Metafora buzz-ului

Dă-mi o cană de cafea ca sa pot scrie (Immanuel Kant)

Este o sâmbătă ploioasă de toamnă. Rece și umedă. Fix așa cum îi place Marei să fie toamna. S-a trezit, ca de obicei în weekend, la ora nouă. A făcut un duș, apoi, ca de obicei în weekend, și-a preparat o omletă dintr-un ou și puțin cașcaval ras, pe care a mâncat-o în farfuria ei preferată. VINGA Nuvem serving plate. Cadou de la firmă.

După omletă și-a făcut o cafea la ibric, așa cum învățase de la bunica ei că se face cea mai bună cafea: când apa a început să fiarbă, a oprit focul, a adăugat un vârf de linguriță de zahăr și o linguriță de cafea, a amestecat bine și a lăsat zațul să se așeze. După care și-a turnat cafeaua în cana ei preferată, Barrel Supreme, din categoria accesorii bauturi, cadou de la firmă și a dat drumul, ca de obicei, în weekend, la televizor.

După ce și-a terminat de băut cafeaua, a strâns rufele, a pus altele la spălat și, ca de obicei în weekend, s-a apucat de făcut mâncare. Ciorbă de varză cu afumătură, ca la Mara acasă. A tăiat cubulețe afumătura, a tras-o în ulei în cocota ei preferată, VINGA Monte heritage cocotte 5.5 L, cadou de la firmă, a adăugat morcovii dați prin răzătoarea mică, a lăsat cam cinci minute să fiarbă, timp în care a amestecat cu o lingură de lemn, ca să nu se prindă, apoi a adăugat apa și varza tăiată fideluță, a lăsat-o să fiarbă până când varza a devenit „al dente”, după care a adăugat puțină zeamă de varză și sosul de roșii. Când a clocotit, a stins focul și a adăugat, într-un castronel, trei – patru polonice de zeamă fierbinte, peste smântână. A amestecat până ce a devenit un sos uniform, după care a pus mărarul, tăiat fin, și a turnat totul peste ciorba fierbinte.

Abia atunci a realizat că uitase să pună ceapa.

Citește în continuare „Cadouri pentru oamenii din spatele rolurilor” →

Era o zi frumoasă și caldă de sfârșit de vară când am ajuns prima oară în orașul port de la marea Adriatică. Pe partea dreaptă a drumului care ducea în centru se succedau plaje sălbatice, golfuri micuțe pline de turiști, tufe colorate. Mirosea a vacantă și asta era perfect. Luasem o cazare într-o livadă de măslini, într-un cătun situat pe un deal. O vilă mică, dar cochetă, cu piscină și cu o splendidă vedere la mare. În afară de pastile de aprins focul la grătar, aveam de toate. 

– Hai ca o să o rezolvăm mâine, i-am spus eu lui Mihai, acum e prea târziu.

A doua zi, după tura de plajă de dimineață, am intrat în primul supermarket, unul cu un nume imposibil de pronunțat și o siglă de culoare verde. Pentru ca habar nu aveam cum se spunea la „pastile de aprins focul”  în limba acelei țări, am început prin a căuta după logica noastră. Raion după raion, nici urmă de pastile de aprins focul. În pană de idei, am căutat un angajat al supermarketului, să ne ajute. 

Citește în continuare „Indiferent de anotimp sau zi din săptămână” →

Nimeni nu scapă fără să fie rănit (Henri J. M. Nouwen)

– Auch. Auch. Auch. Cine a inventat tabla asta pentru cutiile de conserve să fugă cât îl țin picioarele, și să nu se mai întoarcă. Și o spun în interesul lui. Mama, cât de mult curge. Țâșnește de-a binelea. Repede, repede, apă rece! 

Oana bagă degetul sub jetul de apă și îl ține acolo vreo două minute. 

– Hello, noi aici suntem!  În dulăpiorul din baie, pe raftul de sus. Ne-ai cumpărat acum vreo lună de la  Adar Unic Solutions, proprietarul Medicale Shop, dar se pare că ai uitat. Știm, e normal, în situațiile de criză creierul primitiv preia controlul și raționalul dispare în spațiu.

Oana oprește apa și, cu groază, își privește degetul. 

– Nici un efect. În ritmul ăsta o să mi se scurgă tot sângele prin gaura asta. Știu! Pătlagină, asta îmi trebuie. 

Citește în continuare „În dulăpiorul din baie, pe raftul de sus” →

---

Nu e nevoie de sculpturi în casa unde există o pisică (WesleyBates)

– Nu ajung și pace, mormăie Rostogol în timp ce încearcă să-și smulgă câlțul imens care i s-a format pe spate.

– Dacă nu rezolvi cumva chestia asta, în curând o să devii un mare câlț cu ochi, îi spune Pișcot înainte să-i sară în cap.

Timp de cinci minute se fugăresc ca nebunii prin toată casa. Rostogol obosește prima și se retrage pe masa din sufragerie.

– Cel mai deștept cedează, știi tu cum vine vorba aia.

Replica îl ia prin surprindere pe Pișcot. El n-are blană lungă ca Rostogol, dar nici vârsta ei matusalemică. De unde să știe el cum vine treaba cu vorba aia? El știe doar că e cel mai mic și mai simpatic motan din casă și ca matusalemic însemna ceva foarte, foarte bătrân. Așa a numit-o Oana, stăpâna, pe nu știu care mătușă din Arad. Cu toate că Rostogol nu are decât șase ani, de la înălțimea de șase luni a lui Pișcot, de șase luni, e matusalemică. Punct.

Citește în continuare „Cel mai mic și mai simpatic motan” →

Unu

Să tot aibă vreo cinzeci de ani. Cea mai bătrână dintre toate. Locuiește într-o cameră încăpătoare, cu multe flori, o canapea extensibilă, un birou și un scaun, pentru lucrul de la distanță. Mai are două surori, toate mai tinere decât ea, cu care împarte, împreună cu Oana și Mihai, casa moștenită de la bunici. Dacă ar trebui să găsească un singur cuvânt care s-o definească, acela ar fi “curiozitate”. 

E pasionată de o sumedie de lucruri, de la „Cartea Crimei” până la „Cum poate mintea sa vindece corpul”. De la „Sinuciderile din bibliotecă”, până la „Puterea gândului”. De exmplu, voi știți cine a omorât-o pe Maura în timpul unei cumplite furtuni de zăpadă? Ei bine, ea știe. Știe și „Ce facem pe întuneric” și cum e să trăiești în „Acest loc minunat” de la Editura NICULESCU.

Citește în continuare „Cele trei surori” →

1. Brașov – Paris via Anyoli
2. Brașov – Hotel Mirador via Anyoli
3. O călătorie în timp via Anyoli

Brașov – Paris via Anyoli

S-a făcut frig. E aproape iarnă. Copacii s-au scuturat aproape de tot de frunze. Bunica își face o cafea, își prinde bretonul cu o agrafă și apropie pandantivul de telefon. De peste mări și țări se aude glasul Sarei. A ajuns cu bine la Paris și s-a cazat la un hotel din Montparnasse. Camera e mică, un fel de dulap cu pat și baie, dar Sarei îi convine, că este aproape de metrou. Are în plan să viziteze Louvre-ul, să se plimbe pe Champs Élysée și să-și petreacă o dimineață întreagă la terasa unei cafenele din Montmartre. Poate chiar o să se lasă pictată de un pictor creț, cu ochii albaștrii. După Louvre, se va plimba pe malurile Senei și va dansa tango în mică piațetă de dincolo de Notre Dame. Apoi va cumpăra un buchet de lalele roșii pe care le va oferi trecătorilor, la întâmplare. 

Citește în continuare „De peste mări și țări se aude glasul Sarei” →

Ieri a nins. Pentru prima oară în iarna asta, ieri a nins. Acoperișurile sunt acum albe iar satul, privit de sus, seamănă cu un moș bătrân, adormit. Doar fumul care iese din coșurile vechi indică o prezență umană, dincolo de pereții groși ai caselor din vale. Ulița a înghețat peste noapte iar tanti Vica merge cu grijă, să nu cadă. Mâine e Crăciunul și e musai să pregătească de-ale gurii. “De-ale gurii, ca de sărbătoare” așa îi spusese dimineață lui Vlăduț, când o întrebase unde pleacă. 

– Iese mamaie să cumpere una și alta. Să facem sarmale și cozonaci. Să nu ne prindă Crăciunul cu masa goală.

Citește în continuare „Cea mai frumoasa poveste care i s-a întâmplat” →

Nu credeam în dragoste la prima vedere. M-am înșelat. Chiar există. În cazul meu se numește Mara. Nici foarte înaltă, nici foarte scundă. Nici grasă, nici slabă. Abia mutată în București. A postulat la noi la firmă și a fost acceptată. Nu știe pe nimeni în București, nu a fost niciodată în Centrul Vechi, iar când a trecut pentru prima oară pe lângă Arcul de Triumf s-a speriat că a ajuns la Paris. Când ne-a povestit asta, în felul ei atât de special de a transforma chestii banale în ceva extraordinar, am simțit că mă desprind de pământ cu Mara cu tot. Mara care iubeste K-drama. K ce? N-am îndrăznit să întreb. Mara care e fan declarat al Coreei de Sud. Eu am văzut jumătate din lume dar nu știu nimic despre bucătăria coreeană.

–  Să înțeleg că ai văzut cam jumătate din lumea asta și n-ai mâncat niciodată coreean?

A fost intrebarea care mi-a schimbat viața.   

–  Spre rușinea mea, da, i-am răspuns.

–  Trebuie cumva remediată această situație, nu?

–  Crezi?

–  Categoric. Uite cum o să facem. Eu o să caut un restaurant coreean în București iar tu o să accepți să mă inviți. Ce zici?

Visam? Cu siguranță că visam. M-am ciupit să îmi dovedesc.. Auch, nu visam.

Citește în continuare „Nu credeam în dragoste la prima vedere” →

Până să trebuiască să mănânc pentru prima oară cu niște necunoscuți vorbitori de altă limbă, nu știam cât e de greu să faci față acelor discuții relaxante, în care se trece de la un subiect la altul fără nici un efort. Subiecte banale, actori, politică, planuri de vacanță, prețul petrolului, piese de teatru, concerte, spectacole. Pentru că, în afară de Alain Delon, nu știam nimic despre actorii din acea țară, pentru că politica nu m-a interesat niciodată și nici nu auzisem vreodată de politicienii de acolo, din toate aceste motive dădeam mereu din cap că da, de fiecare dată când se uita careva la mine. Dădeam din cap că da și zâmbeam cât puteam eu de frumos. Zâmbetul era singura reacție posibilă, în afara de fugă.

Citește în continuare „Tinerii anului 2025 nu mai trebuie să aștepte să îmbătrânească ca să devină înțelepți” →

---

1. Camera 101
2. Camera 106
3. Camera 109
4. Miruna
5. Hotel Mirador

Camera 101

– Bun venit la noi, îi urează recepționistul.  V-am pregătit camera 101, cu vedere la mare. O să vă placă. 

După care îi întinde cheia. 

Bărbatul îi mulțumește și o ia în sus pe scările din lemn.

Este înalt, pletos, și transpirat. Fusese cât pe ce să piardă trenul. Își rezervase biletele, ca de obicei, în ultimul moment, și tot în ultimul moment realizase că nu are nici măcar o valiză în care să-și îndese hainele. Ca de obicei, fusese prins cu tot felul de chestii și uitase de valiză.

A trebuit să ia un taxi până la centrul comercial, să cumpere o valiză, să îndese repede toate hainele în ea, să nu uite să încuie ușa, să prindă trenul pe ultima sută de metri. Dar totul e bine când se termină cu bine. Acum e în vacanță și asta contează cel mai mult în momentul de față. 

Camera, cu vedere la mare, este imensă. Are un pat king size, cu tăblia tapițată în stofă verde, două noptiere cu mânere metalice, de o parte și de alta a patului, o comoda, o măsuță, două fotolii, o oglindă verticală, toate așezate pe un parchet de lux rustic, cu o tăietura deosebită. În curbe. N-a mai văzut așa ceva până acum. Îi seamănă a valuri. Nu își poate dezlipi ochii de pe parchet. E ceva care îl atrage. Trebuie să se oprească un pic. E mereu pe fugă. A obosit. Se așază pe parchet și îl atinge. E cald. E valuri. E pădure. E ca și cum ar strânge în brațe un copac. E atât de liniște și de bine. Simte că trebuie să rămână. Închide ochii și îi ascultă povestea.

Dincolo de fereastra larg deschisă, se aude marea.

Citește în continuare „Hotel Mirador” →