De când eram mică, Crăciunul a fost sărbătoarea mea preferată. Era perioada din an în care împodobeam bradul, primeam cadouri de la Moș Crăciun, aveam vacanță, era zăpadă și mă dadeam cu sania.

Au fost sarbători fericite și sărbători mai puțin fericite, sărbători pline de emoție și sărbători în care am fost tristă, am plâns și am mers mai departe sperând ca noul an să fie mai bun.

De câțiva ani Crăciunul este sufrageria lui, sufrageria lui unde sunt prăjituri, miros de brad și pași de dans. Ba eu supărată, ba el supărat pe mine ba amândoi nu ne mai găsim locul. Dar de fiecare dată, fereastra larg deschisă ne-a oferit sprijin, brațele lui îmi înconjoară mijlocul subțire, posesiv dar în același timp grijuliu.

Un sărut moale și nici unul nu mai statea pe margine, umpleam camera de armonie și simpatie. Și așa a trecut un Crăciun, doua, trei dar magia s-a sfârșit, fereastra s-a spart iar brațele lui nu-și mai găsesc locul pe mijlocul meu.

Anul ăsta ne uităm lung unul la altul ca și cum celălalt nu mai are loc în sufrageria mică. Eu îmbrăcată într-o rochie roșie cu spatele dezgolit, el o cămașa neagră simplă, parcă suntem într-unul din filmele lui Chaplin la care oamenii ar putea să se uite fără să râdă și să plângă sistematic. Nicio șansă.

Și așa trec anii. Din viața mea dispar oameni și le iau locul alții noi. Al iubit, alt grup de prieteni, alte evenimente, alte camere și ferestre. El nu mai e și totuși când îl văd după luni în care nu știm nimic unul de celălalt, parcă sapă tunele prin mine, ocolind drumurile pe care știe că nu mai are nicio șansa și desenează altele noi. Îmi plantează ca un grădinar priceput sâmburele îndoielii. Întunecat, irațional, tulburător crește în mine deși în jurul mijlocului meu stau alte brațe. Magie, sclipici și praf de stele îmi colorează pleoapele în roșu și verde.

Acum un alt  EL are grijă de mine, cu el sunt rațională, complicată dar frumoasă, feminină, fragilă. Nu mai e loc de confuzie și pasiune mult prea tulburătoare. Totul curge calm, lent potrivindu-și pașii după ai mei.

De Crăciunul ăsta îmi doresc pace, liniște, iubire și prieteni sinceră…

Un Crăciun fericit vă doresc!

Iris.

…la norii îngrămădiți pe cer, la ploaia nerăbdătoare, la balți sparte de pași grăbiți, la priviri nemângâiate, chipuri răsfățate de picăturile reci.

La frunzele care cad, la doi îndrâgostiți și o banca pe jumătate ruptă, la sărutul de dimineață al iubiților, la despărțirea tandră când fiecare se îndreaptă spre locul de muncă și promisiunile din priviri că la sfârșitul zilei se vor pierde unul în îmbrățișarea altuia.

La umbre lente, calme, la frici si teamă, la palme transpirate si emoție, la primul sărut, la primul trandafir primit, la prima dragoste, la plimbările lungi prin parc și prima decepție.

Și foșnetul vântului, pisica dormind leneșă, la mine leneșă și cu mii de gânduri și fluturi în stomac. La un nou început, la el, la părul foșnind pe față și mirosul de gogoși cu fineti, cafea și îmbrățișări calde, la potrivire și viitor, din nou teama și fericirea în același timp.

La micul dejun…

Iris.