Creditul si increderea au o radacina comuna. Investirea banilor respecta regulile de investire a increderii. Daca economia noastra se afla in criza este si pentru ca nimeni nu mai are incredere in nimeni. Investitorii se feresc de tara noastra, FMI si UE ne cer si impun garantii; oamenii simpli nu mai au incredere decat in propria familie, cele mai importante institutii ale statului au cote de incredere sub 50%; viitorul este privit cu neincredere si pesimism, aproape 80% dintre romani cred ca anul care vine nu va aduce nimic bun.
Capitalismul s-a construit intr-o perioada in care increderea in semeni si cinstea erau atat de profunde incat multe afaceri se incheiau in baza unei promisiuni verbale sau a unei strangeri de maini. Astazi, in Romania, increderea e marfa cea mai rara. Avem o societate cladita pe frauda, nu in baza unui contract social corect si liber asumat. De aceea, orice denuntare si/sau stopare a fraudei (vezi situatia de la BAC), oricat de marunta, este o veste pozitiva.
Deciziile politice majore din ultimul secol au fost luate manipuland, eludand vointa publica sau excluzand societatea din mecanismul decizional – epoca post 1918, seria de dictaturi dintre ’30 si ’45, impunerea comunismului dupa Razboi si cosmetizarea acestuia dupa ’89. Personaje istorice luminoase alaturi de sinistre figuri dictatoriale au avut un obicei comun – protejarea societatii de chinul autodefinirii – si o practica identica – limitarea participarii la decizii si ignorarea suportului social pentru masurile de modernizare. Am produs, astfel, un sistem legal ce nu decurge din etica naturala a societatii ci este mai degraba impotriva ei. Forme impotriva fondului.
Alesii au fost si sunt mai curand rodul manipularilor sau mitelor electorale decat exponentii unor interese sociale si economice bine agregate si absolut legitime. Scandalurile legate de delapidari bugetare erau o obisnuinta si in perioada interbelica, sunt si acum. Sistemul legal accentueaza problemele societatii, in loc sa le atenueze: prea permeabil fata de acuzatie (delatiune), ineficient ca durata, imprevizibil ca legiferare, ininteligibil si incontrolabil ca practica si motivare a solutiilor. Institutiile importate din alte sisteme politice si grefate in societatea romaneasca s-au dovedit de mica eficienta. Avem de un deceniu procurori anticoruptie, dar prea putini politicieni de varf trimisi in judecata.
Neincrederea construita social
Institutiile cu rol fundamental in dezvoltarea moralei publice – familia, scoala, biserica, justitia – sufera de grave deficiente si conduc spre neincredere si inactiune; in loc de socializare produc izolare, in loc de schimb, autoconsum, in loc de comunicare, suspiciune sau delatiune.
– Familia este foarte adesea destramata fizic din cauze economice. Indiferent ca avem in vedere divorturile cauzate de saracie, emigratia economica sau lipsa cate 12-14 ore pe zi a parintilor activi de acasa, copiii se bucura prea putin de atentia parintilor lor. Statul „ocroteste” familia printr-o birocratie absurda si costisitoare – casatoria civila costa cel putin un salariu mediu (analize, taxe, schimbarea actelor) si o saptamana de alergatura. Serviciile sociale, pentru care intreaga societate cotizeaza – sanatatea, educatia – sunt de calitate foarte scazuta; uneori sunt si inaccesibile din cauza proastei organizari – vezi criza locurilor la gradinite in orase, in timp ce sunt mentinute scoli rurale in care numarul profesorilor e egal cu al elevilor; cel mai adesea sunt de slaba calitate si grav afectate de coruptie, ceea ce le face inutile. Rezulta copii crescuti la intamplare, de bone romance sau filipineze care, atunci cand nu-i abuzeaza pe copii, se ocupa strict de nevoile primare ale celor mici, nicidecum de educatia lor.
– Scoala penduleaza steril intre afirmarea teoretica a unor valori etice si practicile frauduloase. Romania are nevoie de oameni cinstiti, care sa ofere si sa primesca incredere. Situatia promovabilitatii la BAC de anul acesta este doar primul test pe care scoala romaneasca il pica, daca e adevarat ce spune ministrul Funeriu, ca este rezultatul „tolerantei zero fata de frauda”. Un examen la care trei elevi din zece nu iau nota de trecere si in timpul caruia se fac arestari si dosare penale reprezinta o problema nu doar pentru cei implicati, ci pentru intreaga societate. De scoala depinde si competenta viitorilor angajati sau antreprenori, si mentalitatile acestora.
– Bisericile raspund din ce in ce mai palid la provocarile indiferentei fata de religie si relativismului moral. Refuza expunerea in fata opiniei publice a clericilor imorali (informatori ai Securitatii, acuzati de abuzuri sexuale etc.) clamand independenta fata de stat si societate, in timp ce stau cu mana intinsa pentru bani atat spre buget, cat si spre societate, adica spre enoriasi. Participa prea mult la viata politica si prea putin la cea sociala, in ciuda incercarilor de limitare prin lege a fenomenului si astfel legitimeaza ca modele persoane publice de o moralitate cel putin indoielnica.
– Justitia e instanta ultima ce ar trebui sa apere societatea de neincrederea generalizata. Avem, in schimb, judecatori acuzati de coruptie sau participare la retele de crima organizata; decizii de eliberare, achitare sau scoatere de sub urmarire penala cel putin discutabile. Magistratii se prezinta ca aparatori ai statului de drept pentru a-si mentine privilegii financiare intr-o totala asimetrie cu bogatia societatii, in timp ce zeci de sentinte romanesti sunt desfiintate de instante europene, iar societatea plateste oalele sparte – despagubiri de la buget de milioane de euro. Putinii magistrati sau politisti condamnati pentru coruptie primesc de regula pedepse cu suspendare, in timp ce babute care se cearta pe mosteniri merg la puscarie.
Cotele neincrederii
Toate acestea conduc la o neincredere endemica in societatea romaneasca. Potrivit unui studiu IRES de la inceputul anului, 85% dintre romani cred ca e bine sa fii prudent in relatiile cu altii si doar 13% cred ca se poate avea incredere in majoritatea oamenilor. Doi romani din trei cred ca majoritatea oamenilor tind sa profite de pe urma lor, in timp ce doar un sfert cred ca semenii lor incearca sa fie corecti. Dorinta de a profita de o relatie e considerata un lucru anormal; se pare ca romanii nu pot sa conceapa o relatie cu doi castigatori (win-win), ci doar relatii in care unul castiga si altul pierde. Tendintele sunt si mai pesimiste, neincrederea in ceilalti fiind cea mai mare la persoanele sub 35 de ani (70,1%).
In schimb, 88% dintre romani au incredere in propria familie (rude).
Nu au incredere, insa, nici in oameni pe care ii cunosc personal, nici in vecini si cu atat mai putin in persoane de alta religie sau persoane pe care le intalnesc pentru prima data. Simplificand, putem spune ca e foarte probabil sa gasesti un credit la familie (88%), mai putin probabil la prieteni sau cunostinte (41%) si e aproape imposibil sa faci un imprumut de la necunoscuti.
Nici mediul economic privat nu se bucura de increderea romanilor. 58% au putina si foarte putina incredere in patroni (negativ), fata de doar 17% cu multa si foarte multa (pozitiv). Nu se bucura de mai mult credit nici organizatiile patronale (51% negativ), intreprinderile private (48% negativ), Camera de Comert si Industrie (33% negativ). Romanii au in schimb incredere in intreprinderile de stat in general (41% pozitiv), cu un varf – 77% pozitiv – in cazul Postei Romane.
Circuitul increderii in societate
Intr-o lume normala, aici ar interveni institutiile financiare, bancile si societatile de asigurari, care mediaza si garanteaza distribuirea lichiditatilor. Insa nicio surpriza: 45% dintre romani nu au incredere in bancile private, fata de doar 26% care au incredere in acestea. Nici firmele de asigurari n-o duc mai bine (46% negativ).
Sursa increderii e, si aici, Statul: CEC Bank se bucura de increderea a 48% dintre romani, iar BNR, absenta din viata economica a persoanelor private, se bucura de increderea a 68% dintre cei chestionati.
Lipsa de incredere in mediul privat este agravata de neincrederea in institutiile de control. Politia este privita cu neincredere de 42 la suta dintre romani. Justitia (judecatorii, tribunale) aduna la randul ei un scor negativ (57% neincredere). Ceva mai bine stau: SRI (42% pozitiv), Protectia Consumatorului (48% pozitiv) si Jandarmeria (57% pozitiv, 26% negativ). Doar ca SRI si Jandarmeria au prea putin de-a face cu viata sociala si economica.
Situatia din Romania pare sa fie contrara celei din Europa. Potrivit unui studiu GfK, Trust Index 2010, in Germania politistii si judecatorii su bucura de peste 80 de procente de incredere si situatia este in imbunatatire fata de anul precedent. Pe plan european, increderea in poilitisti este de aproximativ 75%, potrivit aceluiasi studiu, dar Franta (59%), Bulgaria (55%) si Romania (53%) se afla pe ultimele pozitii.
Aproapele nostru, dusmanul nostru
In schimb, in afara de propria familie, romanii au multa incredere in persoane cu care nu au de-a face direct: artisti (75%), sportivi (73%), scriitori (60%) sau cercetatorii (58%). Societatea romaneasca acorda, prin urmare, incredere sau celor inruditi, sau celor foarte indepartati. Ar fi interesanta opinia bisericilor fata de aceasta demonizare a aproapelui, un concept central in morala sociala crestina. Acest tablou al increderii arata o societate foarte putin capabila sa-si exploateze la maximum resursele pentru a depasi o criza. Daca adaugam apetitul redus pentru risc si nivelul scazut al initiativei private obtinem o imagine destul de sumbra. Insa pungile inchise de neincredere pot sa se deschida de nevoie.
O veche poveste veche spune ca, dupa un an de seceta si foamete, oamenii au ramas fara nici un bob de grau, asa ca nu mai aveau ce semana. Un batran intelept i-a invatat pe oameni sa are drumurile, pentru ca in praful si noroiul lor se vor gasi boabe care sa rasara. Tara a scapat, astfel, de foamete. Foamea de capital in Romania e la fel de mare ca cea de grane din poveste. Imprumuturile statului carpesc, dar nu rezolva pe termen lung. Nevoia cea mare este de a folosi resurse pana acum ignorate, insa asta nu se poate in actuala situatie sociala.
Iesirea din cercul vicios al crizei se face, de regula, printr-o interventie externa – o infuzie de capital. Iar aceasta vine sub forma creditului, a investitiei. Oamenii pot investi direct, deschizand o afacere sau imprumutand pe cineva care vrea sa o faca, sau mediat, depunand banii in banci si urmand ca acestea sa ofere credite intreprinzatorilor. Totul depinde insa de gradul de incredere – acum foarte scazut – pe care cei ce detin lichiditati il au in intreprinzatori, banci si mediul economic. Cu toata saracia de la noi, cauzata de supraindatorarea fata de banci, ceva resurse s-ar mai putea gasi. Insa capitalurile sunt blocate de neincredere si de ceea ce am putea numi individualism reactionar, un refuz al asocierii, al actiunii colective, nascut cel mai probabil ca reactie la colectivismul obligatoriu din comunism si perpetuat prin refuzul regulilor.
Repere destramate
Luata individual, picarea BAC-ului este dramatica pentru un elev si familia lui, mai ales cand vina pentru aceasta se imparte cu scoala. Dar ceea ce s-a intamplat anul acesta obliga la niste revizuiri. Cadrele didactice se bucura de multa incredere (60% invatatori, 46% respectiv 43% profesori universitari si de liceu). Aceasta incredere se dovedeste, acum, o investitie proasta. Garantia statului nu functioneaza, rudenia nu ajuta, departarea nu ocroteste.
A investi incredere in familie e natural, nu insa si eficient. Cand am nevoie de un imprumut, familia este foarte probabil sa mi-l ofere – daca are de unde. Daca nu, trebuie sa apelez la banca, iar pentru asta trebuie sa indeplinesc niste conditii. Ceea ce pare sa ne blocheze este, insa, aceasta evitare a efortului de a indeplini conditiile, dublata de o teama infantila de esec. Ceea ce ne lipseste este respectul fata de reguli si frica de risc. Nu suntem singurii responsabili pentru asta, istoria are partea ei de vina. Increderea noastra e blocata intr-un model „blut und boden”: sange – familie, rude; pamant – patrie, stat. Il putem depasi pentru un model mai real si mai pragmatic.
Patriotismul – dragostea de tara – poate insemna si sa construiesti ceva in sau pentru tara ta in loc sa pleci atunci cand o duci mai rau. Si poate fi invatat si din grija cotidiana fata de nevoile familiei, pentru care risti si asuzi, nu doar din carti cu voievozi si lupte. Pentru ca poporul si societatea se formeaza cu indivizi ce se privesc cu incredere, nu cu suspiciune.