Toate lucrurile despre care v-am vorbit în ultimele zile au legătură cu voi și doar cu voi. Mai bine zis cu tine, individul care vrea să-și pună ordine în propria viață.
V-am vorbit despre Cele 3 Cercuri ale Influenței, v-am vorbit despre profilul vostru psihologic tocmai pentru a ști ce așteptări să aveți de la voi înainte să aveți de la alții.
Consider că acum e momentul să mai facem un pas înainte și să vorbim despre Cele 3 Cercuri ale Împăcării, ale Acceptării. Tu nu te poți înțelege pe tine, tu nu poți interacționa așa cum îți dorești cu lumea care te înconjoară dacă nu știi în ce etapă ești a evoluției tale raportat la Cele 3 Cercuri ale Împăcării, ale Acceptării.
O vom lua de această dată în sens invers, de la cercul cel mai mare spre cercul cel mai mic.
Primul Cerc: Cercul Împăcării, al Acceptării lumii în care trăim. Să ne împăcăm și să acceptăm lumea așa cum este ea, să ne împăcăm și să acceptăm gura lumii, să ne împăcăm și să acceptăm locul pe care îl ocupăm acum în organigrama lumii.
Dacă nu ne împăcăm, dacă nu acceptăm lumea așa cum este ea, zgomotul produs de lume nu ne va permite să ne auzim pe noi. Astfel, putem trece la Cercul Al Doilea.
Al Doilea Cerc: Cercul Împăcării, al Acceptării noastre așa cum suntem noi, cu plusurile și cu minusurile noastre, cu moștenirea, educația și limitările noastre.
În clipa în care ne împăcăm, acceptăm ceea ce suntem, așa cum suntem, abia atunci putem face pace cu noi înșine. Iar din această clipă, pentru că suntem împăcați cu noi, fără zgomotul produs de noi vom putea auzi ce este în Al Treilea Cerc: Spiritul/ Sufletul nostru, cum vreți voi să-l numiți.
În clipa în care ne împăcăm, ne acceptăm destinul, viața pe care îl/o avem, vom face pace cu Spiritul/Sufletul nostru.
Credeți ca asta e tot? Nu! Deoarece de abia de acum putem începe să construim. Întâi, pentru Spiritul/Sufletul nostru (Cercul 1), apoi pentru noi înșine (Cercul 2) și, în final, pentru lume (Cercul 3).
Aceasta e ordinea. Altă nu știu. Întâi, ne împăcăm cu lumea, apoi, cu noi înșine și, în final, cu Sufletul nostru. După ce am făcut pace, putem începe să construim, întâi în Suflet, apoi, cu noi și, la final, cu lumea.
Tot procesul e un maraton care cere timp. Toți începem cursa. Cei mai mulți ne sfârșim drumul certându-ne neîntrerupt cu lumea, unii reușim să acceptăm lumea așa cum este ea, dar continuăm să se ciorovăim cu noi înșine, iar o mână dintre noi ne împăcăm și cu lumea, și cu noi, dar încă ne certăm cu Sufletul.
Câți dintre noi ne împăcăm și cu Sufletul? Puțini foarte puțini. Doar că acești foarte puțini dintre noi încep să construiască în Suflet, unii reușesc să construiască și în ei și doar unii, nu știm care și câți, ajung să construiască și cu lumea.
Am reușit să ascult ce a spus Jeffrey Sachs despre politica externă americană și nu știu dacă am auzit ceva nou.
Raportul de forțe dintre marile puteri seamănă cu principiul vaselor comunicante din fizică. Atunci când scade nivelul dintr-un vas, lichidul din celelalte vase tinde să ocupe locul lăsat liber.
Chiar dacă în momentul unificării Germaniei, din 1991, americanii au promis să nu-și extindă influența economică, politică și militară spre Est, adică spre fostele state comuniste și mai ales către fostele republici unionale, această promisiune nu reflecta decât raportul de forțe din acel moment dintre URSS și SUA.
De altfel, în relațiile internaționale, orice acord economic, politic sau militar reflectă cu acuratețe raportul de forțe dintre cele două părți care îl semnează. În momentul în care raportul de forțe se schimbă, vechiul acord nu mai reflectă noile realități și până la încheierea unuia nou, statul care e mai puternic va obține mai multe avantaje politice, economice sau militare pe seama statului care e în acel moment mai slab.
Jeffrey Sachs spune că actuala politică externă a Americii e o continuare a politicii duse de premierul britanic, Lordul Palmerston, de îndiguire a Rusiei dincolo de Marea Neagră, din 1853, când a izbucnit Războiul Crimeei, război în urma căruia s-au putut uni Principatele Române, la 1859, și care apoi și-au obținut independența, la 1877.
Sachs nu spune de ce Palmerston, sprijinit de Napoleon al III – lea, președintele Franței, a dus această politică împotriva Rusiei. Deoarece Rusia căuta pretexte să se extindă spre Vest, pe seama Imperiului Otoman, prin politica panslavismului, chipurile de eliberare a popoarelor slave din Balcani de sub ocupația otomană, Imperiul Otoman fiind numit atunci de către Rusia bolnavul Europei. Paradoxul zilelor noastre este că același termen poate fi folosit atunci când vorbim despre Rusia.
Astfel, în 1853, țarul a profitat de neînțelegerile iscate între bisericile creștine (ortodoxe și catolice) care funcționau în Ierusalimul aflat sub stăpânire otomană, pentru a obține mai multe drepturi pentru biserica ortodoxă controlată de către ruși. Știind că sultanul nu va accepta cererile sale, țarul a pus în aplicare planul de extindere a Rusiei pravoslavnice spre Bosfor și Dardanele, adică spre Istanbul.
Ca urmare, Principatele Române au fost ocupate de armata țaristă sub pretextul luptei împotriva jugului otoman, rușii pregătind în Principate – care erau sub suzeranitate otomană, adică provincii turcești având un statut special, nefiind administrate direct de otomani, ci de supuși ortodocși, grecii din Fanar, până la 1821, Fanarul fiind un cartier din Istanbul – o campanie de cucerire a Peninsulei Balcanice.
Britanicii, alarmați că aceste manevre militare puneau în pericol principală rută comercială care lega Anglia de India – canalul Suez din Egipt, Egiptul fiind altă provincie otomană -, au decis să intervină și, cu sprijinul Franței, cea mai mare putere europeană a momentului, au declanșat campania militară care a dus la Războiul Crimeii și, în cele din urmă, la apariția României ca stat independent.
Revenind la ceea ce a spus Sachs, extinderea influenței Americii către estul Europei ar fi avut loc oricum, după prăbușirea URSS, indiferent dacă americanii le-ar fi promis sau nu rușilor în momentul unificării Germaniei, că nu o vor face, și asta deoarece americanii nu au făcut decât să ocupe un loc liber lăsat de disoluția Uniunii Sovietice.
Întrebarea care se pune, acum, este cât de puternică e Rusia astăzi încât să-și refacă puterea pe care o avea până în 1991, adică până la prăbușirea Uniunii Sovietice? Dacă ținem cont de faptul că războiul din Ucraina a durat 3 ani, iar rușii nu și-au atins în acest interval niciun obiectiv strategic important, părerea mea este ca Rusia e doar o putere de mâna a doua.
Motivul pentru care americanii vor o înțelegere cu Rusia vine din dorința de a se proteja de China, Rusia urmând ea însăși să devină în relațiile dintre americani și chinezi ceea ce a fost Ucraina între americani și ruși, adică un teren pe care cele două mari să se lupte pentru supremație.
Am mai spus-o și o repet, războiul din Ucraina nu a făcut decât să accelereze declinul Rusiei ca mare putere, deoarece nu poate exista o mare putere care să fie doar exportatoare netă de materii prime și importatoare netă de produse finite de înaltă tehnicitate.
Și, acum, putem vorbi despre principala materie primă a Rusiei, oamenii, care nu se aseamănă cu niciun alt popor din interiorul unei mari puteri militare. Rușii au doar un caracter războinic. Punct! Pe timp de pace ei nu pot scoate la iveală alte caracteristici ale lor, partea de neguțători, ca în cazul britanicilor, olandezilor, israelienilor sau turcilor ori partea de manufacturieri ca în cazul germanilor sau chinezilor.
În plus, Rusia are marele dezavantaj geografic că este la un capăt de lume. Nicio rută comercială nu trece pe la ei, iar Rusia nu poate fi ocolită pe la nord de drumurile comerciale din cauze climaterice, iarna polară.
În contextul în care centrul comerțului se poziționează din ce mai pregnant la zona de contact a Asiei de Sud-Est cu insulele din Oceanul Pacific, e din ce în ce mai evident că acolo unde comerțul mondial se desfășoară, acolo e și puterea mondială. Sic transit gloria mundi!
Ori, problema fundamentală a Rusiei este că ea este, așa cum am mai spus, furnizoare de materii prime și importatoare de produse finite, multe din ele de înaltă tehnicitate. În contextul în care Putin, acum, iar alți lideri ruși, în viitor, vor încerca, dar nu vor reuși să schimbe caracterul poporului rus, căruia să-i adauge trăsăturile despre care vorbeam, de neguțător și/sau manufacturier, destinul Rusiei merge implacabil spre decădere.
Putin se confruntă cu aceeași dilemă ca și Mussolini. Cum să transformi un popor, astfel încât statul format de acesta să conteze în lume. Așa cum a eșuat Mussolini cu italienii, tot așa va eșua și Putin, dar și urmașii lui, cu poporul rus.
Cu alte cuvinte, ceea ce a realizat Hitler în doar 12 de ani de putere a fost determinat de excelenta materie primă reprezentată de germani, un melanj nemaivăzut de războinici (în al doilea rând), manufacturieri (în primul rând) și neguțători (în al treilea rând).
China nu se compară la niciun capitol cu Rusia. Ea deja exportă produse de înaltă complexitate peste tot în lume, iar lucrul cel mai important este că poziția sa geografică îi dă dreptul să spere că va deveni o putere dominantă pe termen mediu și lung. Se află poziționată geografic acolo unde trebuie, adică acum, și măcar pentru o sută de ani, adică atunci când trebuie. China e în postura zicătorii românești: cade pară mălăiață în gura lui nătăfleață.
Revenind la Rusia, dacă după 1991 raportul de forțe dintre ruși și americani ar fi evoluat invers, tu te așteptai ca rușii să nu fi profitat și să nu se fi extins spre Vest? Sunt sigur că, astăzi, cizmele rusești ar fi jucat cazaciocul de la Vladivostok, granița cu Japonia, până la strâmtoarea Gibraltar, extremitatea vestică a Europei occidentale.
Interesant este ce-a spus Sachs despre anumite state din Orientul Apropiat, care în perioada comunistă fie au fost pe față aliate cu rușii: Libia, Siria, Irak, fie au cochetat și cu rușii, și cu americanii: Egipt, Liban, Iran.
Așa cum am spus, o dată cu decăderea Rusiei de la statutul de mare putere, SUA au profitat de fiecare ocazie de a lovi în prezența Rusiei peste tot în lume, iar Orientul Mijlociu nu a făcut excepție. Așa-zisa “primăvară arabă” nu a fost decât un pretext pentru americani pentru a distruge influența rușilor în regiune. Și putem spune că au și reușit în mare parte. Cu excepția Iranului, care a rămas intact sub conducerea elitei religioase, toate celelalte state din Orientul Apropiat au fost readuse la statutul de simple regiuni, organizarea statală din zonă fiind pur și simplu pulverizată.
Dar de ce s-au prăbușit atât de ușor tot acest amalgam de state? Deoarece toate, dar absolut toate, sunt niște creații artificiale rezultate la sfârșitul Primului Război Mondial, din rămășițele Imperiului Otoman, împărțirea fiind făcută în mod arbitrar de către Anglia și Franța, marile beneficiare ale primei conflagrații mondiale.
Ar fi putut fi împărțit Imperiul Otoman altfel, astfel încât statele rezultate să fi fost ulterior mai puternice? Greu de crezut, deoarece pe toată întinderea fostului Imperiu Otoman nu a existat nicio populație care să fi ajuns la stadiul de națiune, adică de conștiință națională, care dă unitate oricărei organizări statale moderne.
Cu excepția otomanilor, care aveau conștiința imperiului din care au făcut parte, denumirea de turci fiind preferată de Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul Turciei de azi, pentru a diferenția noul stat, Turcia, de vechiul stat, Imperiul otoman, doar armenii aveau o conștiință națională, deci și probabilitatea de a forma un stat care să supraviețuiască.
În această notă trebuie citite toate războaiele care au avut loc în zonă și motivul pentru care americanii s-au implicat atât de mult, interesul lor fiind de a face ca influența rușilor să dispară, ceea ce în mare s-a și întâmplat.
Ori, toate aceste state: Libia, Liban, Siria, Irak, Egipt, state cu care statul comunist român a făcut numeroase afaceri, au supraviețuit neatinse între 1945 și 1990 tocmai datorită jocului lor între URSS și SUA. În clipa în care una dintre marile puteri a dispărut din zonă, statalitatea lor a avut de suferit, deoarece nici acum, după mai bine de 100 de ani de la apariția lor, aceste state nu sunt viabile, ele fiind, fiecare în parte, un amalgam de comunități mai mult sau mai puțin tribale, cu o conștiință sectară în cel mai bun caz.
Sachs a vorbit de Netanyahu, premierul israelian, prezentat drept capul răutăților în regiune. Dar relația privilegiată dintre americani și israelieni trebuie citită prin prisma intereselor comune ale celor două state. Americanii, la fel ca britanicii și ca israelienii, sunt popor de negustori. Aceste popoare au nevoie de garanții la nivel planetar că își vor putea menține relațiile comerciale peste tot în lume.
Cu alte cuvinte, între SUA, Marea Britanie și Israel, ca să dau doar un exemplu, există legături economice, politice și militare atât de puternice deoarece toate trei văd la fel lumea. Fiecare dintre ele are nevoie de celelalte două, aceștia împărțindu-și beneficiile acestei pax americana.
Sachs spune că europenii ar trebui să aibă propria politică externă, diferită de a americanilor. Dar, întrebarea este: europenii sunt în stare de acest lucru? El citează puterea economică a Europei, de nu știu câte trilioane de dolari. Dar el doar adună puterea fiecărui stat european într-o sumă. Ori forța acestei sume este una relativă, deoarece fiecare stat european are alte interese la nivel diplomatic.
Poate Europa să ducă o singură politică externă? Nu cred, deoarece Europa e dominată de Germania, iar interesele Germaniei sunt doar economice, chiar dacă ea ar vrea să conteze și politic, restul statelor fiind prea mici. Ca să contezi și politic ai nevoie de o mare forță militară, pe care Germania nu o are. Nu o are pentru că SUA nu le-au permis-o, vezi numeroasele baze militare americane din Germania.
De altfel, cu adevărat singura beneficiară a existenței Uniunii Europene este Germania, deoarece acest conglomerat statal i-a asigurat acesteia accesul la resursele economice și la piețele de desfacere din aceste state.
Dar de ce marile state europene: Franța, Germania nu au armate puternice? Deoarece, după al doilea război mondial, acestea erau atât de slăbite încât au trebuit să accepte condițiile puse de americani de a se dezvolta doar economic, americanii considerând că orice creștere a puterii militare a fostelor puteri europene ar putea duce la un alt război mondial.
Cum arată, atunci, viitorul pentru acest capăt de lume, Europa de la Gibraltar până la Prut? Total diferit de viitorul care se ivea în 1945. Rusia nu mai este Uniunea Sovietică de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial (atunci a fost atins apogeul Rusiei ca putere globală, apoi a început decăderea), iar Europa nu mai e în ruine.
Orice s-ar zice și oricât s-ar zice, Putin e cu un ochi pe China, deoarece știe că marea amenințare de acolo va veni. Ori, tocmai pe asta marșează Trump și cercurile politico-economice americane din spatele său, că amenințarea chineză va împinge Rusia spre America.
Pe termen scurt cea mai mare problemă a lui Putin e propria lui succesiune la putere, atunci când el nu va fi. Spre deosebire de Elțîn, Putin nu e destul de inteligent politic încât să-și pregătească un succesor care să fie acceptat de toate cercurile de putere din Rusia. Istoria ne învață ca în Rusia, de fiecare dată când marele Lider dispare, dacă nu e pregătit altul dinainte, se iscă mari probleme.
Ori, Rusia, acum, nu mai e Rusia de la moartea lui Stalin, care era o mare putere recunoscută ca atare pe plan mondial. Ceea ce înseamnă că, după dispariția lui Putin, ar putea să apară mai mulți pretendenți la puterea totală, ceea ce va accelera și mai mult ritmul de declin al Rusiei.
Câteva cuvinte și despre Sachs. Modul în care a vorbit, tonul pe care l-a folosit, argumentele pe care le-a adus sugerează că el este unul dintre americanii care militează pentru o apropiere de Rusia. O fi bine, o fi rău, greu de spus, dar cu certitudine Rusia de azi nu mai este nici măcar URSS-ul din 1989, an în care și-a început el aventura geopolitică la scară planetară.
Pregătisem textul de mai jos, încă de luni 2 decembrie, pentru a-l publica luni, 9 decembrie, după turul al doilea al Prezidențialelor. Cum întregul proces al electoral a fost anulat, îl public azi, 6 decembrie, fără niciun fel de modificare. Merită!
”Ultimele 3 duminici ar putea părea bulversante dacă am judeca totul prin prisma momentului. Dacă am avea un pic de răbdare să ne îndepărtăm de prezent, am descoperi că rezultatele acestor alegeri, prezidențiale și parlamentare, sunt absolut normale. Ce ne poate surprinde ar fi doar faptul că avem 35% dintre votanți în dreptul unor partide contestatare, cu un puternic filon naționalist. Dar de ce? Iată un posibil răspuns.
De la Revoluție încoace, a existat la fiecare rând de alegeri cam aceeași pondere a votanților de coloratură naționalistă, doar că aceștia nu se regăseau doar la partidele contestatare ci și la cele importante, gen PSD sau PD. Să nu uităm că Traian Băsescu a avut un puternic mesaj naționalist, care îmbrăca diferite forme: de la caracterizarea ultimului rege, Mihai I, ca trădător de țară, pentru lovitura de stat de la 23 August 1944, până la vizitele efectuate în Basarabia, la cimitirele soldaților români căzuți în al doilea război mondial, în luptele contra rușilor, despre care nu s-a vorbit deloc în perioada comunistă.
Poporul român ar putea fi caracterizat, prin cele mai simple cuvinte, ca o comunitate pentru care viața privată e mai importantă decât cea comunitară. Aceasta are legătură cu originile sale țărănești, timp în care românii trăiau organizați în mare parte în sate răsfirate, cu case izolate. Acest lucru face ca pentru poporul român viața privată să fie mai importantă decât viața în comunitate. Această caracteristică explică de ce ideologiile de dreapta se bucură de un mai mare succes, în timp ce ideologiile de stânga, egalitare, rămân mereu marginale.
Bunăoară, comunismul în România a fost etichetat ca național-comunism, ceea ce în realitate e un non-sens, deoarece comunismul este o ideologie internaționalistă, care pune accent pe valori universale, în timp ce naționalismul românesc a fost unul profund individualist. Ca urmare, naționalismul în perioada comunistă nu a fost decât o haină fără de care regimul comunist nu ar fi putut obține adeziunea maselor, adică nu ar fi putut rămâne la putere. Naționalismul, în perioada comunistă, a fost o necesitate istorică și nu un capriciu al lui Dej și apoi al lui Ceaușescu.
În cartea sa, ”Hitler. Doar lumea era de ajuns”, istoricul britanic Brendan Simms reproduce una din cugetările lui Hitler referitoare la relația dintre popor și regim. El spune că niciun partid nu se poate menține la putere dacă nu obține susținerea maselor. Remarca a fost făcută în urma analizei referitoare la motivele care au condus la prăbușirea frontului intern în Germania, în timpul Primului Război Mondial.
Revenind la naționalismul românesc, am făcut afirmația că 35% ar reprezenta procentul maxim de români care reacționează la o propagandă contestatară îmbrăcată într-o haină naționalistă. Dar aceasta nu este decât efectul și nu cauza care a determinat ca acest procent de alegători să nu mai voteze partidele cu tradiție sau să stea acasă în ziua votului. Cauzele trebuie căutate în evoluția și comportamentul partidelor vechi în ultimele decenii.
Printre principalele cauze aș enumera:
Percepția larg răspândită de acum că PSD, PNL și USR (dar și UDMR) sunt partide controlate de serviciile secrete. Dacă ne uităm la Liderii acestor partide din ultimii ani, mai că am crede o asemene afirmație. În general, personalitățile acestor lideri sunt șterse, fără substanță, cu o educație sumară și cu opinii care se schimbă foarte ușor în funcție de ultimul eveniment important petrecut.
Sentimentul general acceptat că toate partidele enumerate sunt într-o continuă cârdășie, ele fiind în opoziție unul față de altul doar în fața camerelor de luat vederi, în realitate, ele împărțindu-și frățește pe la spate toate beneficiile care decurg din actul guvernării
Lipsa de legitimitate a liderilor lor. Dacă azi s-ar organiza un sondaj cu o singură întrebare: Credeți că liderii PSD, PNL și USR sunt cei care care conduc aceste partide sau credeți că sunt alte persoane în spatele lor care le spun ce să facă?, majoritatea covârșitoare ar alege un singur răspuns: DA, pentru a doua parte a întrebării.
Alianța PSD-PNL este o alianță împotriva naturii. Aceasta a îndepărtat de ambele partide acei votanți fideli pentru care fiecare partid reprezenta un motiv întemeiat pentru care să-l susții, iar existența celuilalt partid, unul opozabil, care le legitima alegerea.
Comportamentul PNL, PSD și USR din timpul pandemiei, unul disprețuitor față de oameni, mulți dintre aceștia simțindu-se ca populația de culoare din SUA hăituită de membrii Ku Klux Klan-lui.
Eșecul total al lui Klaus Iohannis în a fi un element de referință în politica noastră. Absența lui aproape totală din societate, atunci când probleme importante îi cereau prezența, au generat în rândul oamenilor binemeritate sentimente de dispreț față de acesta.
Preluarea și susținerea tuturor ideilor promovate de Bruxelles fără a cerceta dacă vreuna dintre acestea nu intră cumva în contradicție cu sistemul de valori al românilor. Ceea ce a întărit sentimentul că politicienii noștri nu sunt decât niște simpli executanți ai politicii Uniunii Europene în România
Ar mai putea aceste partide contestatare, naționaliste să crească dincolo de limita de 35%? Da! Cu o singură condiție, să-și modereze discursul, pentru a putea atrage și alți nemulțumiți din cele 3 partide deja enumerate. Dar aici e o capcană. Cu cât își vor modera discursul cu atât va crește riscul să piardă din electoratul profund contestatar, profund naționalist pe care îl au acum.
Mai poate fi câștigat acest electorat de către PSD, PNL sau USR? Da. Cu condiția să nu mai susțină orbește agenda Bruxelles-ului și să demonstreze în relațiile cu alte state verticalitate și hotărâre în urmărirea intereselor românilor.
Sunt capabile PSD, PNL și USR să facă ce am spus mai sus? Nu. Sau cel puțin, nu în contextul actual, în care niciunul dintre aceste partide nu poate scoate la iveală membri competenți, preocupați de ce anume își doresc românii de la partide.
Vor mai fi asemenea crize în viitorul previzibil? Da. Atâta timp cât vom merge la vot pentru a alege răul mai mic în detrimentul celui mai mare. Acest lucru legitimează răul mai mic, în timp ce frustrările din sânul societății vor crește, deoarece nimeni nu alege în mod voit să voteze cu un rău considerat mai mare, ci doar din dorința de a pedepsi pe cei care au fost până în acel moment la guvernare, deși acest gest duce și la pedepsirea votantului însuși.
P.S. La cele 3 rânduri de alegeri eu nu am votat. Motivul? Dacă în turul doi s-ar fi calificat Scaraoțchi și Stalin, eu tot nu aș fi mers la vot deoarece aș fi validat răul mai mic. În cazul de față, Scaraoțchi.”
La lansarea cărții “împăratului Japoniei”, Călin Georgescu, “Pentru un viitor comun”, în 2012, vorbește Mircea Malița, mentorul acestuia, considerat în perioada comunistă al doilea Titulescu, ca un omagiu adus acestuia pentru contribuția avută la diplomația comunistă.
Ca dovadă, Malița a fost ambasador la Washington, în perioada 1982-1985, cei mai dificili ani ai relației României comuniste cu SUA, pentru ca prin relațiile pe care le avea în America, înainte fusese ambasador la ONU, să obțină prelungirea clauzei națiunii cele mai favorizate, clauză care prevedea că România va beneficia de aceleași avantaje fiscale pe piața americană ca și statul care avea cele mai bune relații cu SUA.
Dacă, de obicei, clauza era acordată unui stat pe perioadă nedeterminată, aceasta a fost acordată României, începând cu 1975, doar pe perioade de câte 12 luni, cu posibilitatea prelungirii anuale, prin votul Congresului, dacă România respecta dreptul la libera circulație în străinătate a cetățenilor săi.
Clauza a fost prelungită anual, dar cu multe lupte, deoarece România comunistă nu respecta acest drept. La începutul lui 1988, Nicolae Ceaușescu renunță unilateral la clauză atunci când este informat că membrii Congresului nu o vor mai reînnoi datorită înrăutățirii situației din România comunistă. Mircea Malița a fost retras de la post în 1985 râmând până la Revoluție în centrala ministerului de la București.
Această perioadă, 1985-1989, marchează ucenicia sfântului părinte, arhanghel al neamului, Călin Georgescu pe lângă Malița.
Interesant este că lansarea cărții a avut loc la Fundația Titulescu a Ministerului de Externe în chiar anul în care, repet 2012, președintele Traian Băsescu l-a avut pe primul creștin al neamului românesc, Călin Georgescu, pe lista de potențiali premieri, listă de pe care l-a ales pe Dacian Cioloș.
Ce concluzie s-ar trage de aici? Că arhimandritul sufletului romanesc, Călin Georgescu, despre care nimeni nu știe nimic, e cunoscut bine de toți cei care au condus România în ultimii 40 de ani.
Dar cine a fost Mircea Malița? Eu i-am citit memoriile: “Secolul meu scurt”. Iată unul din ultimele lui interviuri:
Text scris pe 13 martie 2022, în prima lună a războiului din Ucraina.
Închei trilogia rusă cu o ultimă opinie.
Am definit poporul rus ca pe un popor de războinici deoarece este singurul domeniu în care excelează. În plus, Rusia, sub diferitele ei denumiri, este singura putere globală încă în viață de pe vremea lui Petru cel Mare (peste 300 de ani de atunci). Nicio altă putere globală din acest moment nu are o continuitate atât de lungă. Continuitatea Rusiei în aceste 3 secole nu a fost făcută prin comerț ci prin războaie. Ca urmare, eu cred că principala menire a rușilor este să fie războinici, indiferent de cât câștigă un rus în zilele noastre.
Pare-se că rușii au jucat de la începutul războiului cu Ucraina la cacealma. Adică au dat semnale spre exterior că sunt mai puternici decât par. Pe ce mă bazez? În primul rând pe declarațiile foarte amenințătoare la adresa altor state de a nu se amesteca în afacerea ucraineană. Din câtă istorie știu eu este pentru prima dată când o țară amenință alte țări atât de dur prin intermediul presei. Rolul declarațiilor a fost de a descuraja și de a intimida opinia publică din Occident, pentru ca aceasta să facă presiuni asupra propriilor guverne să nu se amestece.
În al doilea rând mă bazez pe modul în care au dus rușii războiul până acum. Un război care părea fulger are acum toate șansele să se transforme într-unul de uzură, deoarece rușii au făcut un șir imens de greșeli. Ce demonstrează greșelile? Că cineva care stă prea mult timp la putere nu mai aude decât ceea ce îi place. Iar în cazul imperiilor acest lucru este foarte periculos.
Occidentul înseamnă doar americanii. Orice altă definiție ne-ar face să ne amăgim singuri. Principalul motiv pentru care francezii, britanicii sau germanii nu mai contează în plan mondial este că nu mai au o armată globală care să le apere interesele economice peste tot în lume. Oare de ce au americanii baze militare în Coreea de Sus, Japonia, Germania sau Filipine? Armata reprezintă singurul mijloc prin care te poți asigura că statele din acele zone își vor respecta angajamentele asumate prin diversele tratate economice, tratate care nu sunt disponibile marelui public. Ca urmare, americanii trebuie să-și aleagă războaiele în care vor să se implice.
De când a ieșit omul din peșteră acesta a luptat pentru controlul resurselor. Și această lege e valabilă și astăzi și așa va fi mereu. În ciuda retoricii ipocrite a Occidentului, toate puterile lumii (SUA, Rusia, China, or mai fi și altele?) caută să controleze sursele de materii prime, forța de muncă și piața de desfacere.
Relațiile dintre marile puteri nu sunt bazate pe principii democratice ci pe principii hegemonice și de control, fiecare încercând să-și împingă limitele controlului asupra celorlalte. UE a apărut, după al 2 – lea război mondial, ca urmare a dispariției imperiilor coloniale ale Franței, Belgiei, Olandei. Germania nu a avut un imperiu colonial prea vast. Ea a fost inclusă în proiect deoarece se afla în centrul Europei. Nimic nu se poate face Germania.
Proiectul UE este ultima carte pe care aceste state încearcă să o joace pe plan mondial. În acest moment UE nu pare a fi decât un instrument al Germaniei care-și impune voința asupra celorlalte state. Acesta este motivul real pentru care britanicii au ieșit din UE. Germania a trebuit să piardă 2 războaie mondiale pentru a putea cuceri acum Europa.
Poate deveni Rusia o democrație? Răspunsul se găsește în paragraful de mai jos. Democrația adevărată există în acele locuri unde s-au suprapus mai multe straturi istorice: moștenirea romană și greacă, catolicismul, renașterea, reforma religioasă, revoluția industrială și ideile revoluției franceze. Adică un spațiu geografic care seamănă cu un cerc cu centrul în Benelux și cu marginile în sudul Angliei, estul Franței, vestul Germaniei și nordul Italiei. Cu cât te îndepărtezi de acest cerc impactul democrației scade pentru ca apoi să dispară.
Nu există niciun stat cu moștenire creștin-ortodoxă cu adevărat democratic. Nu există nicio democrație în state musulmane sau arabe. Nu există nicio democrație în Asia. În Japonia este la guvernare același partid de la retragerea americanilor ca forță de ocupație de după al doilea război mondial. Aceeași situație și în Coreea de Sud. America Latină este cea mai tristă glumă când vine vorba de democrație, iar China cea mai serioasă definiție a antidemocrației ca doctrină de guvernare.
Democrația va muri în clipa în care, în SUA, populațiile latino vor deveni majoritare. Atunci SUA se vor transforma în ceea ce se zbate America Latină de secole: în mizerie, corupție, mafie. De abia atunci vom putea vorbi de sfârșitul istoriei, a istoriei făcute de europeni, deoarece în acel moment centrul lumii va fi deja în Asia, în jurul Chinei, care va domina lumea doar pentru că există și toți au nevoie de ea și nu pentru că aceasta își va trimite armatele peste tot în lume.
Revenind la Ucraina, își dorește Occidentul ca Rusia să nu mai fie o mare putere? Nu! Deoarece acest lucru ar crea un vid geopolitic care ar putea fi ocupat de China, Iran, India sau Turcia. În ce măsură sunt țările enumerate mai sus capabile de un rol hegemonic global e discutabil. Dar e cert că până la un alt echilibru mondial ar putea trece mulți, mulți ani dominați de războaie.
Cum s-ar putea încheia conflictul din Ucraina? Printr-un compromis în urma căruia Rusia să iasă relativ basma curată și cu ceva beneficii de orice fel.
După acest război, în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat, vor mai fi conflicte în această zonă? Atâta timp cât va exista Rusia ca o putere globală răspunsul nu este greu de ghicit.
Text scris pe 26 februarie 2022, la 4 zile după izbucnirea războiului în Ucraina.
Vorbeam în primul meu mesaj lung de existența unei triade: economice, politice și militare. Și făceam afirmația că UE este un uriaș economic, un pitic politic și un gândac militar. În relațiile internaționale contezi economic dacă ai un spate militar, ceea ce înseamnă că poți negocia politic interesele economice. Aceste 3 condiții deocamdată doar SUA le îndeplinesc, care sunt un uriaș economic, un uriaș politic și un uriaș militar.
Pe cale de a îndeplini toate cele 3 condiții este doar China. Chinezii nu sunt nici popor de războinici, vezi lunga lor istorie milenară, și nici popor de negustori. Ei de abia acum învață să facă negoț. Chinezii sunt popor de manufacturieri, precum germanii. Chinezii nu doar exportă materii prime ci și produse de înaltă tehnologie (vezi telefoanele mobile). Și acest lucru nu este o surpriză, deoarece în lunga lor istorie ei au produs lucruri de o mare complexitate, vezi mătasea, porțelanurile, miniaturile de orice fel etc. Și asta încă din Antichitate. Eu îmi aduc aminte că în perioada comunistă erau la mare căutare la noi diverse produse chinezești: seturile de rechizite școlare pentru matematică, stilourile cu peniță de aur, prosoapele cu diverse înscrisuri sau idiograme, cât și celebrele maieuri fără cusături de îmbinare.
Rusia este un uriaș furnizor de materii prime, un pitic politic și un uriaș militar. Dar degeaba ai armata mare dacă nu ai ce să impui cu ajutorul ei, recte produsele tale. Niciodată, dar niciodată Rusia nu a exportat altceva decât materii prime: de la blănuri, mosc, lemn, până la petrol, care a fost descoperit prima dată pe teritoriul Azerbaidjanului de astăzi, în zona Baku. Nici măcar în perioada comunistă rușii nu au reușit să producă lucruri de o înaltă tehnicitate, pentru a putea conta pe plan mondial. Acesta este unul din motivele pentru care comunismul nu a putut fi exportat. Mai toate produsele tehnice erau încă de la lansare uzate moral, cu mult în urma inclusiv a altor țări comuniste. Nu pot să uit de televizorul color Alfa, care la începutul anilor 90 nu putea memora pe telecomandă decât 9 sau 10 canale, în condițiile în care televizoare făcute în Occident permiteau memorarea a zeci de canale încă din anii 70. Ca urmare, rușii pentru a putea conta politic este musai să se impună militar. Nu poți conta economic exportând la fel ca o țară africană doar materii prime. Ajungi să depinzi de cei care exportă produse de o înaltă tehnicitate. De aici și comparația mea dintre Rusia și Imperiul Otoman.
În ceea ce privește actualul conflict, așa cum a început acesta, tind să cred că rușii mizează pe o victorie imediată. Conflictul ar trebui să dureze doar câteva zile, deoarece propaganda rusă spune că armata lor îi eliberează pe frații lor de sub regimul ”nazist” al lui Zelenski. Dacă războiul durează mai mult de o săptămână sau două, Putin va avea probleme acasă, deoarece în Ucraina vor fi multe victime din ambele părți, care conform propagandei rusești sunt tot ruși într-un fel sau altul. În plus, rușii nu pot lupta la fel de eroic ca în al 2 – lea război mondial deoarece ei nu se luptă pentru supraviețuire ci, și acesta e cel mai important lucru, se luptă cu ucraineni, cu care au multe în comun. Să nu uităm că foarte mulți ruși fie s-au născut în Ucraina, fie au pe cineva acolo. Ar fi un război între frați. Și să nu uităm configurația geografică a Ucrainei. O mare parte a acesteia se învecinează cu țări NATO. Și noi nu știm câtă tehnică militară și câți instructori s-au scurs deja, se scurg chiar când scriu aceste rânduri și vor continua să se mai scurgă și în zilele următoare în Ucraina, în ajutorul lui Zelenski.
Text scris pe 25 februarie 2022, la 3 zile după izbucnirea războiului în Ucraina.
Pe la începutul anilor 1970, pe vremea când Nixon dorea să se apropie de Mao, ziariștii occidentali i-au luat un interviu lui Ciu Enlai, eminența cenușie și supraviețuitorul de serviciu al comunismului chinezesc. La întrebarea: ce părere are despre Revoluția Franceză, el a răspuns: e prea devreme să ne pronunțăm.
Situația pare trasă la indigo cu cea din perioada interbelică. Doar că acum Putin e Hitler, iar Macron și Scholz seamănă cu Neville Chamberlain. Eu văd situația de acum, la fel ca și cea din perioada interbelică, ca o confruntare între popoare de negustori și popoare de războinici. Negustorii sunt înclinați spre compromis, pe când războinici, spre a-și impune forța. Logica negustorului spune că cu cât faci mai multe compromisuri, cu atât te înțelegi mai bine cu cealaltă parte, în timp ce logica războinicului interpretează aceste concesii ca niște slăbiciuni, pe care va dori să le exploateze. Ca urmare, negustorul dacă vrea să supraviețuiască va trebui să-i aplice războinicului un tratament pe logica acestuia din urmă.
Iar situația de acum nu e decât o consecință a atitudinii ambivalente a Occidentului: pe de o parte să facă afaceri cu Rusia, pe de altă parte să încerce să o submineze finanțând opozițiile mai pe față, pe mai ascuns, din fostul spațiu sovietic. Iar pentru asta ar fi trebuit să-și asume și actualele consecințe.
Momentul actual nu ar fi avut loc dacă acum 8 ani Occidentul nu ar fi stat impasibil la evenimentele în urma cărora Ucraina a pierdut controlul asupra Crimeii și a părții de sud-est a țării. Atitudinea Occidentului i-a dat apă la moare Rusiei, mai ales că Occidentul nu e un monolit ci un conglomerat de state. O limbă înseamnă o cultură diferită, un interes diferit. Ne iluzionăm dacă noi credem că UK, Germania și SUA au interese comune. Acestea sunt popoare de negustori și se tolerează unele pe altele.
Vezi cazul Germaniei care se ține deoparte, ea fiind amanta ascunsă a Rusiei, a Chinei sau a oricărei țări care îi poate oferi resurse naturale, care-i asigură hegemonia politică în Europa, adică în UE. Și cum UE este conform definiției un uriaș economic, un pitic politic și un gândac militar, nu ne miră efectul zero al zbaterilor Occidentale.
Vezi în acest sens conflictul din fosta Iugoslavie, care nu ar fi pornit dacă Germania nu ar fi finanțat și înarmat republica iugoslavă a Croației. Rănile istoriei nu se vindecă așa ușor. Iar faptul că Germania a pierdut 2 războaie mondiale, unul pornit – doar ca pretext – din Serbia -, iar al doilea, în care a întâlnit o dârză rezistență, demnă de un mare popor, în Iugoslavia dominată de Serbia, nu se uită așa ușor. Și cum spuneam, Germania a pornit războiul, cel din fosta Iugoslavie, dar nu a reușit să-l termine. Și atunci a apelat spășită la SUA lui Clinton. Am feeling-ul că dacă germanii fac prostia să-i primească pe sârbi în UE, situația va semăna cu ceea în care a fost Atena și calul sau troian.
Eu cred că, așa cum există un caracter al indivizilor, așa există un caracter și al popoarelor, care nu se schimbă în funcție sistemul politic: între Germania imperială (al 2 – lea Reich) a împăratului Wilhelm al 2 – lea, Germania nazistă (al 3 – lea Reich) a lui Hitler și Germania democrată (al 4 – lea Reich?) al lui Kohl, în timpul căruia a avut loc războiul din Iugoslavia, sau a lui Mutter Merkel sau a noului Scholz eu nu văd nicio diferență de caracter. Interesele strategice transcend epocile.
Așa cum americanii au doctrina Monroe, de la începutul secolului al XIX – lea, conform căreia nu vor permite ingerința niciunei forțe în emisfera vestică – a se citi America Latină cu tot corolarul ei – așa și rușii au propria doctrină de vecinătate apropiată, adică spațiul fost sovietic, unde nu tolerează interesele altor puteri.
Nu am spus nimic de Ucraina. Oare există Ucraina? După 31 de ani de la căderea URSS, nu știu dacă există o conștiință cu adevărat ucraineană. Conștiința națională se face în multe decenii dacă acea națiune are controlul deplin al propagandei, care este instrumentul numărul 1 când vine vorba de a disipa în rândul maselor aceeași idee. Sau, ce stat e acela care își devorează conducătorii: un fost președinte a fugit din țară, altul are dosare penale, iar un fost premier a făcut pușcărie? Pentru mine, toate acestea sunt tot atâtea indicii despre slăbiciunea statului ucrainean. Iar rușii profită! Oare ar mai exista SUA dacă toți foștii președinți în viață ar fi la pușcărie (Carter, Clinton, Bush Jr, Obama, Trump)? Și, ca să termin cu Ucraina, oare câți oameni se simt ucraineni, oare câți oameni se simt ruși, pentru că, să nu uităm, Ucraina înseamnă în primul rând fostul Imperiul țarist și abia apoi URSS. Și cum popoarele au același caracter…
Cheia Occidentului e la americani, deoarece fără americani nu există Occident. Acolo unde e armata americană se subînțelege că sunt mari interese economice ale americanilor. Deh, popor de negustori! Iar despre Rusia… Am sentimentul că e ultima mare carte pe care o mai joacă. Simt Rusia ca pe Imperiul Otoman. Aceste imperii se autodevorează dacă nu se extind. Declinul otomanilor a început în clipa în care imperiul nu s-a mai putut extinde. Mesajul pentru americani ar trebui să fie: nu lăsați Rusia să se extindă!
Alegerile prezidențiale și Referendumul pentru introducerea în Constituția Republicii Moldova a unei prevederi care să transforme aderarea la Uniunea Europeană într-un proces ireversibil m-au făcut să aștern rândurile de mai jos.
Voi vorbi doar despre Referendum. Eu nu am crezut că acesta va trece deoarece imaginea mea despre cei care locuiesc la est de Prut este că știu să joace perfect la dublu. Și prin dublu nu înțeleg să joace în echipă ci să simuleze foarte bine că sunt cu unii sau cu alții. Rezultatul final, aproape egal, scoate în evidență o profundă fractură în sânul societății, dacă putem vorbi despre o singură societate sau de mai multe. Republica Moldova seamănă cu Elveția dintr-un anumit punct de vedere: pe o suprafață geografică foarte mică există mai multe comunități, dar toate decuplate de la celelalte: o societate în Găgăuzia, una în Transnistria, alta în Chișinău și împrejurimi, alta în regiunea Bălților și așa mai departe.
Toată această diversitate socială trebuia tratată ca atare de către cei care au susținut ideea Referendumului. Aceștia trebuiau să pornească de la realitățile locale și în funcție de ele să-și formuleze mesajele. Nu poți convinge un cetățean să susțină o idee dacă acea idee, cel puțin în capul acestuia, este diametral opusă cu ideea pe care o are deja. E un proces lung, anevoios care presupune mai multe etape de avansare și de repoziționare, obișnuind întâi cetățeanul cu ideea nouă, explicând că aceasta nu se opune cei vechi, că ele pot coabita și abia apoi făcând trecerea la ultima fază, înlocuirea ideii vechi cu cea nouă. Mai ales în contextul Republicii Moldova, unde conservatorismul este la cote înalte, deoarece între nivelul de educație și deschiderea la nou este o strânsă legătură.
Am să enumăr mai jos mai multe cauze ale acestei stări, prezentându-le în funcție de importanța lor.
Cauze istorice rusești
Locuitorii din actuala Republica Moldova au fost supuși, cel puțin din 1944, când comuniștii sovietici au preluat controlul efectiv al acestui spațiu, unei propagande permanente pozitive și negative. Propagandă pozitivă: doar Uniunea Sovietică apără interesele moldovenilor, recunoscându-le existența diferită de a românilor, români care nu doresc decât să-i pună într-o poziție de inferioritate și să le exploateze munca și resursele locale. Propagandă negativă: tot ce e la vest de Prut e o amenințare la adresa moldovenilor, fie ei români, fie ei occidentali. Prin occidentali se înțelege capitaliști, care urmăresc transformarea lumii într-o colonie, din care să exploateze toate bogățiile. În acest sens, capitaliștii folosesc mai multe arme, una economică: Comunitatea Economică Europeană, precursoarea Uniunii Europene și alta militară: NATO, al cărui scop este cucerirea teritoriilor eliberate de Armata Roșie de sub cotropitorii români și germani. Și să nu uităm de o altă dimensiune a propagandei sovietice, șomajul cu care se confruntă clasa muncitoare din Occident, problemă cu care se vor confrunta și moldovenii dacă Uniunea Sovietică nu ar mai exista.
Ca urmare, propaganda actuală rusă nu a făcut decât să preia aceste idei, idei care au germinat, iată, 80 de ani pe pământul Basarabiei. Ceea ce înseamnă că nu le-a fost greu să obțină o audiență mare într-un teritoriu în care conservatorismul te face să fii mai deschis față de trecut decât față de viitor.
Cauze istorice românești
România nu a avut niciodată o strategie clară și serioasă referitoare la relația cu Republica Moldova. Naționalismul românesc din perioada comunistă nu viza decât românii din țară, fără nicio preocupare pentru cei de dincolo de graniță. Drept dovadă, în nicio sursă de informație din perioada respectivă nu există nicio referire, nici măcar tangențială, la românii din Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Ucraina și Moldova sovietice. Ca și cum aceștia nu ar fi existat.
Ca urmare, o dovadă a continuității clasei politice românești după căderea Comunismului este tocmai menținerea acestei politici naționale. Singurele concesii care s-au făcut, au fost acordarea cetățeniei românești persoanelor care erau urmașii celor care au făcut parte din România Mare în perioada interbelică și oferirea de burse de studii pentru copiii acestora. A se vedea astfel, că această politică nu era adresată cu precădere românilor din Republica Moldova, ci tuturor celor care locuiau de-a lungul granițelor actuale ale României.
O altă dovadă că Republica Moldova nu reprezintă de 35 de ani o prioritate pentru România este că niciun post moldovenesc de televiziune nu este retransmis pe teritoriul României, cu excepția lui Jurnal TV, retransmis pentru câteva luni de UPC, actual Vodafone, acum vreo 6 ani. Ceea ce înseamnă că pentru autoritățile românești cunoașterea realităților moldovenești de către români nu reprezintă o prioritate. Ori, cum poți apropia două comunități dacă între ele nu există aproape nicio formă de diseminare a informațiilor. Mai mult decât atât, puzderia de televiziuni de știri și generaliste românești tratează subiecte despre Republica Moldova doar tangențial și numai atunci când se întâmplă lucruri excepționale: catastrofe naturale, războaie, schimbări la guvernare. Ori, din acest punct de vedere, pentru românul obișnuit, între Moldova și Uganda, ca de exemplu, nu există nicio deosebire. La fel de departe informațional sunt ele de România.
Aici ar trebui tratat modul în care se văd românii pe ei înșiși. Conform mentalului colectiv românesc, România e o peninsulă care se leagă de Europa prin granița cu Ungaria, celelalte granițe, deși terestre, cu Ucraina, Moldova, Serbia și Bulgaria seamnă cu granița la Marea Neagră. Toate aceste granițe nu duc nicăieri. Astfel, noi nu știm nimic despre acești vecini, pentru că nu ne interesează, pentru că avem o părere general proastă despre ei și, în esență, pentru că nu avem nimic de câștigat de pe urma lor.
Cauze economice
Indiferent cât de dezvoltată era Moldova Socialistă în perioada sovietică, ea asigura un standard minim de viață locuitorilor ei, standard care s-a prăbușit odată cu căderea Uniunii Sovietice. În mentalul colectiv moldovenesc încă persistă drama plătirii salariilor în natură, de la începutul anilor 90, în perioada președintelui Snegur, când criza economică a atins niveluri nemaiîntâlnite pe timp de pace. Ori, tocmai această evoluție a întărit încrederea că doar o revenire în sânul spațiului rusesc, fost țarist, fost sovietic, va rezolva problemele economice ale moldovenilor.
Putem spune că prăbușirea Uniunii Sovietice a fost o catastrofă nu doar pentru Putin ci și pentru toți ceilalți care susțineau deja ideea acestui stat multinațional în care rușii jucau un rol prevalent. Criza economică postsovietică a provocat o destructurare economică accelerată a Republicii Moldova, cu impact masiv în statutul social al fiecărui angajat din acest teritoriu, care nu mai putea miza pe prestigiul adus de meseria pe care o practica, fiecare dintre ei fiind reduși la statutul de șomer.
Aici un rol important îl are, revin, conservatorismul moldovenilor, deoarece tocmai conservatorismul îi determină pe oameni doar să supraviețuiască, adică să-și asigurare nevoile de bază, și nu să-și dorească mai mult.
Cauze identitare
Spuneam că moldovenii sunt experți în jocul la dublu, adică de a mima că sunt cu unii sau cu alții. Acest lucru își are rădăcinile în perioada țaristă, atunci când a început deznaționalizarea acestui teritoriu prin acordarea de proprietăți în alte zone ale imperiului boierilor moldoveni și aducerea în regiune a locuitorilor din alte părți ale imperiului sau din exteriorul acestuia, cum ar fi germani, elvețieni, care doreau să populeze acest spațiu. Ca urmare, în țarism se află cauzele slabei dezvoltări identitare a moldovenilor, care au fost decuplați de evoluția celor de la vest de Prut, deoarece se interzicea intrarea în Basarabia a oricărui transport de carte, transport văzut ca o propagandă românească sau a călătoriei în ambele direcțiii a locuitorilor celor două maluri ale Prutului.
Ori, tocmai perioada în care Basarabia a făcut parte din Imperiul țarist a coincis cu deșteptarea națională a românilor și cu crearea statului român independent. Astfel, cele două comunități separate de Prut, au evoluat total decuplat până la Primul Război Mondial, ceea ce a provocat un șoc cultural după 1918, atunci când românii călătoreau pentru prima dată în Basarabia și invers.
De altfel, același șoc îl experimentează azi orice român când ajunge în Republica Moldova, acesta trăind cu sentimentul că Basarabia e un fel de antecameră a Rusiei, ca o zonă de adaptare la lumea rusă. Cine vede Rusia după ce a văzut Republica Moldova, înțelege mai ușor lumea rusă decât dacă ar călători direct de la București la Moscova
Tocmai această problemă identitară explică rezultatele de la Referendum, deoarece și în perioada țaristă / sovietică, pe de o parte, și în perioadă României Mari, pe de altă parte, moldovenii au fost tratați și s-au simțit ca cetățeni de mâna a doua. Asta explică atitudinea lor permament ambiguă, faptul că se scaldă simultan în mai multe ape, că sug în același timp de mai multe vaci.
Paradoxul face ca tocmai în perioada de după căderea Uniunii Sovietice elita locală moldovenească să aibă cele mai multe beneficii de pe urma acestui fapt, deoarece au fost tratați mai bine atât de ruși, de români și de occidentali decât în perioada în care au făcut parte dintr-un stat sau altul. Ori, asta trebuie să înțelegem noi, că pentru elita moldovenească orice alegere radicală nu reprezintă o soluție ci o accentuare a problemelor. Ei își doresc permanentizarea acestei situații deoarece nu e tot una să fii premierul/președintele Republicii Moldova sau guvernator al guberniei Basarabiei ori prefect de județ basarabean.
Faptul că zeci de mii, poate sute de mii de voturi, au fost cumpărate de o entitate externă față de Republica Moldova, adică de interpușii Rusiei, explică dilema identiră moldovenească. Fără această dilemă însăși cumpărarea ar fi fost mai dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Ori, acest lucru nu se putea întâmpla fără nonintervenția autorităților moldovenești, deoarece e greu de crezut că se pot cumpăra mii, sute de mii de voturi fără ca nimeni altcineva să nu știe. Acesta este și motivul pentru care eu cred că Republica Moldova nu poate fi condusă cu adevărat din interior până ce nu sunt dați afară toți, dar absolut toți, cei care lucrează azi în serviciile secrete, poliție, magistratură, procuratură, deoarece toți, sub o formă sau alta, voit sau de frică, fac jocul rușilor, locul lor trebuind să fie luat de moldoveni care lucrează în vest. Dar, și în privința lor eu am suspiciuni de apartenență la lumea rusă, dar nu atât de puternice ca în cazul celor care locuiesc acum în Republica Moldova.
Factorul cultural
Cultură înseamnă emoție, iar ceea ce știu rușii să facă foarte bine este să cultive această emoție prin numeroasele televiziuni care emit în Republica Moldova. Aceste televiziuni nu fac decât să continue ceea ce se făcea în perioada sovietică, să se cultive atașamentul față de tot ceea ce reprezintă lumea rusă, oricum am denumi-o noi. Indiferent dacă aceste televiziuni emit direct din Rusia sau din Republica Moldova, ele au același tipar, satisfăcând o nevoie pregnantă a locuitorilor din Republica Moldova de a aparține de o entitate măcar spiritual superioară celei locale. Ori, pentru moldoveni, apartenența la lumea rusă aduce mai multe avantaje spirituale decât apartenența la lumea occidentală, care habar nu are cum anume să-și facă simțită prezența în Moldova.
Soluția nu este închiderea acestor televiziuni, deoarece oamenii de rând și-ar căuta surse alternative de informație și de divertisment, ori internetul oferă legătura directă cu lumea rusă, ci înțelegerea mentalului colectiv moldovenesc și adaptarea mesajelor la această realitate care să nu excludă lumea rusă ci, din contra, să o integreze în mesaj. Ceva de genul: oriunde te-ai afla, la Berlin, Chișinău sau Moscova, nevoile tale culturale sunt satisfăcute, fără a fi atacate de cineva.
Și, ca să închei subiectul legat de Referendum, voi spune că beneficiile aduse de câștigarea acestuia sunt mai mici decât pagubele pe care l-ar fi putut produce eșecul lui. Să mă explic. Integrarea e un proces pe termen mai lung, nedefinit, accelerat totuși de războiul din Ucraina. Beneficiile integrării se vor simți greu, deoarece fondurile de preaderare sunt modice față de cele postaderare. Ori, tocmai din acest punct de vedere, pentru omul de rând care încă suspină după securitatea socială din perioada sovietică, beneficile aprobării acestui referendum nu se vor vedea prea curând.
Dacă Refendumul nu ar fi trecut, ceea ce eu, repet, mă așteptam să se întâmple, tocmai datorită jocului la dublu al moldovenilor, ar fi orientat și mai puternic o parte dintre cei care au votat Da pentru referendum către lumea rusă. Credem sau nu, în fiecare locuitor din Republica Moldova există în mai mică sau mai mare măsură un licăr, o speranță pentru revenirea la situația de dinainte de 1991. Cum tot așa, multe voturi au fost determinate și de frica moldovenilor ca nu cumva rușii să se prăvale peste ei, cu toate consecințele negative care decurg din acest gest.
Pentru viitor, pentru istorie, rezultatul Refendumului va rămâne ca o bornă, iar din punct de vedere propagandistic nimeni nu va mai putea contesta ca până acum orientarea posibilă de politică externă a Republicii Moldova. Va mai trebui să treacă timp pentru a-i putea înțelege reala semnificație și consecințele acestei hotărâri, de a organiza un astfel de referendum. Fiecare țară are nevoie să iasă în evidență prin ceva. Republica Moldova a făcut acum acel ceva.
Nouă nu ne rămâne decât, ca de acum încolo, să o înțelegem, pe ea, pe Republica Moldova, mai bine.
„Într-o zi, la Radio România, pe vremea când nu exista decât Radio România, se înregistra o piesă de teatru. În distribuție, diverși mari actori, printre care Florin Zamfirescu și imensul Emil Botta. Într-o pauză de înregistrare Florin Zamfirescu îl vede pe maestru șezând singur sub o scară, sorbindu-și cafeaua. Se îndreaptă către acesta și-l invită să se alăture celorlați actori. Emil Botta îi răspunde candid: Nuu! Pentru că acolo sunt oameni!”
N-aș fi scris un rânduleț despre gripa chinezească dacă nu m-aș fi simțit hărțuit de poliție – ca mulți alții, de altfel – inclusiv când Oamenii legii erau în mașini, acestea aprinzându-și girofarurile de fiecare dată când mă vedeau pe stradă, făcându-mă să mă simt precum evreii în Germania nazistă. Singura diferență fiind că steaua galbenă a fost înlocuită cu declarația pe proprie răspundere, mereu alta, precum caracterul politicienilor noștri. N-așa! Sutem buni doar pentru snopeală, așa e? Voi vreți democrație, dar nu pentru căței! Foarte bine!
Hărțuirea noastră, a celor care sunt nedemni de dictatură, s-a făcut în mod organizat. Din ceea ce a mai scăpat prin presă s-a desprins ideea că s-a dat ordin Poliției pentru un exces de măsuri represive. Polițiștii, care și-au amintit cu această ocazie ce bine este să fii milițian, s-au rumenit în obraji și s-au comportat ca pe vremea lui Stalin, dornici de împliniri mărețe, adică de depășirea planului la amenzi. Amenzile au sfidat capacitatea noastră de numărare, find excesiv de mari raportate la salariul mediu din România, ca și cum noi am fi un popor de babuini, hotărâți să-l sfidăm pe Klaustrat Iohannis.
Cum nu am încredere în politicieni în vremuri normale, oare cum aș putea avea acum? E ca și cum aș lăsa cheile de la casă, atunci când lipsesc mai multe zile, pe mâna hoților. Cu diferența că politicienii noștri pe lângă faptul că sunt hoți, sunt și inculți, și escroci, și impostori, și șarlatani, și mincinoși. Doar nu mi-a luat Klaustrat Iohannis mințile!
Noroc că în câteva luni urmează vreo două rânduri de alegeri! Să vezi ce-o să se înghesuie lumea să schimbe hoții, inculții, escrocii, impostorii, șarlatanii și mincinoșii între ei. Să fure toți în mod democratic…
Politicienii au obținut cu ocazia gripei note mai bune la dictatură decât la democrație! Se vede că dictatura le merge la suflet! Le-a ieșit mai bine să ne strângă de momițe și să ne lase fără drepturi, decât să se preocupe ca acestea să nu fie încălcate. Toată clasa politică s-a întrecut în apeluri pentru dictatură. E mai ușor să strigi „smirna!” decât să accepți viața diferită a fiecărui om. E mai ușor să arăți cu degetul, precum Klaustrat Iohannis, decât să înțelegi că fiecare îngrădire a drepturilor arată cât de fragilă e democrația și ce ușor poate orice politruc să se înscăuneze peste noi, deoarece dictatura e pentru oricine, pe când democrația, doar pentru câțiva evoluați, și-or fi zis ei. Avea dreptate Cornel Dinu când istorisea o întâmplare din Anglia, de acum 60 de ani. Întrebând un localnic cum de arată atât de bine gazonul, acesta i-a răspuns: Vedeți, noi îl udăm și îl tundem de 400 de ani!… Și noi vrem ca democrația să prindă rădăcini într-un sol încă plin de pleava dictaturii…
Presa, câinele de pază al dictaturii, s-a întrecut să măsoare cu șublerul distanța socială pe care nu știm să o păstrăm. Presa, această unealtă sinistră în mâinile celei mai inculte generații de politicieni (comuniștii lui Ceaușescu par veniți de la Sorbona pe lângă generația lui Vela. Ați văzut cum pronunță „șasă”? Presupun că se gândea la „șasă cai frumoș!”) a răspândit și cultivat isteria pe toate canalele ei, după lozinca: un creier spălat e un creier mai curat! În loc să fie într-o continuă opoziție față de Putere, presa noastră cea de toate zilele a devenit hingherul ei de bază. Poate te-ai fi așteptat la un pic de îndoială din partea acesteia. Dar nu! Ea s-a comportat ca și cum politicieni de anvergura lui Ludovic Orban ar fi fost Einstein sau Newton la pătrat. Vorbele lui erau axiome! Stai de le notează și dă-le în eter de irefutabile ce sunt! Mi-e milă de poporul care are acești politicieni! Cât despre presă…!
Concluzia e că suntem un popor nedemn de Klaustrat Iohannis! Când mă gândesc că noi, populațiunea, am făcut în 30 de ani praf democrația, acum, cu ocazia gripelniței, am distrus și dictatura! Nu înțeleg de ce ne mai rabdă pământul! Ceaușescu ne oprea curentul deoarece se culca devreme, Iohannis ne ține în case pentru că el e Klaustrat! Pe timpul lui Băsescu România era prin cârciumi. Mă gândesc că ar trebui să alegem președintele în funcție de ce-i place sau nu lui ‘mnealui să facă. Ăștia 3 ne-au arătat că ne vor ca ei: adormiți, izolați, beți…
Klaustrat Iohannis a apărut în perioada jocului lui de-a dictatura – ce i-a mai plăcut! – de mai multe ori la televizor decât a făcut-o la catedra de fizică, pe vremea în care era profesor și-și cumpăra din lefușoara lui de bugetar nenumăratele case. Ca de la dictator la tentativă de dictator, Iohannis ar putea învăța de la Ceaușescu cum să ne facă viața mai amară: ca de exemplu, să ne lase să ieșim din case în funcție de anul de naștere: într-o zi cei născuți într-un an par, într-alta cei născuți în an impar…
Când mă gândesc că mai avem 370 de ani de tuns și de udat democrația, mai că-mi pierd speranța. Oare vom avea atâta răbdare să scoatem din pământ rădăcinile bine înfipte ale tuturor hoților, inculților, escrocilor, impostorilor, șarlatanilor și mincinoșilor? Ce trebuie să se mai întâmple pentru a nu vedea cu ocazia fiecărei crize amenințarea rece a dictaturii? Oare câți dintre noi își doresc, vorba lui Nenea Iancu, o dictatură ca-n Rusia? Nu știu și nici nu mai vreau să știu…
Tot aud de câteva săptămâni de lupta omului cu virusul, de parcă omul ar fi o mașină, spitalul un fel atelier auto, iar medicamentele sunt ulei de motor, lichid de frână sau lichid de parbriz. Și tot acum aud idei de genul: suntem egali în fața virusului și numai un medicament (încă neinventat) ne-ar putea scăpa.
Dar cum rămâne cu afirmațiile de mult timp răspândite de către doctori că nu există boli, ci există bolnavi, că starea de spirit influențează starea de sănătate și altele pe aceeași temă? Cum rămâne cu moralul oamenilor? Să înțelegem că impactul virusului este dat doar de vârstă, de starea de sănătate, de sex? Dar de spirit, adică de suflet, de ce nu vorbește nimeni? Oare nu joacă și el un rol important în protejarea sau nu a organismului? Sau nu avem voie să vorbim de suflet deoarece medicina nu are medicamente pentru suflet? Sau nu avem voie să vorbim despre suflet, deoarece existența sufletului nu poate fi demonstrată științific, și tot ce nu poate fi demonstrat nu există? Oare sufletul nu există?
Dacă suntem de acord cu ideea că există oameni puternici și oameni slabi, oameni care fac ușor față situațiilor critice și alții care se predau surprinzător de repede, oare de ce nu am folosi acest tipar de gândire și în cazul popoarelor? Oare istoria recentă a unui popor, din ultimii 100 sau 200 de ani, să zicem, nu joacă și aceasta un rol important în starea de spirit cu care acesta abordează gripa chineză?
Dincolo de faptul că italienii au mulți bătrâni, că locuiesc mai mult de două generații sub același acoperiș, că petrec mult din timpul lor liber în comunități largi, că apreciază contactul fizic, îmbrățișările și săruturile, oare nu sunt și alte explicații? Prea reducem totul la partea materială și nu dăm doi bani starea pe spirit, pe moralul, pe tăria de caracter a unui popor, pe sufletul lui. Cu alte cuvinte, ar trebui să vorbim mai mult despre un element foarte greu de controlat și de pronosticat, moralul popoarelor. Lucrurile sunt mult mai complexe, iar ceea ce se întâmplă acum în Europa meridional-apuseană va da mult de gândit celor care fac strategii pe termen lung despre evoluția ulterioară a acelui colț de lume.
Închei cu un paragraf exemplificator dintr-o lucrare care ne arată ce anume contează din scurgerea noastră pe acest pământ:
<<Despre români într-un document NATO, cu 10 ani înainte de aderare:
„Erau prezentate avantajele pe care le poate aduce Armata României la „Strategia Națională de Securitate a SUA, de Angajament și de Lărgire”. Argumentele favorabile erau uluitoare la prima vedere: 1. Loialitatea Armatei Române față de aliatul care îi asigură și îi respectă integritatea teritorială; pierderea sprijinului atunci când acest principiu de alianță este încălcat, 2. Militarul român este răbdător, rezistent și atașat de țară, 3. Capacitatea Armatei României de a duce război pe teritorii străine (!) A fost o problemă de mentalitate, între cea a vechii doctrine românești „noi doar ne-am apărat, nu am atacat niciodată alte state” și privirea pragmatică asupra Istoriei a americanilor, lămurită într-o replică a lui Chris Donnelly, consilier al Secretarului General NATO pentru Europa Centrală și de Est: „M-am uitat cu atenție în istoria modernă a dumneavoastră. Războiul de Independență l-ați dus în Bulgaria. În Războiul Balcanic ați ajuns la Sofia. Primul Război Mondial l-ați terminat la Budapesta, iar în al Doilea Război Mondial ați ajuns în Est până la Stalingrad și apoi în Vest până la Viena. O astfel de mobilitate a forțelor este remarcabilă!” Alex Mihai Stoenescu, România în perioada Administrației Emil Constantinescu>>.
Tolsto 