UNIVERSUL LITERAR

Viaţa şi opera lui Alexandr Soljeniţin a făcut ca şi munţii să fie mai mândri de verticala lor, de nesupunerea morală la mârşăviile cele mari sau mărunte ale omului. Fără el domeniul spiritual al secolului XX ar fi mucezit, s-ar fi şubrezit, ar fi degradat în ridicol. Basarabia, la rândul ei, se poate considera munte din masivul Soljeniţin, fiindcă nu a stat cu mâinile în sân nici atunci când demonii comunişti au sacrificat sute de mii de români în Gulagul sovieiticfiindcă, prin cei mai buni oameni ai săi a vorbit despre tragediile tranziţiei de la totalitarism la democraţie care l-a îngârbovit şi aici pe om, la fel ca în Rusia.

Alexandr Soljeniţin a fost spiritul înalt şi luminos al acestei lumi, devastată de războaie necruţătoare, tehnologii apocaliptice şi degradări morale. Nu a tăcut mai ales după căderea comunismului în URSS, deşi a fost aproape lipsit de dreptul de a-şi expune opiniile în ziare şi pe le televiziuni (inclusiv la cele din aşa zisa lume liberă). Puternicii vremii a avut grijă ca anume Soljeniţin să nu le vorbească oamenilor despre ce se întâmplă în Rusia şi în lume după 1991, despre degradarea fiinţei umane ca urmare a intoxicării ei cu cel mai atroce pragmatism din toată istoria. El a murit în noaptea de 3 spre 4 iulie, la 89 de ani. Aştepta resemnat moartea. Zicea că este mai bine să moară decât „să înfrunte şi la bătrâneţe comisarii deşelaţi ai corectitudinilor politice” care se fac a nu vedea şi crimele bolşevicilor, şi pe ale celor care devastează Rusia după scoaterea comuniştilor de la putere. Înainte de moarte a dat un interviu pentru un ziar german. În final jurnalistul i-a urat viaţă lungă. Soljeniţin a răspuns: „Ne nado!” („Nu trebuie!”). >>>>

Coriolano Gonzáles Montañez s-a născut la 16 martie 1965, în Santa Cruz de Tenerife. Este autorul mai multor cărţi de poezie: Dublin, entre el mar y la sangre, 1984; Aquí, en mi pugño, 1984; Este último milenio de sombras tras tu recuerdo, 1987; Las llanuras del desierto, 1991; Conjura del silencio, 1993; Cuaderno irlandés, 2000; El viaje (poemas 1984 – 2000); Las montañas del frío, 2005; El tiempo detenido, 2006. Textele care urmează fac parte din recentul volum, Otra orilla, Ediciones Baile del Sol, 2008. Poeta doctus (este şi autorul unei ediţii a operei lui Eugenio Millet Rodriguez), prezent în numeroase antologii, deţinător al unor bine meritate premii, Coriolano González Montañez cultivă un lirism al spaţiilor vaste – cele din afara eului şi, mai ales, cele dinlăuntrul acestuia – , o poezie în care fiinţa îşi revarsă, cu forţă şi discreţie, nevindecabila-i dramă. Mi-e drag acest poet, care a vizitat şi iubeşte România, care a mai fost tradus în româneşte, care trăieşte şi scrie în legendara Insulă a Fericiţilor, Tenerife, Spania. >>>>

sfânt secular de imn jurat oh steaguri

din sângele asasinaţilor şi tu

Tahar Djaut la 39 d’ani ca Eminescu

Această pagină a fost tradusă din engleză în mod automat

Dib şi o mare cifră de literatură

Assia Djebar she predat mai mulţi ani de istorie

Djaut a fost capabil să atingi de oameni un scriitor de lucru pe o istorie confruntată de fantomă de istorie aducând un reformist religioase antice din nou la viaţă în mintea sa să se confrunte cu strada de la Paris povestea unei tinere inventator şi un război vechi de veteran care se confrunte cu corupţia din societatea lor

decade după algerian incredibil de Maghrebieni scriitori

Minouni lăsat o impresionantă organism de muncă

Aissa a publicat cărţi în creştere de fundamentalismul islamic >>>>

Ernst Junger (1895-1998) este una dintre cele mai de seama personalitati ale culturii europene si in mai toate chipurile,un simbol al destinului german in veacul al XX-lea. Nascut la sfarsitul veacului al XIX-lea in Hanovra el a crescut in amurgul frumusetii ultimului veac normal, care s-a sfarsit in 1914. El a cunoscut normalitatea si bogatia unei lumi care apunea. Caracter aprig si neobisnuit a cautat situatiile limita de foarte tanar. A fugit de acasa si s-a inrolat in “Legiunea Straina”,de unde a fost adus inapoi de parintele lui. Izbucnirea Primului Razboi Mondial a facut ca intrarea lui sub arme sa nu mai poata fi oprita. Ernst Junger participa la lupte crancene si se distinge prin vitejie personala la nivelul de a primi Ordinul “Pure le Merite”, cea mai de seama distinctie militara germana. Era cel mai tanar dintre cei doar optsprezece Germani sub arme care au fost onorati cu aceasta decoratie pe toata durata razboiului. De fapt primirea acestei decoratii i-a marcat destinul definitiv.Ernst Junger trebuia sa se comporte exemplar si asta a si facut. >>>>

Nicole Pottier,scriitor francez,critic literar,poeta,cronicar de arte plastice,traducatoare(studii filologice),activitati si responsabilitati sustinute pe agonia.fr si agonia spaniol,blog perso „Transcriptio” ,pasionata de cultura romana(vorbeste limba româna la perfectie ).

VIE

Insesizabilă şi incomensurabilă

prezentă la fiecare respiraţie şuierătoare

tu recreezi existenţa nestatornică a speranţei

surghiunită intre aproape şi departe

acolo unde privirea-ţi se transformă într-o oglindă clară

în inifinitul cerc al universului

pentru că totul se naşte şi moare în fiecare clipă

precum frumuseţea efemeră a florii>>>>

În liricul spaţiu valahofon, Michel Bénard este prezent cu două substanţiale antologii lirice, Fragilité des signes / Fragilitatea semnelor (Timişoara, Editura Augusta, 2001; pagini A-5: 336) şi Alphabet du silence / Alfabetul tăcerii (prefaţă de Adrian Dinu Rachieru; traducerea ambelor volume: Manolita Dragomir-Filimonescu – Timişoara, Editurile ArtPress & Augusta, 2007; pagini A-5: 258).
În prefaţa Michel Bénard şi „dublul angajament“, prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru subliniază: «Cine a citit ori doar a răsfoit Fragilitatea semnelor (Fragilité de Signes), antologie bilingvă ivită la Ed. Augusta (2001), […] şi-a dat seama că avem de-a face cu un foarte important poet. Dar Michel Bénard […] este, deopotrivă, poet şi pictor. Acest „dublu angajament“ (poetic şi pictural) se exprimă exemplar şi în Alfabetul tăcerii, o carte frumoasă, solidă axiologic, ilustrată chiar de pictorul francez. […] Gata să sculpteze „un talisman de lumină“ pentru râvnita şi promisa Carte lapidară (Livre lapidaire), asigurându-ne că „nu există cuvinte nepoetice“, Michel Bénard, un animator febril, se cheltuieşte fără economie în slujba poeziei şi a picturii, regăsindu-se în marea călătorie interioară. >>>

Poet întâi de toate, Michel Collot, care are la activ nu mai puţin de patru volume – Ieşirea din uitare (Le Cormier, 1997), Haosmos (Belin, 1997), Siguranţa neclintită (La lettre volée, 2002) şi Din carne şi aer (La lettre volée, 2008), pare că a ajuns în critica literară şi în cercetarea moderninăţii poetice pe calea poeziei. Numai citind şi scriind poezie a ajuns să reflecteze asupra unor teme esenţiale în ceea ce priveşte poezia modernă – „orizontul”, „peisajul”, „emoţia” sau chiar „corpul” cărora le-a dedicat opere de calitate devenite repede de referinţă în domeniu. Profesor de literatură franceză la Paris III, Noua Sorbonă, domnia sa conduce în această Universitate şi Centrul de Cercetare „Scriiturile modernităţii” asociat CNRS-ului.
http://pretexte.club.fr/revue/entretiens/discussions-thematiques_poesie/discussions/michel-collot.htm

(traducere în limba română de Gabriela Mocănaşu)

Întâlnire cu Michel Collot

Revista „Pretext” – Publicaţi eseuri teoretice de mai bine de 10 ani, dar descoperim abia acum poezia dumneavoastră, o poezie a cărei calitate lasă repede să se ghicească faptul că scrieţi de mult timp. Ce v-a determinat să amânaţi momentul publicării şi de ce aţi lăsat să treacă aşa de mult timp?

Michel Collot: În istoria mea personală scrierea de poeme a precedat preocupările pentru critică şi reflexie teoretică. >>>>

Această lucrare încearcă să evidenţieze şi să clarifice modul de abordare al Mitului Edenului ca Paradis în poezia europeană,cu sensurile,semnificaţiile conceptului de Paradis,Eden sau Rai,inclusive cu toposurile ce tangenţiază acest concept în diferite locaţii al spaţiului dintre Marea Mediterană,Marea Nordului,oceanul Atlantic,până în Munţii Urali.Tot odată încercăm să clarificăm modul de înţelegere şi percepţie al Edenului şi ipostazele acestuia în poezia europeană a secolului trecut.

In contextual acestei teme edenul ca simbol cultural are la bază ceea ce scria Eugen Simion în Scriitori români de azi,a lua în considerare binecunoscuta mitologie a pendulării între două universuri.Prin construcţia psihică a omului,natura existenţei este duplicitară şi conflictuală,iar profilul spiritului său creator analizat ,cumprisma descompune lumina”ne lasă vederii starea de graţie lirică nesigură,discontinuă,ce trebuie continuată,exploatată printr-un travaliu intellectual care să restrângă până la ultimile limite inspiraţia ca hazard.Orice mare creaţie de cultură,cum scria Nichifor Crainic în Nostalgia paradisului,e însufleţită de avântul transcenderii limitelor terestre. >>>>

Am terminat de tradus un studiu care m-a uluit.Tot ce ştiam despre trecerea în nefiinţă a lui Esenin(prin sinucidere)este total eronat .Secretomania de tip comunist şi-a spus şi aici cuvântul. Numai că adevărul ,sper, să nu poată fi nicodată înecat şi lipit de fundul oceanului. Trimit strădania mea de două zile încoace şi în ideea că doriţi să deschideţi drumul unei reviste cu traduceri din literatura universală.Esenin a fost şi rămâne poetul meu preferat.
Pentru autentificare şi frumuseţea textelor am dat şi originalul în limba rusă.
Iată despre ce este vorba.
AUREL ANGHEL >>>>>>

Magdala şi Mariile ei

Scriitorul rus Boris Pasternak (1890-1960) a văzut femeia ca pe o stihie – amănunte în corespondenţa cu Marina Ţvetaeva. În poemul în doua părţi Maria Magdalena întâlnim imaginea femeii în reflux. Marea pasiunilor femeii din Magdala se retrăsese subit, lăsând în urmă dârele lungi ale sării din lacrimi. Ţăranca mutată la târg pentru a-l stoarce ca pe-o lămâie îşi căuta acum fumul case ei. Ani la rând dormise pe unde era chemată. Însă, de când Îl întâlnise, avea, cum s-ar spune azi, domiciliu stabil, unde-şi rumega în lacrimi pâinea tainei ei: fusese o stricată.
Istoria Magdalenelor nu consemnează vreuna care să fi căzut în colacul gri al deznădejdii. Aceste tipuri de femei trec direct, brusc, din convingere, de la inconştienţa cu care practică desfrâul la conştiinţa precarităţii fostei lor stări. Ele merg mai departe decât merg multe casnice. Responsabile de a doua lor naştere, ele îşi câştigă întoarcerea în har cu o ardoare sălbatică. Şi aceasta pentru că ele cunosc deja iadul erosului pângărit. Nevăduvite de vechiul lor zel , ele-l pun acum în slujba virtuţii, pe care o respiră ca pe o normalitate. Mâinile lor, gheare înmănuşate odinioară, devin albe şi moi, curate şi uşoare, tocmai bune de spălat picioarele lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu le iubeşte, pentru că n-a venit în lume pentru cei drepţi, ci pentru Magdalene, Paveli şi Zahei.
Fostul ei trai, dală de trotuar ciobită de roţi şi pângărită de sandale, este acum un tablou deşucheat, făcut de un ageamiu şi uitat în piaţa luată>>>>> Octavian Dărmănescu

Cea mai importantă / puternică şi autentică voce lirică, din 1981 încoace, în spaţiul spiritual francofon, este a poetei Claudine Bertrand (n. 4 iulie 1948, Montréal-Canada), licenţiată a Facultăţii de Litere de la Universitatea din Montréal-Quebec, creatoarea unei opere poetice impresionante, a cărei corolă se alcătuieşte din volumele: Idol rătăcitor (1983), Ultima femeie (1991), O mână contra delirului (1995), Căutătoarea de imagini (1995), Liturghia trupului (1998), Căderea zilei (1999), Bărbat de linişte (2000), Temniţa (2001), Ce nu pot grăi cuvintele (2001), Poeme în floare (2001), Grădina vertijurilor (2002), La cerul deschis (2002), Căderea vocalelor (2005), Pietre sălbatice (2005) etc., întemeietoarea / fondatoarea revistei de cultură, Arcade (din 1981 şi până în 2005), finalistă a Marelui Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie (pentru volumul de versuri, O mână împotriva delirului, în 1996), finalistă a Marelui Premiu al Consiliului Artelor Comunităţii Orăşeneşti a Montrealului (în 1996, cu ocazia celei de-a 15-a aniversări a revistei Arcade), deţinătoarea Premiului Femme de Mérite (în 1997, la secţiunea Artă şi cultură), a Medaliei de Aur pentru merite culturale, decernată de către Renaissance Française (în 1997), a Premiului Uniunii Scriitorilor din Canada (secţiunea Poezie, pentru volumele de versuri Amantă de interior şi Sfântul munte, în 1997), a Premiului Tristan Tzara (pentru volumul de poeme, Corpul din ţeastă, în 2001), a Premiului Internaţional Saint-Denys-Garneau (în 2002) etc. Din 2006, Claudine Bertrand fondează şi conduce Mouvances („Dependenţe” / „Orbite”), o nouă revistă de artă / literatură, «ce ia formă Cyber-Terestră pentru a face să nuntească Primăvara Poeţilor», o revistă virtuală cu un foarte interesant articol-program, de unde spicuim: sacra «misiune de a rezista fenomenului de anemiere a literaturii, de a produce o breşă în câmpia ruginită a imaginarului»; «în faţa cvasi-absenţei scriitorilor în mass-media şi reculului literaturii în profitul unei culturi de divertisment adesea redusă la>>>>> Ion Pachia Tatomirescu

Se năştea, acum 100 şi ceva de ani, în Statele Unite, un copil care avea să devină un atlet al cuvântului: Ernest Hemingway. N-a avut parte de o copilărie liniştită; dovadă şi faptul că a fost combatant în primul război mondial; ecoul experienţei de atunci fiind romanul „Adio, arme!“. Era, de fapt, congener cu iluştrii Camil Petrescu, Perpessicius, Călinescu (aceştia ştiau de Hem’, şi, uneori, au scris despre el).
Aventuros din fire, Hem’ vine, în calitate de corespondent de război, în Europa; avea în jur de 20 de ani. În competiţie cu alţii, viitori mari romancieri americani (precum Scott Fitzgerald, John Dospassos, William Faulkner etc), Hem’ se impune prin tenacitate; avea, de altfel, şi dimensiunile unui boxer; a şi practicat, de fapt, acest sport. Năzuia să-i bată, la modul propriu, cu pumnii, pe marii săi contemporani de care am amintit. Nu s-a întâmplat aşa. Mult-mai-talentatul Scott Fitzgerald (după cum consideră exegeţii de peste Ocean) a avut fericirea (sau nefericirea?) de a o cunoaşte pe Zelda şi de a face pasiune pentru ea; o pasiune damnată. Hem’ s-a însurat, şi el, a făcut copii, a divorţat, s-a însurat din nou şi chiar a treia oară. A fost, peste ani, din nou, în Europa, în Spania războiului civil. După război şi-a luat o vilă în Cuba (era pe atunci colonie spaniolă; avea el, ce avea, Hem’, cu los gitanos). Acolo, în Cuba, avea obiceiul ca, dimineaţa, să găsească la piciorul scării de etaj, lângă maşina de scris, în care se afla o coală albă ce avea să fie scrisă, un pahar americănesc cu wisky. Hem’ se conforma, scriindu-şi pagina pe ziua aceea, bându-şi wisky-ul, mâncând, după care, cu statura lui impunătoare, îşi punea pălăria de soare pe cap, îşi lua puşca de vânătoare, şi se aventura în culturile de trestie de zahăr, convins că va împuşca un leu. N-a împuşcat nici un leu. În timpul acesta el lucra mental la cărţile ce urmau să apară. A şi fost>>>>>>> Doina Drăguţ

FRUMUSETEA FOLCLORULUI AUSTRALIAN. THE BEAUTY OF AUSTRALIAN FOLKLORE
Henry Lawson (1867-1922)

…Ca orice cultura specifica unui popor sau unui grup de popoare, si cultura Australiei isi are specificul ei.
Henry Lawson, este scriitorul si poetul clasic australian cel mai reprezentativ, in general al vietii de singuratate, din perioada formarii coloniilor. Uscaciunile, terenurile aride, nesfarsitele paduri neumblate, unde colonistul nou venit se zdrobea sa supravietuiasca.
Cititorul mai putin obisnuit cu stilul lui Henry Lawson, treptat va intelege ca,de fapt, viata australienilor a fost dura in perioada inceputurilor istoriei lor. Clima, flora si fauna acestui continent erau complet diferite de ale Europei. Prinzonierii Angliei deportati aici dupa Revolutia lui George Washington, au pus baza unei natiuni de care avea sa se minuneze o lume, mai inspre zilele noastre.
Cresterea oilor si animalelor a fost principala ocupatie a colonistilor. Dar viata de familie era aspra, si plina de lipsuri. Singuratatea apasa cel mai greu. Uneori alcoolismul era un refugiu, adunand toate negativismele lui, asa cum vom vedea in istorioarele lui Henry Lawson, el insusi un invederat mbautor. Previn cititorul meu, ca acea aparent nesabuita si de nonsens dialogare a eroilor lui Lawson nu e plictisitoare, ci, dimpotriva, denota atasamentul omului simplu fata de un animal, fie si de cainele sau, cu care vorbea ore in sir, dar care ii ramanea credincios si atunci cand il lovea cu piciorul. Desigur, omul era sub influenta alcoolului, tocmai din motivele aratate mai sus, al singuratatii, al lipsei de comunicare uneori. Intr-o povestire, The Drover’s wife (Nevasta conductorului de animale), Henry Lawson ne>>>>> Ioan Miclău

August von Kageneck este un scriitor german contemporan interesant, mai puţin cunoscut în spaţiul românesc. Născut în anul 1922 la Lieser în Rhenania într-o veche familie nobiliară, numele o şi atestă, în care tradiţia militară era dominantă, se alătură Wehrmachtului în anul 1939 alături de ceilalţi patru fraţi ai săi, din care doi vor muri in lupte. A făcut parte din regimentul 17 de cavalerie din Bamberg, transformat ulterior în regiment de blindate iar la 23 iunie 1941, la varsta de nici 19 ani, patrunde alaturi de unitatea sa in U.R.S.S. Având gradul de sublocotenent luptă în cadrul unei unităţi de automitraliere, făcând parte, alături de regimentul său, din Armata a 9-a care lupta pe Frontul Centru, avansând către Moscova. Fiind grav rănit la ochi în 1942 a fost evacuat de pe front. Restabilindu-se parţial, în ciuda unei urâte cicatrici pe care o va avea de-a lungul întregii vieţii, predă la o şcoală de război până în 1945 când este capturat de catre americani. După război s-a mutat în Franţa, devenind corespondentul prestigioasei publicaţii vest-germane Die Welt. Căsătorindu-se cu o franţuzoaică a luat parte la procesul de reconciliere dintre cele două popoare, cel german şi cel francez. În 1948 a participat la o demonstraţie a tinerilor europeni la Strasbourg. A murit în 2004 în localitatea germana Bad Oldesloe din regiunea Lubeck, după o lungă suferinţă. Experienţa de viaţă pe care a trăit-o de-a lungul celui de al doilea război mondial a constituit miezul tare al operei sale literare, în parte memorialisitice, în parte ficţionale dar strâns legată de războiul mondial. Din prima categorie fac parte cărţile „Locotenent de panzer. Examinarea conştiinţei” precum şi romanul la care ne vom referi in continuare, „Razboiul din Est”. Din cea de a doua categorie face parte romanul intitulat „De la Crucea>>>>>>> Codruţ Constantinescu

Recenta antologie a lui Jean-Paul Mestas, Popoare şi poeme (Povos e Poemas / Peuples et Poèmes*) se constituie într-o luminoasă „izobară” a lirismului planetar din secolul al XX-lea – deoarece majoritatea poeţilor aleşi din cele o sută de ţări sunt născuţi între anii 1901 şi 1970, aşadar trei generaţii relevându-se – graţie marelui poet francez, antologator şi tâlmăcitor din franceză în portugheză – în acest „ultim” promontoriu liric din oceanul cosmic şi, totodată, din „priveliştea” Fiinţei / Logosului. Exceptând Antarctida (deoarece limba pinguinilor nu se bucură de circuitul planetar al limbii englezilor şi distinşii „chelneri” de la polul sud încă nu ştiu să folosească pixurile şi hârtia infinitei zăpezi întru poezie, mulţumindu-se doar să aplaude din aripioare în faţa viscolelor, ori la vreun concert dat de sloiuri, de gheţari), desigur, toate celelalte continente sunt bine reprezentate: Africa (Léopold Sédar Senghor – din Senegal, Flavien Ranaivo – din Madagascar, Mohamed Echiki – din Maroc, Ahmed Rassim şi Jeanne Arcache – din Egipt ş. a. / etc.), America (André Roy – din Canada, Kary Brooks – din Statele Unite, Maria Vargas – din Mexic, Oscar Florez Tamara – din Columbia, Lourdes Sarmento şi Alice Spindola – din Brazilia, Danilo Sanchez Lihon şi Esther Castañeda – din Peru, Jorge Eduardo Clemente – din Argentina ş. a. / etc.), Asia (Miyuki Endo şi Mokuo Nagayama – din Japonia, Tu Ching-Yi şi Liu Zhan-Qiu – din China, Goon Fatt Chee – din Malaezia, Willow Macky – din Noua Zeelandă, Acep Zamzan Noor – din Indonezia, Pradeep S. Rana – din Nepal, Krishna Srivinas – din India, Forough Farrokhzad – din Iran, Cahid Kulebi – din Turcia ş. a. / etc.), Australia (Joy Beaudette Cripps şi Geoffrey C. Parsons) şi Europa >>>>> Ioan Cârssia

În urmă cu câţiva ani, am întâlnit la „Zilele Poesis“ ce se desfăşoară la Satu Mare an de an, un personaj ieşit din tiparele participanţilor la manifestarile sus-amintite. Din curiozitate m-am înteresat despre acel personaj în jurul căruia roiau curioşii. După mai multe investigaţii am aflat ca cel în cauză e George Elliott Clarke, poet, venit din îndepărtata Canadă. Timpul a făcut ca acele clipe să le dau uitării, până acum într-o zi când sunt anunţat prin e-mail de poeta şi traducătoare Flavia Cosma, stabilită de ani buni în ţinuturile Canadei că face o vizită „pe acasă”, însoţită de acel personaj atipic pentru noi românii; George Elliott Clarke, căruia i-a tradus o carte în limba română: „Poeme Incendiare”, editată la prestigioasa editură orădeană „Cogito”, Oradea, 2006, păstorită de conferenţiarul Ioan Ţepelea.
Avându-l pentru a doua oară în faţă, ascultându-l, gândul m-a dus la una din „fericirile“ în care la un prim impuls l-am încadrat: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul“ şi George Elliott Clarke, are bucuria de a cutreera pământul, datorită operei sale duce prin lume mesajul Mântuitorului: „N-am venit să stric Legea, ci să o împlinesc“ (Matei 5, 17)
Prezenta carte cuprinde; „poeme incendiare“ ale creaţiei lui G. E. Clarke, apărute în volumele: „Execution poems“ (2001), „Gold Indigoes“ (2000), „Blue“ (2001), şi „Illuminated Verses“ (2005), însotite de o amplă prefaţă semnată de Omul de aleasă cultură, confereţiarul Ioan Ţepelea, şi o tălmăcire,>>>>> Aurel Pop