate lumina. Acesta, așa cum spunea înțeleptul în versetul pe care l-am luat ca moto, este un har de la Domnul!
Am dezvăluit acum toate aceste lucruri, fiindcă n-am mai putut să tac. De când am ales să mă predau Domnului, Dumnezeu a făcut atâtea minuni în viața mea! M-a binecuvântat cu o soție bună, cu un job bun, iar cu trei zile în urmă ne-a binecuvântat și cu un copilaș! Nu vă puteți închipui de unde m-a luat și unde m-a adus! Nici eu nu mi-am putut închipui unde mă va aduce și încă acesta nu e finalul, știu că planul Său cu privire la noi continuă…
Așa am găsit eu fericirea, drag cititor, am găsit-o la Dumnezeu. Doar la El o poți afla și tu…
Caspar David Friedrich, Sunset (1830-1835), 
Frederic Edwin Church, Aurora Borealis (1865), 
Albert Bierstadt, Sunrise, 
Emile Betsellère, L’Oublié ! (1872), 
Thomas Benjamin Kennington, Daily bread (1883), 
Ilia Efimovici Repin, Fisher Girl (1874), 
Thomas Benjamin Kennington, Homeless (1890), 
Max Svabinsky, The Cnfluence of Souls (1896), 
Constantin Daniel Rosenthal, „România Revoluţionară”, 
Nicolae Grigorescu, „Ţărăncuţe (De la fântână)”, 
Lumea lui Teonymus 