1.
In lumina soarelui pielea ta pare transparenta, si chiar pot vedea sub ea cum gandurile misuna agitate, inghesuite.
-Unde esti? te intreb cu teama stiind ca nu esti decat fizic prezent
-Sunt aici, nu ma vezi? imi raspunzi sec, fara sa deschizi ochii sau sa-ti intorci capul spre mine.
Era o distanta de mii de kilometri imaginari intre noi, dar mai trist era ca incercam sa ne mintim, sa nu recunoastem ca nu mai avem cum sa ajungem unul la altul. Ca toate drumurile erau inchise.
Ma ridic brusc de pe scaun, ma asez in bratele tale si sa te sarut apasat. Tu nu tresari, esti rece, ma lovesc de tine. Odata sarutarile tale ma electrizau, imi faceau toata fiinta sa tremure.
Nu mai e nimic. „Nu maI incerca sa resurscitezi iubirea, e timpul” imi spun aproape cu voce tare.
Imi iau cana de cafea, ma ridic si intru in casa. Tu ramai cu ochii inchisi in continuare. Nu reusesc sa te misc si simt tensiunea cum strange de gat.
Incep sa imi strang usor lucrurile. Trebuie sa plec. Nu stiu unde, dar trebuie. La naiba, nu imi trebuie nimic din ce am aici. Toate miros a el…si nu, asta nu face decat sa alimenteze dorul de o iluzie.
Te gasesc pe terasa in aceasi pozitie. Cafeaua ta s-a racit demult. Normal…mereu ai baut cafeaua de dragul meu, dar nu ti-a placut niciodata. Acum…
– Luca? ma asez in genunchi langa tine. Te rog, uite-te putin la mine…
Te intorci spre mine, si vad ca ai ochii rosii, semn ca gandurile te dor si te obosesc.
-Am sa plec acum… iti spun cu vocea sugrumata
– Unde? Atunci te uiti la mine si astepti raspunsul. Dar eu las privirea in jos si atunci iti dai seama.
– Am inteles.
Nu simt nevoia sa imi explic decizia, pentru ca amandoi stim ca nu e vorba de sentimente sau orgolii ranite. Amandoi stim ca tinem unul la altul. Viata e ceva nesigur, astfel ca de la inceput stiam ca intr-o zi, acest moment va veni. Si credeam ca vom fi pregatiti atunci. Dar viata nu tine cont de asta.
Ne uitam unul in ochii celuilalt si suradem.
-Te iubesc, stii? ma intreaba in timp ce imi mangaie trist parul.
-Stiu. Si eu, da? Imi las capul in palma lui.
Ne ridicam, ma priveste in timp ce ma imbrac. O sa-mi lipseasca comfortul pe care il simteam cand eram cu el. Ma conduce la usa si imi zice sa am grija de mine, la fel cum imi zicea intotdeauna. Il reasigur ca voi fi bine si plec. Plec pentru ultima data. Chem liftul. Cat urasc lifturile. Ies din scara, o iau in stanga. Nu stiu unde ajung. Mereu am stat prost cu orientarea.
Mereu mi-a placut sa cred ca sunt un suflet independent, care nu apartine cuiva, care nu isi gaseste locul. Poate de aceea atasamentul meu fata de o persoana e doar temporar. Dupa un timp simt nevoia sa devin altceva. Nu sunt statornica. Am un suflet nomad.
Acolo a ramas o parte din mine. Partea care are nevoie de afectiune si tandrete. De fapt…peste tot raman mici parti din mine.
Cine stie, poate intr-o zi ma voi intoarce sa le strang. Cum ziceam…nu sunt statornica.
Trip to Infinity 