| Am publicat acest text, prin aprilie cred, in VestInvest. Il republic in ideea ca/l voi dubla, curand, printr/un text despre campania de acum. Nu de alta, dar, printre sau pe blocurile gri, e doldora de mesaje – cuvinte si imagini – si mai gri.
|
 |
|||
|
Alegerile locale ar trebui sa depaseasca localismul prin, cel putin, calitatea campaniei.
Respectul pentru cetatean e, din punctul meu de vedere, o sintagma fumata. Dar importanta mizei – castigarea unui oras, judet etc ar fi trebuit sa genereze o campanie mai de calitate. Insa ce poate insemna campanie intr-un oras in care era sigur ca Ciuhandu va castiga a patra oara consecutiv? In primul rand, prilej de imagine Sunt oameni de care, cu aceasta ocazie, am auzit pentru prima data. Si ale caror nume le-am si uitat deja. Pentru unii o simpla iesire in fata pentru altii o lansare autentica. Slalom Presarii |
Alegeri, alesi, alegatori
ANDREEA MARIN, intrebari „fara raspuns” (text ceva mai vechi)
Ultima dată când m-am uitat, am văzut o femeie plângând în faţa unei maşini de spălat. O scenă, aşa, de un misticism frivol. Ştii care e, în viziunea mea, problema cu emisiunile astea: profaneză până şi ideea sfântă, ca să zic aşa, de lacrimă, adică transformă plânsul în simplă dezhidratare, în eliminare de apă, demonetizează suferinţa…
Artificialitatea: unul dintre reproşurile pivot. Dom’le, joci un fel de teatru de sâmbătă seara, masca ţi s-a lipt de faţă şi, uite aşa, „muşterii merge coada înaintează”. Adică ai un tact excesiv, o teatralitate definitorie care, repet, a ajuns şi ea să aibă efectu’ şi succesul sucurilor artificiale, ale substanţelor ălora care pătează paharu. Tot un fel de dependenţă dulceagă generează…
Intri, după părerea mea, ca stil, te integrezi perfect în zona clişeisticii dulcege, zaharisite, tipice, încă, TVR-ului. Un discurs de ăsta, de un roz anemic, care pune accentu, la divertisment, pe zâmbete de modă veche, pe o abordare, nici nu ştiu cum să zic, pueril-simandicoasă. Gen E minunat, după acest frumos moment, iată sau ia spune, măi Cove, măi, ce faci tu aici. Şi atunci etalezi un fel de complicitate năstruşnică şi babele la ţară tresar când se uită. Din punctu ăsta de vedere, io mă uit la Surprize la italieni şi e total altceva… Adică şi povestea asta cu Zâna ţine, la noi, de magia neagră, de basme de alea cu spumă de detergent.
Uite şi stilu ăsta de compunere feerică, parcă şi văd aşa peisaje de astea cu căsuţe de vată dulce. Ce spun acum e de dincolo de bine şi de rău, ca să zic aşa. Vizează un anumit tip de discurs public: eşti exemplul perfect de zână comercială, poveste de suces şi de succes de poveste, care, cum să zic, ţin de o feerizare comercială a existenţei. Eşti de acord cu statutul ăsta? Cum îl comentezi? Şi în ce măsură crezi că e tangent la stupiditate?
Aşa şi, în viziunea ta, care ar fi efectele profunde asupra publicului constant, ale unui asemenea discurs, ale kitsch-ului însuşi? Ce responsabilităţi îţi asumi?
Eşti, fără îndoială, o femeie abilă, inteligentă. Nu te cunosc, în realitate, ca să zic aşa, personal, stau şi mă întreb dacă, realmente, eşti, ca mod de a fi, ca exprimare zilnică, practic, acelaşi om…
Clişeistica TVR
Un om minunat, frumuseţea perenă a cântului nostru popular, gândul nostru bun se îndreaptă către… după care urmează zâmbete gelatinoase. De fiecare dată când aud asemenea „texte” am senzaţia unui înec lent în apă cu zahăr. Sufrageria se umple de un damf ca de conservă veche. O drăgălăşenie teatrală, o curtoazie bolnăvicioasă. Să ne înţelegem: nu e vorba măsura în care toate acestea sunt inevitabile în televiziune, ci de un stil „drăgălaş” şi bătrânicios, de unul dintre discursurile care încă defineşte TVR-ul. Îmi vin în minte întrebări surprinse zapând, gen „mai simt tinerii de azi emoţia acelei vremi?” – Andreea Marin realiza un interviu. Metafore tip „căpitan al corabiei tricolore”. Tipare ruginite care generează un tetanos profesional.
Am o slăbiciune pentru sesiunile de „mulţumiri” în direct: un fel de reverenţe ipocrite, simandicos-kitschoase: „ţinem să vă mulţumim, înainte de de toate, pentru prezenţa-n emisiune”, „vai, eu vă mulţumesc, mă onorează”. Faţa moderatorului e luminată, ca de un bec chior, de un zâmbet fad, aproape tâmp, sau de păpuşă Barbie decolorată. Am simţit discursul de foarte aproape, am realizat şi eu câteva emisiuni, de vară, mai ales, cu interpreţi de populară: „cântecele noastre sunt nişte flori, voi sunteţi nişte flori” şi buzele i se arcuiră ca arcul lui Robin Hood, roşul rujului deveni şi mai strident – zâmbetul acela a rămas, pentru mine, o emblemă a artificialităţii jenante, aşa cum capul de mort e emblema piraţilor. N-am avut altă replică decât : „şi Timişoara e oraşul florilor şi aşa mai departe”. Sau, din altă ediţie, tot c-un „îndrăgit interpret”, o intervenţie gen: „ţin s-o salut, în mod special, pe (a urmat numele), o fiinţă dragă nouă, tuturor”. Am dat şi eu, gest inconştient, din cap, am zâmbit fad. Un mod linear şi călduţ de a (te) prezenta, o aşa-zisă „căldură sufletească” sinonimă cu vetusteţea şi o gingăşie leşinată cu iz de spray bulgăresc.
Vă amintiţi Familia Adams: norul care planează în permanenţă deasupra casei? Mi-am imaginat, involuntar că, deasupra instituţiei din Dorobanţilor pluteşte unul similar, dar de vată roz pe băţ. Încă. Praful ar trebui şters şi de pe unii realizatori, nu doar de pe mobile.
Cu alte cuvinte: avem de-a face cu un discurs care ar trebui dat contraexemplu la şcoală, la română – o clişeistică demnă de comentariile cele mai tradiţionaliste dictate de pe fişe vechi, gălbejite. E, indirect, şi un fel de antieducaţie aici: dincolo de vedetă, e promovată şi o exprimare anchilozată. „De modă veche” ar fi, aici, un eufemism. TVR-ul şi, evident, nu numai, exact prin aşa ceva ar trebui să nu se definească: nu ăsta e „conservatorismul” de bun augur sau „stilul mai echilibrat” al oricărei televiziuni publice. Explicaţia unui public mai bătrân nu e, nici pe departe, sănătoasă: „e firesc, suntem o televiziune mai sobră, deci, mai serioasă”. Nu, de vină sunt „bătrâneţea” bolnăvicioasă a nu puţinor emisiuni, mediocritatea plenară a multor producţii de la studioiurile regionale ş.a.m.d.
Televiziunea publică nu poate fi redusă la acest discurs, sunt şi programle care te lasă cu capul „gol” pentru că trebuie să-ţi scoţi pălăria în faţa lor. Despre ele într-un text separat.
TOHI
Unul dintre cele mai uzate clişee: când moare un prof, studenţii elevii etc, ca să colocvializeze necrologul, folosesc porecla de care respectivul se bucura sau nu. Pe „domn profesor Tohăneanu” nu l-am mai prins, a fost parte din generaţia de profesori, apoi prieteni, ai tatălui meu.
Când tot auzi, în familie, un nume pomenindu-se, iar pe posesorul lui nu-l cunoşti decât târziu, atunci când, finalmente, lucrul ăsta se întâmplă, are loc un fel de pogorâre zeiască: aşteptarea şi imaginaţia mistifică. Prima dată l-am văzut în 1999, la Orizont – se comemorau 10 ani de când a murit taică-meu. Există o nobleţe pe care zâmbetul nu o capătă decât după o anumită vârstă. Tohi o avea – o detaşare contemplativă, cu iz vag de elegie. Mi-l aduc aminte zâmbind pe măsură ce ceilalţi se întristau.
Păţaniile lui bahice sunt o legendă în Literele timişorene; o eminenţă, unul dintre marii profesori care le avea şi cu paharu. Vinul a contribuit, în felul lui, la primenirea adevărului fondat/descoperit prin operă. O operă şi lingvistică şi literară. Cuvintele, ridicate, nu o dată, la rang de concept, înlocuiesc personajele cu „evoluţia lor zbuciumată”cu tot. A simţit literatura într-un mod tot mai rar. Înţelegea, practic, cuvintele mai bine decât cei ce le scriau. Iar povasta pe care a spus-o a fost cea a vorbii.
Una dintre cele mai celebre legende – cum a trecut băut direct prin sticla uşii de la intrarea în Universitate. Tot o astfel de trecere, prin ceva invizibil în condiţii de trezie, însă, tre să fie şi moartea – pragul e un fel de geam prin care treci fără să-l spargi; fără zgomot şi cioburi.
Viţa de Dâmboviţa (II)
Isteria extatică se atinge uşor, când muzica urlă, golul din stomac se acutizează şi faci pressing pe acceleraţie. Lumea e a ta. Am ieşit de atâtea ori să „probăm” maşina pe carosabil ud. Am urlat şi am zbierat, simt şi acum mâna adâncindu-se în tapiserie luxoasă. Strângeam cât puteam de scaunele din faţă. Până şi perspectiva morţii şi a accidentului devenea extatică, un happy end şamanic, furibund. Cam asta e, o libertate la botul calului putere.
Plimbări alene, le făceam cu mâna poliţiştilor de pe motocicletă. Atunci mergeam cel mai încet. Mă refer la acei „motoraşi” cu parbriz înalt, al căror look e, totalmente, antiautoritate. Ei par a se atinge de realitate precum fluturaşii. Delicat şi fără urmări.
Dar nu e numai asta, când pe stradă apar două „pizde”, jeepul se opreşte instantaneu. Am o facut, nu o dată, impresie. Am sărit din dreapta faţă şi am făcut pe gentilomul. Le-am invitat c-un gest curtenitor să ia loc în spate şi am deschis, imediat, portiera. Mi-am cerut scuze că n-am mănuşi albe. Asta e(ra) vraja cea mai elevată. Ce e tulburător e să vezi câte pun botu. Dacă ştii, un pic, să insişti.
Şi apoi unde, unde? Pe terasă. Aia mare, luxoasă – lumina era acolo mai verzuie filtrată de umbrelele Gosser. Un „spaţiu calitativ diferit”. Şi deseară, unde, unde? Dar stai că, până….
(va urma)
Viţa de Dâmboviţa
Copiii de bani gata sunt primii care nu fac nici un ban. Nici nu produc, nici nu merită, dar au, primesc. Şi cheltuie, pentru că prin asta se legitimează. Prin vila lu tata şi maşinile al căror brand ar trebui să şi-l adauge în buletin. Au ajuns un fel de vegetaţie putridă, de iederă care umbreşte peretii unor cluburi unde, de fapt, distracţia NU e la ea acasă. Pentru că sunt locuri de paradă şi afişaj.
Sunt locuri ale privirilor înţepate şi fufelor mofturoase, ale saluturilor strategice şi zâmbetelor exersate. Sunt siguri: oricând, oriunde, oricum, cad mai în picioare decât pisica. Pentru că ştiu că sistemul de imunitate depinde de bani – imunitate juridică, „poliţienească” etc. Pentru ei, scara socială e rulantă. Au ajuns sus fără pic de efort.
Când buzunarul e mai plin decât capul, când egoul se umflă până la inflamare, când părinţii te intoxică cu bani, devii, fără să ştii, victima propriei condiţii. Lumea ţi se-ntinde nainte lucioasă şi îmbietoare; poţi să mergi oriunde: Londra, Paris, Burkina Fasso. Păcat că nu eşti şi tu ca lumea, că n-ai cap să te bucuri pe măsura banilor din portofel; păcat că ţoalele cu care te întorci sunt mai scumpe decât amintirile şi că reduci Italia la shoppingurile din Milano. Viaţa înseamnă infinit mai mult decât „cei care au totul” îşi pot imagina.
Acest tip de relaţie cu banul – spartul, excesul de scumpeturi şi firme generează, totuşi, o anumită maturizare, însă una artificială, bolnăvicioasă. E un fel de contagiune – cheltui, călătoreşti etc. De bine de rău, vezi. Simplul contact cu Occidentul te occidentalizează, într-o măsură mică, e adevărat. Aceşti inşi au un fel de orgoliu de iluminat lumesc. Ţâţâie şi fâsâie ca un chibrit stins când o marfă e sub cota lor. Adică, mă-nţelelgi, ei care au văzut şi avut. Ţâţâitul şi fâsâitul sunt printre cele mai autentice reacţii – semnele unei superiorităţi blazate, ale unei biografii de roman rozaliu, tipărit pe hârtie proastă, de ziar.
A citi despre, atâta timp cât nu o faci critic şi lucid, înseamnă a trăi prin. Libertatea, Cancan, Click sunt ziare care nu produc nici un declick. Vedetele sunt, tot mai mult, produsul nonştirilor, al cozeriilor insignifiante şi textuleţelor care dilată căderile cele mai mediocre. Dar lumea are nevoie de frişcă albăstrie, ieftină şi otrăvită, de o subsatanţă facilă, care să poată fi întinsă, precum untul, peste o viaţă anodină, redusă la lucrat, băgat la maţ şi hibernat în fotolii. Cea mai importantă rocadă devine cea a ecranelor – de la cel de comp, la cel de tv.
Şi eu citesc tabloidele, în fiecare dimineaţă. Nu o dată pe fondul excitaţiei sau al erecţiei, din ce în ce mai uşoare, pe care sânii ce ridiculizează sutienele purtătoarelor mi-o provoacă. Fiorul acesta e „parte integrantă” din sentimentul tabloidal al fiinţei. Deşi sunt scurte şi simpluţe, nu prea duc textele până la capăt.
Încă pun botul la titluri, care sunt, în felul lor, furăciuni. Mutu a luat bătaie. Pe pagina cu articolul afli, însă, că la cărţi. Şi alte asemenea. Dar nostalgia vieţii de lampadar e, repede, înăbuşită de frustrarea vieţii pe care o duc(i). Aş putea începe, pe loc, poemul n-am: n-am bani, maşini, seri de vineri ca nişte escapade în spaţii albăstrii, cluburi care să-mi pară tencuite cu frişcă, n-am un lichid ca seru în pahar şi o viaţă trasă în caroserii supersonice, orbitoare. N-am.
Gestul reflex, după prima priză de tabloid, e să mă scol de pe scaun să ies pân-afar. Adică să trag aer sau să beau un pahar de apă. Să astup, cumva, golul, frustrarea. Şi starea contaminează, întrucâtva, lumina încăperii. O colorează altfel – un fel de pozitivare toxică: totul pare rupt dintr-o scrisoare eftină, dintr-un roman rătăcit la aprozar, pritre legume. Durerea frustratului „de tabloid” e dulce-amărui, o sfâşiere de pension. Şi uite aşa Monica, Poponeţ, Claudiu etc devin „aşii” singurei telenovele româneşti autentice: Viţa de Dâmboviţa.
Femei a căror carnalitate le recomandă, mai degrabă, pentru un job de asistentă-măcelar, blonde care, când deschid gura, dovedesc că prostia e printre duhorile pe care pasta de dinţi, oricare ar fi, nu le spală. Jeepari (specie urbană denotând posesorii de jeepuri) care au compromis, demult, în România, prin „inteligenţa” lor mărci, precum BMW, Mercedes etc, aceştia şi acestea constituie, actualmente, „mondenitatea” românească. Din păcate fiţa cade mai greu decât fisa. Mai ales la asemenea personaje.
Cunoşteam bine, într-o vreme, cercurile „de lux”, spuma şi, în acelaşi timp, drojdia Timişoarei mondene. Inşi care, vrând nevrând, se afirmă pe o scară mai mică. N-avem aici decât VIP în Banat, nu Cancan şi mai ştiu eu ce. (Apropo de VIP în Banat – Dinu Barbu e printre cei mai reactivi şi acizi gazetari „de speta asta”). Ce e trist şi, aparent, paradoxal e să vezi cum oamenii ăştia, dintre care, la mulţi, odată, am ţinut, devin victima banului din cont sau buzunar. Ajung, în felul lor, posedaţi. Tocmai pentru că o biografie fără lipsuri, fără dificultăţi majore şi luptă acerbă nu e, nici măcar, demnă de o telenovelă.
tre sa
intre si blogul asta, cumva, in sange, in obisnuinta, sa inlcouiasca tabieturi si senzatii, nu doar suporturile celulozice de pana acum. adica moliciunea placuna, moliciunea care cresteo data cu numarul foilor umplute, pe care ajungi sa/ti ‘lasi” mana; e un jurnal public insa spre deosebire de jurnalele din caiet, obliga f. probabil la o anumita grija fata de feedback. e clar, de vreme ce scrii aici ca nu scrii doar pentru tine. ca exhhibitionismul, nudul etalat tre sa aiba, din prima, oarece frumusete. de unde si riscul trucului, al dezautentificarii.
bolgul e si for personal, si jurnal, si spatiu de reactie rapida. oricine are, astfel, o platforma. poate spune ceva. pana si adrian nastase, dupa ce a controlat televiziuni, recurge, tot mai mult, la ‘stratagema’ blogului.
blogul adauga ceva terapeuticii scrisului – nu doar te descarci intr/un spatiu delimitat de cartoane – de copertele caietului, ci intr/un mediu deja public. textul postat e lansat. el pluteste in oceanul internautic. cele mai multe postari nu fac, insa, valuri nici cat o coada de peste. dar…din off, ti/ai spus oful.
primele mele rezerve, temerile prostesti ale oricarui inceput – o sa ma superficializez, o sa frec manganul pe aici in loc sa/mi va de carti. pt. ca internetul e generator major de adictii, de la hi 5 la mailuri. mai uit, penibil de des, sa vad ce am mai primit. ajungi, repejor, victima a ceea ce aş numi duelul in orb, al lucrului in orb. patima replicii e, nu o data, la fel de acuta ca si cand ai avea „replicatorul” in fata.
cei pe care/i cunosti pe net sunt identitati ambigue, masti fanstamatice. in pat, inainte s/adorm, chiar alaltaieri m/a palit, molatec, un gand – cat d emult ne-a schimbat pirateria vieţile. descarcam, stie toata lumea de unde, tot ce NU avem nevoie. nu m/am mai uitat la un film la tv de nu stiu cand, nu am mai cumparat un album din clasa a XI-a. E vb de o caseta cu dj Hooligan. dar asta e o problema care merita un text aparte. si nu stiu daca pe blog.
pana atunci, insa>
blog in, read on
„in epoca asta, la anu 2000”
<!– @page { size: 8.5in 11in; margin: 0.79in } P { margin-bottom: 0.08in } –>
Ştefania Mincu transcende vehement impresionismul. Există o diferenţă netă între nivelul interdisciplinar al demersului autoarei şi impresionismul încă definitoriu pentru mult prea mulţi critici autohtoni. Aparatul teoretic al autoarei facilitează un raport generalizant între textul analizat şi contextul estetic, socio-istoric etc. E, am putea spune, vorba de o maximalizare a interpretării: cu alte cuvinte, la rândul lor, criticele se deschid, alunecă înspre teoretizare. Această disponibilitate/tendinţă/înclinaţie fac(e) ca, uneori, accentul să se mute de pe textul analizat pe contextul (estetic, generaţional etc) la care acesta trimite, iar demersul autoarei devine discurs asupra fenomenului de fond. Nu sunt sigur că acest lucru se întâmplă, întotdeauna, în chip asumat. Însă aspectul e arareori deranjant.
Bibliotecile parcurse, enorma lor materie culturală se manifestă ca substanţă proprie (a autoarei), îmbogăţită printr-o însuşire creativă. Una dintre impresiile de lectură, fiind cea de multitext – unele pasaje sunt „texte în sine”, tind spre eseistică: „Luciditatea e demonică în sine, de aceea se cere a privi lucrurile printr-o perdea de ceaţă”. Sunt momentele culminante în care criticul nu mai scrie despre un autor, ci face mult mai mult. În care textul de la care s-a pornit (citatul, cartea analizată) sunt „depăşite” în sensul cel mai fertil. Fără a deveni simple pretexte sau puncte de pornire, ele sunt percutate şi asimilate, iar asimilarea lor constituie o experienţă în toată regula ce generează/revelează un adevăr de dincolo de textul analizat. Astfel, citatele generează „citabilitate”.
„Se ascunde aici o altă teorie asupra sensului, o altă normă estetică, o altă teologie…” E o frază dintr-un articol despre Sociu. Însă fraza atinge, întrucâtva, şi metoda indesciplinară a autoarei. Aş descompune această sintagmă, teoria sensului , şi aş spune că interdisciplinaritatea tocmai asta vizează: o abordare aptă să se ridice la înălţimea sensului unui text, adică o anvergură ce transcende, automat, impresionismul. Norma estetică, teologia fac parte din/ţin de splendoarea sensului, sunt faţete, cel mai adesea tacite, ale adevărului generator care e sensul.
Sigur, teorie se poate face în marginea a orice. Ce mă interesează, la autori de acest tip, e şi „harul” axiologic, resimţirea cât mai exactă a valorii versului. Anvergura şi savanteria analizei se pot răsfrânge asupra versului vizat, îl pot gonfla. Am mai scris şi s-a mai sesizat – piaţa receptării e, la noi, dezaxată – avem teoreticieni care glosează, nu o dată, savant asupra unor creaţii firave şi, pe de altă parte, impresionişti care se bazează pe „senzaţii” şi alte asemenea.
Ştefania Mincu e printre puţinele voci echilibrate. Sigur, sub aspectul verdictului valoric, mă situez în dezacord cu nu puţine dintre opţiunile ei. În primul rând, îmi par total exagerate atribute gen colosal pe seama unor versuri gen „Tu te gândeşti acum/la mine/ca o femeie slăbită de cancer la taioarele ei verzi” (D. Sociu). Versurile sunt, pur şi simplu, remarcabile. La fel de „nelalocul lui” e şi cuvântul genial folosit în legătură cu versurile „turbo, turbo/împingi cu limba şi sufli”. (V.Leac). Rupte din context, versurile pot părea slabe. Nu sunt. În „ansamblul mamă”, funcţionează memorabil.
Întâmplător sau nu, ambele exaltări survin când e vorba de un minimalism considerat…colosal, răvăşitor etc. Nu-mi dau seama dacă acesta e trendul care o entuziasmează cel mai tare pe autoare, însă slăbiciunea pentru aşa ceva e pare a o imuniza la…slăbiciunea unora dintre versurile versurile citate.
Cărţi precum Amazon, de Ştefan Manasia, sau Poemele pedagogice ale Ruxandrei Novac sunt subevaluate. Am recitit, „cu această ocazie”, debutul Ruxandrei şi trebuie să spun că, deşi rămâne o carte bună, ceva entuziasmul primei lecturi s-a pierdut.
Una dintre cele mai revelatoare abordări e cea a poeziei lui Dan Sociu. Şi, mai ales, a Cântecelor eXcesive. „Lucrurile, deşi sunt reale nu sunt niciodată ceea ce sunt, ci au un soi de paradox constitutiv, un X crucial în miezul lor. (…) În acest X, realul se dă peste cap în propria-i substanţă nudă, dezvăluindu-şi abisalitatea faptului accidental şi intempestiv”. E unul dintre fragmentele cele mai memorabile. Ca şi acesta: „Realul – sau existenţialul, sau lucrurile, mă rog – sunt de aşa natură încât n-au nevoie de metaforă, pentru că metafora este chiar el, realul. E un râs scurt, zen, un salt în inima prezentului”.
Rostul interpretării e şi acela de revela adevărul/nivelul mai înalt, transliterar care generează substanţa versului, fiorul. Adică, implicit, filiaţiile mistice, teologale etc. Atunci, textul critic e, aproape în felul versurilor, străbătut de o lumină proprie, interioară. E modul edificator în care criticul se dovedeşte apt de anabazele sau catabazele poetului, adică e la fel de creator ca şi acesta.
Văd, deocamdată, trei „centri” majori de receptare/filtrare a poeziei douămiiste. Ordinea nu e ierarhică. 1. Al. Cistelecan 2. Polul „euridician” format din Marin Mincu şi Ştefania Plopeanu. 3. Critica tânără.
Dincolo cele câteva superlative inflamate, Ştefania Mincu dă dovadă de o generozitate constructivă: nu se sfieşte să consacre texte serioase, inclusiv cantitativ, unor autori aflaţi la debut. Sub acest aspect, atenţia acordată „noului val” e, nu o dată, exemplară. Când eşti luat în serios, te iei, la rândul tău, mai în serios. E ceea ce motivează.
O (bio)graphia mult prea litteraria
<!– @page { size: 8.5in 11in; margin: 0.79in } P { margin-bottom: 0.08in } –>
Complexitatea poemului ar trebui să fie una dintre resursele majore ale lirismului – e vorba de un iz elegiac aparte, de o tristeţe somptuoasă care decurg, uneori, tocmai din respiraţia amplă şi savanteria imagisticii şi a lexicului. Însă graniţele dintre împletitură şi încâlceală se dovedesc extrem de friabile. Într-o asemenea ţesătură textuală, versurile bune se zbat ca nişte ştiuci prinse într-o plasă întortochiată, confuză.
Radu Vancu e un poet sofisticat – savanteria e prezentă la mai toate palierele discursului – lexic, regie auctorială, referinţe culturale etc. Autorul a deprins o anumită ştiinţă, ivănesciană, a melancolizării prin dilatare, printr-o diluare care n-ar trebui să „coste” poemul, ci să îl ambiguizeze.
Frecvent apar versuri sau metafore pur şi simplu făcute („buzele sufleteşti”, de pildă sau „plimbând, pe rectanglul de hârtie moron de alb, nu îndeajuns de zorită/pixul deşertând spermele cărora capul meu le e scrotul”). Recurentă e tentaţia unor metafore forţat „anatomizante”.
Mai ales în prima secţiune, amintiri pentru tatăl meu, versurile sunt, în genere, lungi, stufoase. Vancu se joacă, pe alocuri, şi cu un fel de rimă „pierdută”, obscurizată voit tocmai de amploarea stihurilor, asigurând o muzicalitate vagă, un „acord” în surdină. Inversiunile – cum ar fi aceasta: „prunele din carnea morţilor crescute” ca să rimeze cu „narcisică bute” – sunt efecte greoaie. Citez, integral, o strofă din geneza metaforei şi sensul amintirilor (titlul însuşi este simptomatic pentru modul de „a pune problema” al autorului): „analogia cu povestea din geneza metaforei merge încă şi mai departe:/ţăranii din lancrăm fierbeau prunele din carnea morţilor crescute/ până când le prefăceau în ţuica în care se macerează şi viaţă şi moarte./similar, amintirile îşi fermentează timpul mort în mine ca într-o narcisică bute/până când din inconsistenţa lor strivitoare susură un alcool/din a cărui beţie nu mă pot trezi, lunecând neîncetat între rai şi şeol”.
Dar cea mai contrafăcută sintagmă a textului e „izbind abitir” din: „la fel ca ea cercetează necontenit şi sufletul meu, izbind abitir”. Acest tip de „artefact” e, mai degrabă, grosier decât subtil.
Iată acum „mărirea şi decăderea”, ritmul creşterilor şi al descreşterilor estetic-existenţiale, iată, cu alte cuvinte, cum poezia autentică e poluată de adaosuri futile, de complicarea sterilă a „jocului”. Bolduirea îmi aparţine. Ea distinge, cred, poezia de adaos: „cum să-ţi zic – timpu-şi târăşte piciorul bălos de melc peste mine şi viaţa mea/e arabescul filigranat de mucilagiile lui, şi abia privind în urmă văd desluşit urma/materială (amintirea, cum ar veni, însă, repet, materială, adică reală, nu?) a sufletului”.
Detaliul prozaic-prozastic, derularea sa programatică – aspectele vieţii plăpânde, domestice, „de altădată”, reuşesc, uneori, să genereze poezie. Într-o cheie aproape standardizată, versuri precum următoarele impun o anumită prospeţime afectivă: „lungile seri de iarnă, când stăteam toţi în bucătăria mare, ăia mici pe banca de lemn/tu pe scăunel lângă caloriferul gălbui, prea subţire pentru cât de gros era frigul,/eu pe perna flendurită de burete – ţi le mai aduci aminte?” Numai că Radu Vancu pare a nu fi el însuşi dacă nu complică inutil textul. Chiar dacă stihurile anterioare trimit la M. Ivănescu şi autorul consideră de rigoare să „semnalizeze” apropierea, după umila-mi părere paranteze cum sunt cele de la vale, simple sclipiciuri livreşti,
n-au nici un temei în text: „(de parc-ar exista amintiri după moarte.) (sau, mai ştii? mémoires d’outre tombe,/cam asta fac aici – dar satis est cu ivănescianismele.)”
Poemul, îţi mai aduci aminte?, creşte însă prin strofa următoare. Şi creşte pentru că autorul revine cu picioarele pe pământ. Clasica seară de iarnă, cu poveştile-i melancolice şi flacăra aragazului romanţând atmosfera în felul lămpilor „de odinioară”. „sufletele noastre căscau ochi rotunzi şi cuminţi, ascultau şi băteau uimite din pălmuţe,/în aerul tulbure se făceau bulboane de limpezime şi vedeam prin ele lumea”. E o prozaică feerizare (clăbucii, baloanele, balonaşele sunt elemente consacrate ale acesteia). Lumea profană devine, ea însăşi, una „de poveste”. Basmul se mută în suflet. Poemul îşi păstrează structura opulentă, încărcată, dar ea e, cumva, răscumpărată de şarmul atmosferei. Acest mod de a scrie duce, adesea, şi la o valorizare insuficientă, parţială a „ţâşnirilor”, a puseelor autentice.
Cel mai bun vers al poemului e, poate, acesta: „urzeai, ca o omidă mare şi înţeleaptă, fire puternice împrejurul sufleţelelor noastre”. Deşi, parcă, diminutivul, oricât de delicat, zgârîie niţel. Autorul intervine imediat şi scade temperatura: „gogoaşa mi-e acum mică, o lepăd încet şi dureros, ca şi cum mi-aş naşte sufletul”.
„Străvăd arar crâmpeie din lumea nouă, lumea ta, şi sunt atunci la fel de frumos ca tine”. Ultimul vers o dovedeşte cu prisosinţă: „sonuri” ca ale altor vremi, retorizare postmodernă pe post de liricizare, un cuvânt ce clişeistic, facil, previzibil – crâmpeie şi o explicitare care nu face decât să tărăgăneze („lumea nouă, lumea ta”) – toate aceste serpentine bruiază drumul până la „ultima parte”, la adevărata poezie a versului – „şi sunt atunci la fel de frumos ca tine”.
Pot fi de acord cu ideea că Radu Vancu este unul dintre poeţii „citiţi” ai acestei generaţii, că e unul dintre rarii degustători de fineţuri ş.a.m.d., însă, în planul strict al poeziei, se cam încurcă în ştiinţă. Multe dintre texte sunt asemenea unor siropuri groase şi compozite, adică artificiale. „Culturalismul” mai mult sufocă fiorul. În plus, umbrele a doi Mircea (Ivănescu şi Cărtărescu) asupresc o seamă de texte. O poezie, spre a spune astfel, trendy, cu ostentativă deschidere culturală. Uneori americanizată, alteori formalistă.
Una dintre „bolile” autorului stă în reluări inoportune gen „şi de la un timp începe să existe timpul” şi care pătează, efectiv, construcţia, mai ales când vin după versuri adevărate cum sunt acestea: „se face că lumea se încheagă în jurul nostru ca apa în jurul picioarelor de porc/şi că în răcitura asta e bine”. Nu arareori, textele conţin mostre reale de poezie, numai că autorul ţese în jurul lor un „cocon” sterilizant.
Statutul de „roman analitic în versuri” e vizibil într-o manieră costisitoare poetic. Unele încercări au, într-adevăr, flux epic, sunt evocări citabile, dar sunt discutabile ca poeme, rămânând doar texte care au o anumită poezie. (În sensul în care orice text poate avea poezia lui, dar nu orice text poate fi poezie, poem).
În Studii de iubire, a doua secţiune, se schimbă registrele. Se produce trecerea dinspre Ivănescu înspre Cărtărescu. Poemele, dată fiind natura lor mai austeră, sunt mai curate. Textele afirmă o abilitate prozodică reală, bine însuşită. E aceeaşi valenţă diafană a sensibilităţii. Inima e „un glob de seară”, iar „Compaq-ul cântă cu jale”. E vocaţia şi poezia reflexiilor reci ale luminii, ale oglinzilor interiorizate.
Sestine e printre cele mai bune texte. O caligrafie de interior ce nu dă senzaţia de execuţie corectă, după partitură
Din altă bucată cetire:„odată ca niciodată – şi vraja serii îţi lasă gesturile libere/încât se revarsă peste mine apa de aer a sufletului tău. chiar că sufletu-ţi e un basm (…)”
Poetica diluării, a „apei de aer”. Descrierea e minuţioasă, amplă, lentă şi „tergiversantă”. Verbe precum revarsă, elemente ca apa şi aerul, seara sunt ingrediente şi cadre tipice pentru un
asemenea lirism. „Apa de aer”: adică imaterializare, „subtilizare” (apa tinde să devină ceva mai subtil – aer) şi ambiguizare (nici aer, nici apă – nu degeaba sufletului i se mai spune „abur”). Conjuncţia se produce – materiile/elementele înseşi au evanescenţa şi, vulgar spus, caracteristicile acestui tip de poezie, ale manierei în sine. E drumul realităţii spre basm – el trece prin irealizare şi ambiguizare, prin instaurarea unei versiuni mai soft a realului, care culminează, la M. Ivănescu, cu superba poezie a abisalităţii interioarelor, cu efectul de inefabil.
„lumina sleindu-se încetişor în aer/şi brumând apoi petele-i de grăsime râncedă peste lume”. Poate cele mai bune versuri din a doua parte a cărţii sunt cele despre lumină, despre fadoarea ei melancolică, despre înserare. Metafora pletelor de grăsime râncedă e memorabilă.
Luminile acestea înseamnă, totodată, îmbălsămare şi paragină; îmblânzire a lumii, a proeminenţei ei prozaice, obiectuale şi/sau stingere molcomă, extincţie amortizată.
Camera, cu lumina şi muzica Pentium-ului, e spaţiul/fundalul claustral şi protector. Intimismul, cultul Cameliei, al iubitei, aşadar, „concrete”, al consoartei, sunt câteva dintre particularităţi.
Avem, „în concluzie”, de a face cu poet a cărui cultură se traduce, mai degrabă, prin paradă livrescă şi savanterie făţişă, forţată, iar nu prin valorizarea implictă a fiorului, a poeziei propriu-zise. Discursul lui Radu Vancu face, ca natură şi direcţie, o figură atipică în peisajul douămiist. Estetismul, livrescul, „culturalismul” generează, mult prea des, poeme artificioase, „scrise” care îneacă, viaţa, biographia. Printr-o literaturizare stridentă, excesivă.
fan olga stefan
Ceasul bun
de Tudor Creţu
Olga Ştefan este/poate părea un “caz precoce”. Precoce, desigur, ca talent, ca maturizare estetică. Autoarea, născută în 1988, e, încă, o liceancă cu o expresivitate nebănuită în a-şi capta poematic vârsta. Nimic vetust şi romanţios în versurile ei, nimic dulceag. Toate ceasurile (Vinea, 2006) e o carte care surprinde. În ambele sensuri – ia prin suprindere, dar şi reflectă, oglindeşte, relevă o vârstă, cu pletora ei de experienţe cu tot. Poemele sunt ample, “parcelate”. E, adesea, vorba de un soi de colaj unitar, alcătuit din fragmente care, în egală măsură, ar putea funcţiona şi singure.
Dintre cele mai bune poeme ale cărţii mă voi referi, mai pe larg, la Cursa de şoareci 1 şi 2. “ai tenul mâncat de bolile anilor fără dragoste”. Corporalul e, la Olga Ştefan, traumatizant într-o măsură mai mică decât e, îndeobşte, la douămiiste. “Oasele şi venele mele sunt la mile depărtare/de pielea întinsă ca un elastic de praştie”. Sau “buzele tale desenează crochiuri pe pielea mea ca pânza tratată”. Avem de-a face cu un soi de reverii pricinuite de textura materiei, de analogiile pe care contemplarea propriilor “suprafeţe limită” (pielea fiind, în felul ei, o suprafaţă limită) şi nu numai le face cu putinţă.
Poezia nu-şi refuză, pe alocuri, un estetism vag, o opţiune discretă pentru fineţurile materiei, fie ea şi trupească. Efectul, ca-n comparaţia cu pânza tratată, e o tandră, aş zice, artificializare, în sens aproape baudelairian. Simptomul devitalizării, al fadorii e răscumpărat şi depăşit. Acest “iluzionism” senzorial, care echivalează aprofundarea percepţiei cu denaturarea “realităţii obiective”, e o resursă clasică a poeticii decandetiste. Recurentă e tentaţia straturilor, a suprafeţelor aride, uscate, seci – “(…)numele meu devine un strat/de vaselină. Retrasă şi contractată” ori “”şi tenul stă strâns într-o pungă de celofan”.
Retorismul îşi revendică, însă, tributul. E vorba discursivitatea “clasică”, lăbărţată a poemului douămiist, de emanaţiile care, în loc să consolideze textul, îl dărăpănează. Simptomatica existenţială e, şi ea, clişeizată: “rumeg aceleaşi sortimente de/îndoială şi gelozie absolute normal, îmi temperez/aceeaşi hormoni îmi dereglez aceeaşi parametri de gust şi calitate”. Fragmentul se înscrie şi în tradiţia “milenaristă” ce dă cu tifla discursurilor comercial-propagandistice, pe limba unei sarcastice parafrazări. Din acest unghi, o parte a volumului e o tipică producţie douămiistă. Cu nimic mai prejos decât versurile unor poetese ce-şi datorează “centralitatea” Bucureştiului.
În plus, există o fibră blândă, profund elegiacă a acestei poezii, o tristeţe letargică: “(…) vreau să te privesc/ ca şi cum ai fi o culoare care se va dilua cu timpul. Un tub/de tempera albastru-cobalt pe gresie sau un desen în cărbune/peste care am uitat să pulverizez fixativ”. Nu am apucat încă să dezvolt, într-un studiu, ideea, dar tristeţea, ca stare, se exprimă, cu oareşce predilecţie, în imagini ale materiilor uscate, seci, sărace – de la, să zicem, o caligrafie a fosilizărilor până la austeritatea portretelor în cărbune. Recitind poemul, mi-a venit în minte un pasaj din Obiectele oranj – “(…) o imagine a tristeţii/(cum sunt şi munţii în noiembrie/sau portretele de mamă-n cărbune)”. Sau, din Casă cu flori, de G. Lână: “tristeţe cu schelete primare/impregnate aidoma ferigilor/pe rocă în cuaternar”. Dar asta e altă povastă
Inegalităţile nu sunt frapante – e vorba de o diluare blândă care înăbuşe, cu o anumită frecvenţă, conturul şi percutanţa versurilor pulsatile, memorabile. Unele metafore, chiar dacă au plasticitatea lor, îngreunează, bruiază fluenţa poemului – “balustrada proaspăt vopsită a grijilor şi facturilor neplătite”.
Eşecurile – atâtea câte sunt – sunt simple alunecări într-un anonimat estetic, adică pierderi în formulele de pluton.
Autopercepţia e, în cheia nevrozelor epocii, viciată şi de “modelele” de frumuseţe din mass media – “am înţeles că frumuseţea ţine mai mult de cifre”.
Textul e, adesea, similidiaristic. Surprinde minuţia, extrem de sugestivă, a notaţiei. Efectul poetic e generat, pe alocuri, de aglomerarea, de densitatea fremătătoare a detaliilor. “andra mă ia de după umeri şi-mi spune repede câteva secrete./ca o chelneriţă timidă şi tristă le bag în borsetă/trag fiermoarul”. Sau: “e 12:45 strivesc o gărgăriţă uriaşă între unghii/îmi filez şuviţele cu o foarfecă de tăiat hârtie creponată/mestec un pachet întreg cu gumă citesc emmanuel adely”. Exactitatea prozaică a acumulărilor de detalii, gesturi etc. e o modalitate pe cât de consacrată, încă pe atât de fertilă de a “pagina” monotonia, poezia, potenţial mare, a celor mai mărunte şi mai sterpe fascicule existenţiale.
Un debut precoce nu este, neapărat, urmat de o evoluţie pe măsură, una care să nu mai coboare sub cota valorică a primei cărţi. Foarte probabil, despre Olga Ştefan voi mai scrie, inclusiv despre această carte. Am sentimentul şi chiar convingerea întâlnirii cu una dintre cele mai bune, nu doar promiţătoare, douămiiste.
Tudorcretzu's Weblog 