the F word

 stiu ca functionez pe challenge-uri, ca dupa ce imi iese un lucru imi cam bag pula. mai nasol e ca mai fac asta si cu oamenii. am facut karate timp de 13 ani. la inceput a fost cel mai misto, era greu, era nou, era interesant. pe urma am urcat in ierarhie, si asta m-a deranjat. ca lumea e astepta de la mine sa ma ocup si de organizare, si de politica, si cel mai important, ca eram practic obligat sa predau. sunt un profesor foarte bun, de orice. am invatat oameni sa schieze fara ca eu sa schiez. am invatat oameni cu frica de apa sa inoate. chiar stiu cum sa fac asta. dar atunci nu o faceam doar din placere, ci si din presiune.  spre sfarsit nu cred ca mai apucam vreodata sa fac miscare pentru mine, eram obligat sa predau. cand challenge-ul s-a cam invechit, iar eu m-am plictisit am inceput sa caut altele. plictiseala e o forta care muta muntii, probabil a treia forta importanta a naturii dupa gravitatie si pizda. am inceput sa imi pun intrebari urmand indemnul cuiva care spunea ca incurajeaza intrebarile, dar confruntat cu ele iti impingea sub nas autoritatea. fa ce zice popa, nu fa ce zice popa. si facand ce zicea, am inceput sa aflu ca marea parte a lucrurilor erau niste minciuni. urmam cu indarjire niste minciuni, si ceilalti se asteptau sa le propag mai departe, ca adevaruri. i-am ascultat, am lovit cum imi spuneau ei si in niste ani genunchiul meu s-a futut. ca era pur si simplu gresit ce faceam, iar eu urmasem orbeste. acum pot sa mai urc pe munte, nu mai pot sa cobor. cand am mai deschis ochii… se purtau de parca nu era bine ce faceam. nu urmam procesul. si procesul era mult mai important decat rezultatul. fuck that.  hotarasera, si pentru mine, ca niste oameni au stiut deja exact cum se lupta, acum vreo 100 de ani cand nu stiau nici de manusi, si ca nu mai exista nimic de descoperit. intre timp, altii, in alte parti, inventau si inca o fac. am hotarat ca nu mai are rost, ca pierd mai mult daca continui, ca atunci cand te urci intr-un taxi pirat si cand vezi ca urca exponential pretul cursei te dai jos.

am avut de curand un moment rapid de iluminare. un tip pe care il cunosc, mare instructor de karate, a postat un filmulet cu el lovind sacul de box. lasam la o parte ca sacul e de power, de rupere si ala doar il stergea de praf dansand in jurul lui. dar la sfarsit se opreste, strange mainile pe langa corp si se inclina in fata sacului. sa salutam sacul de box in pula mea! sa nu cumva sa se simta jignit ca nu i-am acordat respectul cuvenit.

doar ca imi lipseste cumva cum ma simteam in perioada aia. si nu e doar de la endorfine

i-am zis „stii? imi placi la fel de mult ca atunci cand erai pe pastile”

„advertising has us chasing cars and clothes, working jobs we hate so we can buy shit we don’t need”

spune drept daca ai cumpara dvd-ul cu replica asta. nu se pune daca il dai jos de pe torenti ca te zgarcesti. dar nu asta e ideea. creditucubuletinu, jobul varului din spania un pic mai rasarit decat un capsunar de rand, plasma noua la reducere de black friday. e fals, nimeni nu ti le baga pe gat. le vrei. si daca nu esti loganistu mediu cu 1,5 copii si folosesti lucrurile alea in feluri care sa te ridice. si cateodata chiar si un pic mai mult confort te ridica, daca ne gandim doar la femeile care de cand s-a inventat masina de spalat au avut deodata mai mult timp sa fie cineva. alea care nu erau spalatoreasa medie cu 1,5 copii.

asta nu-i o spovedanie. pentru ca spovedaniile implica un sentiment de vina. asta e o predica. sa renunti la lucruri ca sa iti cresti spiritul e ca si cum te-ai lasat de fumat si faci scandal ca la nonstop au tigari. fuck you! tine-te de alegerea ta.

extremele de toate felurile sunt permise cat timp duc la ceva, bun sau rau.

un royale with cheese cu de toate la domnu?

de dimineata mi s-a umplut feisbucu de poze cu o fata de 26 de ani „disparuta”. adica.. cum disparuta? trecand peste faptul ca viata mea nu se intampla cine stie ce in ultima vreme de trebuie sa o suplinesc cu retele sociale… ce inseamna ca cineva e disparut? daca maine imi inchid telefonul, imi sterg conturile pe net, imi iau pasaportul si ce bani mai am si pec in tailanda sa traiesc cu 200 de dolari pe luna si sa fut pizde asiatice de 14 ani stramte de sa ma doara pula… inseamna ca am disparut? trebuie sa stie oricand cineva unde si cu cine suntem, ca altfel ajungem pe cutii de lapte daca suntem la americani, ca daca nu suntem ajungem cel mult ca elodia la oteve? sau mai urat, pe wall-urile necunoscutilor. daca intr-o zi te hotarasti sa iti iei lumea in cap fara sa prezinti situatia in detaliu, cu plan de zbor, cu rezervari de hoteluri si de couchsurfing? daca decizi sa nu ceri acordul cunoscutilor/parintilor/rudelor/prietenilor/iubitului/iubitei si sa te duci sa iti traiesti viata asa cum vrei tu in ce colt de lume vrei tu? inseamna deja ca ai disparut?

nu-mi spune ca totul a trebui sa fie simplu, tocmai ala e momentul in care lucrurile se complica

azi – ultima rata. relatia asta cu societatea de leasing a durat cu siguranta mai mult decat cea mai lunga relatie a mea cu vreo femeie. ceea ce e destul de dubios.
sunt niste imbecili aia care se plang ca au ajuns sclavii bancilor. banca nu te obliga sa continui sa platesti rate. e fals. te obligi singur,  in virtutea unei pierderi ipotetice. si nici macar nu iti dai seama ca banii aia nu au fost ai tai, ca e ca si cand nu i-ai fi avut niciodata. si ca pana la urma sunt doar bani. insa e mai usor sa dai vina pe altul.
ma bucur ca de azi nu mai sunt sclavul propriei mele lacomii si ca de azi nu o sa mai fiu sclavul propriei mele lacomii.

trebuie sa porti un lant indeajuns de mult incat sa simti pe bune cand il scoti si dispare greutatea

cel mai mult ma enerveaza oamenii fericiti. de fapt nu… cel mai mult ma enerveaza prostii, dar e irelevant pentru acum.

cel mai mult ma enerveaza oamenii fericiti. aia care vor sa iti bage sub nas fericirea lor, vietile lor perfecte, familiile lor de 2,5 persoane, promovarile lor de la serviciu, masinile lor noi in rate, gratarele din weekend, copiii lor perfecti care invariabil sunt mai destepti/frumosi/amuzanti decat ceilalti copii la aceeasi varsta. si toate astea ii fac fericiti. foarte fericiti.
dar daca ii inchizi intr-o camera singuri, astia sunt primii care isi vor sparge voluntar capetele si vor scrie mascari cu creieri si sange de peretii celulei

de dus, nu de duș. si fara cratima. umpic mai mult

e misto sa mergi, sa te duci departe,  sa fii de capul tau. sa te prefaci ca de fapt lumea e mai simpla. uite freci doua bete ca ray mears si ai deja foc. sa poti sa te bucuri ca nu te tampeste soarele in crestet, ca nu ti s-au chircit degetele de la ploaia rece de nu mai poti sa iti legi sireturile, ca e bine sa mananci ceva cald, ca in general e bine sa mananci.

doar ca mi-a zis ceva un prieten odata: cand te duci singur e mai degraba totul in capul tau. cand te duci singur te tii de cel mai sigur drum.

baga-mi-as pula in noi de animale sociale, asta chiar m-a clatinat.

nene, si into the wild se ducea ala cu pusca si rucsacul si proviziile de acasa.  si toti globe trotterii aia care merg pana le intra picioarele in cur de 5 ori in jurul lumii sau aia care au plecat cu motorul in jurul lumii can nici nu se inventase vreun long way round (si inca nu s-au intors), toti astia de fapt traiesc si ei din resursele altora. pana si ultimii oameni necontactati din padurile amazoniene  – aia de ii trimiti in padure goi si se intorc in doua zile cu fructe, arcuri si o maimuta jupuita carata pe umar – stau tot intr-o casa lunga, claie peste gramada. si chiar daca mai futi cate ceva nou din cand in cand si ti-e bine asa, ai chef totusi sa te tina cineva in brate si fara ca treaba asta sa fie conditionata de odihna de dupa futai.

de fapt cinismul absolut nu exista,deci nici libertatea absoluta nu exista, pentru ca depindem de oameni si de lucruri si ne cumparam bucati de viata, facandu-ne stocuri si cand s-au terminat alea ne bagam pula si ne intoarcem in cotet. cand intelegi asta incepi sa iti dai seama ca de fapt libertatea nu e asa sau invers, ca de fapt e un compromis cam anemic si de cele mai multe ori chiar o concesie. si putinii aia care mai isi pun palma in cur si o iau incotro vad cu ochii, din nevoia ancestrala a rasei umane naturale si nomade de a se duce sa vada ce pula noastra e dupa linia orizontului, nici macar aia nu prea inteleg ca in afara de cateva momente de trezie adevarata restul aventurii lor e doar un tur ghidat pe everest, cu oxigen si permisul platit. si apar din ce in ce mai multe legi si gaduri care te opresc sa faci focul ala in care oamenii s-au uitat zeci de mii de ani si care a fost cateodata unicul lucru care a ajutat specia sa supravietuiasca.

mi s-a facut dor sa plec umpic prin drumuri fara oameni cu soare si praf, si cateodata departe de drumuri de-a dreptul peste campuri si dealuri. si e bine e ca, desi depinzi de vreun magazin cu mancare, sau de vreo benzinarie, sau macar de o stana cu branza si purici, desi au pus astia pe google maps sau pe wikimapia fiecare gaura de soarece si fir de iarba inca mai poti sa te ratacesti.

grupuri de zombie cuminti fac pauza de tigara intr-o curte de beton si nu de placerea tutunului, ci doar ca e un pretext pentru o pauza. toti beau o cafea gratis de la automat care e oricum cel mai de cacat drog din lume ca nici nu te face sa te simti bine doar te ia cu rau daca bei prea multa si cred ca de aia e gratis la automat. tot acolo in fiecare dimineata de luni pana ajunge liftul la parter sunt oameni carora le spui un buna ce faci aproape fara intonatie ca nici macar nu ii cunosti si atunci musai fata obosita care se uita rabdatoare in sus la becurile cu etajele obosita si iti raspunde e luuuni cu u lung si e de cacat frigul/caldura asta de afara. de parca ar trebui sa participi intelegator la comuniunea asta corporatista a urii fata de ziua de luni. nu iti place de ce pula mea nu faci altceva? ca nu dai la tarnacop sa iti rupi spatele aloeu pute in autobuz de ce nu se spala oamenii astia si nu dirijzezi intersectia in ploaie in mortii ma-tii.

oameni cu tricouri haioase dar neaparat un pic twisted la reducere, o maimuta cosmonaut plimband in lesa un om, sau cu logo atari desi nimeni nu s-a jucat vreodata cu atari ha ha ai tricou cu nike si e nou esti cocalar poponar. cinci tipi diferiti imbracati cu blugi skinny cu curu pe la genunchi si cu tricou vintage cool iti zic ca esti hipster dar ei isi asuma ca sunt cocalari ca oricum cocalar e noul hipster. si tuturor gagicilor le plac pantofii noi sunt superbi nici nu conteaza cu cat i-am luat, cand i-am vazut am zi ca trebuie sa ii am. si se vorbeste cu frate, mai ales cu oamenii pe care ii stii de vreo 5 minute in total. dar e cul, cubicle-urile nu arata chiar a cubicle si avem pereti colorati doar suntem niste minti libere si am pus niste afise haioase pe pereti ca sa se vada de departe cat de interesanti suntem, uite stau dovada birourile pline cu jucarii, robotei, si neaparat ceva din star wars, un 8-ball sau o kendama, nu conteaza ca cel care le expune nu se joaca aproape niciodata cu ele, se joaca doar restul care ajung la biroul ala.

sedintele sunt intotdeauna meetinguri nu sedinte, da, hai sa vorbim ce pula mea mai e de vorbit si la orice masa sunt 8 oameni care vobesc apoi zic ca bun pai ramane stabilit, facem, noi toti facem, dar ei se duc pe urma la mailurile lor si ramane sa faca tot doar ailalti 2 mai prosti si suntem o echipa ce pizda ma-sii. femei care vorbesc numai cu cacat si cu ce pula mea asta e cacatul de feedback al cacatului de client si noi trebuie sa facem cacatul asta in pula mea si toate astea zise neaparat tare ca sa denote incredere in fortele proprii si in experienta lor de peste x ani. si la 35 de ani par deja batrane, mai ales comparativ cu restul ametitelor de 22 de ani care stau pana tarziu si mananca pe birou, ca sa vada seful ca nu o freaca aiura in pauza de masa, dar o data pe saptamana mananca la pranz la cel mai ieftin restaurant scump din zona. astea se mai fut din cand in cand, de obicei la petreceri sau in teambuilding dar nici teambuildinguri nu se mai fac cm se faceau odata. in fiecare zi de pe la ora 6 jumate le asteapta prietenul care lucreaza la o firma de asigurari si iese mai devreme, cu motorul si cu aerul conditionat pornit, in skoda octavia sport o suta cinzeci de cai frate. si tu mai stai o data pana la ora 3 noaptea, desi de doua saptamani pleci acasa la 9 seara, ca macar faci ceva misto, ce conteaza daca de fapt nici nu e misto, pentru ca e usor sa te minti asa ca sa nu ai o viata de corporatist plicticos vii in pantaloni scurti daca vrei si nu stai pana la ora 6 in fiecare zi si pleci cu o ora mai devreme cand e casual friday ca orice corporatist. dar noi trebuia sa ne gandim la un proiect in sala asta ca nu putem in galagia e acolo, ne pare rau dar noi avem meeting aici de la 1, am vorbit si cu cutarica, uite am venit cu laptopurile, asa fac si aia de la google, e cul ca nu trebuie sa stai la birou.

unde ai fost? am fost la barcelona, e asa chillax acolo lumea e mai relaxata, nu ca aici frate, dar amsterdamu oricum nu mai e ce a fost si vama veche oricum nu mai e ce a fost. si ai vazut noul Iphone, oricum e mai bun dar acum are toata lumea,  mi-am pus o aplicatie misto. pizde pentru care bucuria unei vacante se masoara intre ele in nuanta de pantone de pe piele. muntenegru/italia/spania/grecia dar numai in insule e o tara misto dar plaja e cu piete oricum marea e mai curata. si libertatea e  o vacanta de doua saptamani cu toate rezervarile facute din timp dar nu all inclusive ca asa merg doar taranii noi suntem niste aventurieri. ai vazut am pus pe facebook a fost super si oricum pe facebook fiecare al treilea profil are un cover cu un rasarit sau apus de soare ca totusi deep down inside fiecare e un suflet de vioara si se uita lung si fiecare danseaza in ploaie si pune jpeguri cu citate din ghandi care  era un rasist.

mai trec din cand in cand pe acolo, ca pe la gradina zoologica. ba mint, la gradina zoologica e cam departe. e ca si cum ar fi fost acum o viata desi nu e mult timp de cand am scapat, toate astea sunt inca fresh. si tot postul asta e  un auto-sut in cur sau in coaie ca sa trag de mine, sa nu trebuiasca sa ma intorc, si nici macar nu sunt sigur daca o sa reusesc sa ma descurc sa fac treaba asta pana la capat.

am pe biroul asta un pahar cu pensule, s-a evaporat apa si a ramas murdar. si da, de doua luni nu am mai desenat un punct

am renuntat toamna trecuta la o calatorie mare si frumoasa. al doilea cel mai inalt drum din lume. am facut-o cu greu, dar pe uma am avut inima usoara. eram inca sclav al agentiei.

ma zbateam pe atunci intre zeci de proiecte, proiectele mici intrau cu picioarele peste cele mari si grele (sau interesante). lucrurile mergeau prost, lucram de cateva ori pentru acelasi rezultat, sau chiar pentru unul mai slab, din cauza unor oameni care nu erau nici macar rau intentionati. doar prosti. pruaste (indiferent de sex). eram intr-un schimb de mailuri in care ma tineam tare pe pozitii, si explicam punct cu punct de ce nu sunt de acord sa fac concesiile care mi se cereau. ofeream la schimb compromisuri. la un moment dat pruasta cu care lucram mi-a scris, din senin, ca ar trebui sa ma duc acasa sa fac un dus rece. am simtit cum imi creste pulsul, cum palpaie lobii frontali si cum se activeaza creierul primitiv. colegul meu de echipa insista sa ne ducem sa negociem, sa rezolvam problema cu proiectul si cu atitudinea aleia. am zis ca mai bine nu, ca nu sunt prea stapan pe reactiile mele. aia a insistat sa urce, am vorbit pe hol. i-am spus din prima ca nu am de gand sa continui discutia de pe mail, ca vreau sa stabilim fara pozitii de forta ce am de facut in continuare. am inceput sa vorbim si s-a rastit la mine. m strans din dinti sa imi mentin controlul si am reusit. la fel la a doua incercare la fel la a treia. apoi totul s-a intunecat. cana mea de cafea a zburat in perete, iar de acolo in stropi si cioburi. cu fundal sonor de injuraturi amenintari si blesteme. apoi usa a zburat in laturi de la un picior bine impins cu experienta a sute de lovituri frontale exersate in ani intregi. am intrat printre priviri nedumerite si speriate. nu am sustinut-o pe nici una, de teama sa nu o consider ostila si sa nu imi indrept furia intr-acolo. imi dadeam seama ca daca mi s-ar fi importivit, as fi putut usor sa pun vreo patru oameni la pamant, aproape fara efort. in schimb am directionat ura catre un scaun, care a zburat dintr-un alt sut in parta celaalta a open-space-ului. para nu era de-ajuns, asa ca am insfacat urmatorul scaun la rand, care a zburat catre un perete.

m-am asezat la biroul meu si am contemplat posibilitatea de a fi fost in momentul ala in metrou, in drum spre casa si un dus. nu rece, dar dus. cred ca i-ar fi incurcat mai mult decat o cana in perete. o ora nu m-am gandit la nimic. colegii tresareau de fiecare data cand ma foiam in scaun. puteam sa plec atunci, in momentul ala, fara nici un regret. apoi am putut sa ma gandesc. mi-am dat seama ca daca situatia s-ar fi intamplat peste jumatate de an, poate nu eram dispus sa fiu atat de intransigent. cu gandul la drumul ala minunat din partea cealalta de lume as fi fost dispus sa iau cateva in freza. m-as fi prefacut ca nu imi pasa. dar mi-ar fi pasat. as fi preferat siguranta unui venit ca sa imi pot atiunge scopul, si lacomia m-ar fi facut sa supraevaluez banii dati deja pentru expeditia aia. si mi-ar fi fost greu sa imi anunt tovarasii de drum ca nu mai merg. am preferat sa renunt atunci. mai mult control. nu era inca momentul pentru drumul ala, nu acut in felul ala. investitia nu ar fi meritat.

nici nu mai stiu macar despre ce era vorba in proiectul ala…

nu poti sa cumperi libertate cu sclavie.

pe mine, in mine, scrie cu cerneala ceva despre cei care cauta. si asa e. stiu ca asa e. doar ca nu acum. acum nu stiu incotro, nici ce, nici cat timp.

padelele se infig ca o elice in val. cand ajung in contratimp se misca si in gol. imi cant in cap un ritm din doua note, imi e mai usor cand imi sunt si carmaci. simt cum plasticul barcii se muleaza pe apa agitata. cat timp simt asta stiu ca nu ma rastorn. toti au tacut, de cum am intrat de pe un canal linistit in intinderea asta de apa neagra cu mici creste albe. vad vag unde trebuie sa ajungem, lacul asta e unul mare si deocamdata noi nu reusim sa ne desprindem de stuful de pe margine, unde ne impinge vantul si valul. in unele fibre acidul lactic frige un pic, cu fiecare vasla, iar restul muschiului e obosit de zilele trecute. umarul meu stang maraie surd de durere, din cauza ca se misca altfel decat stie sa se miste. in cizma de cauciuc, apa intrata s-a incalzit. e greu, e simplu si e frumos. un trib colorat si hotarat, care se misca incet intr-o lume mare, ca la inceputuri.

vinul asta e degeaba. adica acum, intors, nu mi se mai pare ca traiesc de-a binelea. o sa am un lazy sunday maine, o sa imi fie dor de cate cineva. adica tot suspended animation. dar azi in campul ala de grau verde, cu noroiul pana in gat traiam de-a binelea si radeam din plin, nu doar din automatism. mirosea a pamant ud
si in groapa asta verde n-a mai fost un meteorit

In timpul unei sedinte M m-a scos afara si mi-a aratat tufele din gradina. Ca sa imi explice ca lucrurile se intampla si de la sine, fara sa trebuiasca sa faci ceva, si ca trebuie sa treaca timp. M insista ca trebuie sa imi las timp pentru fiecare lucru si desi stiu ca are dreptate mi-e foarte greu sa ii urmez sfatul. Pentru ca timpul e resursa cea mai scumpa si rara din viata unui om. Si de fiecare data cand ma gandesc la asta ma apuca iarasi panica.

Doar ca m-a linistit incredibil vorba asta gasita pe undeva: „sometimes it takes a whole tank of fuel before you can think straight”.
Probabil e doar un efect de moment, insa omului trebuie sa ii vorbesti pe inteles…

Nu e rea vorba aia cu ai grija ce iti doresti. Eu mi-am dorit mai mult timp sa imi vad de viata mea, sa nu imi mai vand timpul ala, la kil, eventual cu bonus din nervi, bataie de joc si mai multe lucruri decat alea la care ma bagasem.

Acum e ciudat. Pentru prima oara dupa ani buni, de fapt dupa facultate. nu mai depind de un program. Mai important – nu mai depind de nici o mana care sa imi dea de mancare sau palme. Imi doream si asta mult, si nu din vreo ambitie profesionala. Si acum e. Inca nu imi dau seama cum e, spre bine sau spre rau. Nici macar nu stiu daca e mai confortabil. Si nici nu stiu daca o sa ma descurc asa, pe termen mediu. Mda, vorbesc de termene medii la 3 zile dupa ce m-am oprit in portiera unuia care nu a dat prioritate.

Nu degeaba e vorba aia, uite ca s-a indeplinit. Iar eu habar n-am ce o sa ma fac cu asta. Cum zicea un amic.. daca maine as crapa si as ajunge in rai sau in iad nu mi-as da seama decat peste o luna ca nu mai sunt la serviciu. Dresajul functioneaza chiar cand iti pastrezi spiritul critic, si am descoperit ca daca nu e faimoasa pauza de masa, de multe ori uit sa mananc la pranz. Pe de alta parte e mare lucru sa iti faci treaba doar in underwear, fara sa fii dansatoare. De doua weekenduri lucrez, insa nu pentru ca mi-a spus cineva, amenintator sau parinteste, ci pentru ca eu am decis ca o sa fac asta.

In cel mai rau caz s-ar putea sa nu mearga – ma gandeam acum un timp. In momentul asta imi spun ca in cel mai rau caz n-as reusi sa fac nimic folositor cu libertatea asta noua.

Incerc sa ma adaptez. Mi-am reconsiderat planurile. Acum nu imi mai doresc sa fiu fericit. Vreau doar sa nu fiu nefericit. Da, stiu, o idee deja dezbatuta la nesfarsit, dar nu imi pasa, pentru ca aici e vorba de mine. Umpic cate umpic.

Si un cantec de drum