Vanesse de Grigoire

Am ridicat ziduri toata viata mea: de piatra, de fum, de umbra albastra. Le-am parlit ca pe o piele in soarele acru al sfarsitului de seara. Sunt zile cand privesc in sus spre aburul indigo al sfarsitului lumii, ignorandu-le prezenta.

Dupa ziduri poate e marea, poate e o alta cetate, poate e timpul. Am privit pescarusii, m-am ingrozit. Inecati in transeele cu apa sarata.

Am trecut prin ziduri cu viteza , deghizata cu costumul de umbra. In pumni tineam o aripa de liliac mort, stransa, presata ca o hartie: o umbrela. Sa nu ma ude nimic, sa nu ma inmoaie. Sunt de hartie.

Le parasesc, dar privesc inapoi: o mica apocailpsa, in echilibru precar, sus pe cea mai ascutita caramida din inima de om sfaramata.

Nu te poate salva nimic, te gândeai, nici timpul băut pe nerăsuflate acum sau atunci, nici scufundarea într-o rochie mai albastră decât fundul pământului, nici băieţii frumoşi cu aer de Iisuşi şi promisiunea salvării la colţ, după distanţă. Pe vremea când erai toată numai ochi, prin zeci de mii de ipotetice grabe, abia mai aveai timp să îţi îngrijeşti singurul ochi cu adevărat bolnav. Despre intuiţie si uneori imaginaţie, cuvintele erau redundante.

Acum, nu iţi rămâne decât să îţi repeţi cu sinceritatea atât de fascinantului Evtuşenko: Să nu mori înainte moarte. Pământul va fi lung si albastru, un ochi infinit al unui cal infinit. Evgheni, cu nostalgia lui electrică, milioane de descărcări de zăpada peste sufletul greu,   nemilos al stepelor ruse. Despre amintirile de acasă de acum câteva secole, nu pot decât să spun, în oricare zăpada aş privi, că eram tot eu, îmbrăcată în nevroză, purtând cu mândră lipsă de timp faldurile grele ale otrăvii cinismului.

Suprinzător, liniştea apare ca un punct in geometria atât-de-perfectă a înserării. Când până şi parfumul începe să îmi miroasă a pământ, când frazele încetează să se mai surpe, când nu mai am nimic de ascuns sau de pierdut, încep să inteleg: liniştea e un albastru complet, e matematica care salvează suflete mai mult decat orice Iisus desculţ pe amăgirea întregului. Linistea e o soluţie complexa, domnilor nostalgici, te poţi vindeca de putere rezolvând o integrală.

Sa fie liniste am zis ,in timp ce ma intrebam la ce imi foloseste sa stiu sa scriu. Si nu ma refer infatuat la a atribui sensuri , ele doar curg prin mine ca un flux telekinetic, ca o tigara cu miros de iarba cand nu ar fi cazul , ca o temperatura mai joasa in fierbinteala gandirii. E un zgomot de fond pe care il aud din cand in cand si il numesc literatura. Si il ating cu genele si e un zumzet mort, spanzurat intre semne .Le intuiesc, dar nu le miros. Cred ca s-au pornit demult. Incerc sa compun un roman , o durere duioasa. Sau o salbaticie care sa imi cada de pe chip in nenumrate teluri.

Sa fie liniste am zis,dar e repetia asta care ma omoara. Si ce as vrea sa spun cu semne plus puncte? Ce as vrea sa rup cu frazele mele? doar ne vedem mereu pe dinautru cu galaxiile si balenele noastre. Ce logica sacra am rupt , cu ce aripi ma asez piesiz? sunt doar o tangenta la cronologiile moarte?

Scrie ce vrei , s-ar putea sa nu rupa nimic, sa iti rotesti gurile intacte prin universul de sticla.Sunt gaurile acelea mute de furie. S-au mutat poate sa soarba lucruri marone, silvone , patate de virgule si sugestii.

Ciupeste-ma de idee,posesiv ,cu familiaritate.Atarna-mi o limba moarta de geam, un liliac al durerii, o floare de noapte si ploaie, o crusta de spaima. Si lasa-ma libera in zid, sa mor si sa scriu.

O sa iti las cu limba de noapte un pas de mancare. Sa-l tunzi si sa-l speli si sa-l mergi si poate sa-l scrii.

Pe ziduri curate, furate din noapte,cu semne uzate.

Rade pentru ca scriu pe litere pe care nu le cunosc.Sau le inchid.Caci deschiderea e larga si acolo e tot trecutul ei. N-am cunoscut cenzura . Si scriu corect si o sa cititi.Si n-am fost decat un pic mai aproape de dunga.

Aloo, ati vorbit corect? V-am visat.Aloo. delirul, domnul Febril? C’est moi. Nu spun nimic.Aa, nu stiu nimic, nu scriu carti. Ba da, ba nu, valsati corect, nu va mai sun.

Ah da, cum ai imbatranit, e peste altcineva, nu te mai vezi.

E peste umarul soarta, e umarul poarta

E foarfeca ochi

E foarfeca stropi

Chiar stropi

galopi

Antilopa

Frazitropa.

Cititi,albiti,muriti.

Va stiu

Va scriu

Si plec

Chiar trec.

Iti scriu o scrisoare alba , exemplara , animala. In care voi articula tot, un bob de nimic. Putin mai putin decat o halca de larma. Iti scriu o scrisoare asamblata ,corectata , despre usa unui poet care nu a existat si apoi a murit. Despre un tic care imi indoaie colturile buzelor , imi incercuieste ochii , atunci cand nu ma gandesc la nimic.

Aleg sa vorbesc doar atunci cand timpul paleste sub o raza alba , voalata, o alta pancromie.Nu cauta cuvantul, nici pana , nici alba , nu exista. Cuvantul e o talpa inventata.

Atunci imi inramez tusele pe perete ca o campioana la scrima . Scrima e o rima divina. Noteaza ,te rog. Sa nu uiti , esti o masea intr-o roata.

Vorbeste-mi despre gri , cum se rupe, cum se surpa, cum cade. Mai repeta-mi o data. Vuiste-mi cum se prabusec.

Vorbeste-mi despre sirul lucrurilor clare, lucrurilor care trec si ne comanda surparea. Intr-o aritmetica imposibila a tuturor vorbelor operate. O aritmie dulce, dantelata , prelungirea inimilor bolnave de trecere. Tacerea e un pas care atarna , suspendat intr-un sir firav de tobe bubonice. Vezi , un alt cuvant magic, bolnav pe care nu il alegi. De altfel, sunt cuvinte incurabile, grabite , care orbiteaza bolile lumii. Prin orbitare, se produce orbirea.

Alb articular, alb exemplar , alb animal

Gri bifurcat, gri incurcat, gri deselat

Alb vorbitor , alb trecator, alb comandor

Gri scufundat, gri dantelat, gri operat.

Tu nu exişti, îmi spuneam , eşti doar reflexia reflecţiilor mele. Înainte erai arcul cu care îmi articulam visele şi îmi rupeam frazele. Te strângeam prea tare ca să nu te omor , cum am făcut cu toţi iubiţii mei. Cu toţi prietenii mei. Erai cioburile din ochii lupilor mei. Atâtea calităţi , câte frunze de soare. Te-am strigat , eram în spirala mea , priveam marea in ochi pentru prima oară şi ştii, îti trebuie mult curaj pentru asta , ţi-am strigat căldura.

Dar ura te încălzeşte, îţi lipeşte pietre fierbinţi de picioare. Bolovane mari cu care măsori timpul dintr-o nisiparniţă.

Nu ştii cine scrie din amiaza caldă o scrisoare de adio. Lui Dumnezeu şi altor zei mărunţi din nisiparniţa grea. Ca să ne-o arunce nouă, o dată cu pereţii cuibului ,să îi prabuşească spunând că nici noi nu existăm la fel ca tine. Totuşi , vom face casă bună cu adio, ni s-ar potrivi ca o mănuşa pe degetele noastre îndoite. Nici adunând nu vom ştii, cine se cade să moară in miezul pământului. Căzand şi râzand in faţa scăderii noastre. Vom rade încă un infinit de pe şaua pământului.

Toţi dracii care îşi poartă coarnele îndărătul picioarelor vor alerga căzând din cercurile cerului pe urmele noastre. Ne vor hrăni trecutul dintr-un plic cu otravă, vor face o treabă brună. Păcat că tu nu bei scrisori , nici frunze de soare, sau poate scriu eu prea multe cuvinte care se încalecă. Cuvinetele mele cai ,cu gesturi nervoase si gust acru de tămâie.

Tămâine. Măine, o să te ucid în zori , printre norii nefiinţei tale. Vreau să devii tăunul otrăvit din scrisorile mele coapte.

Intru. E linişte. E lumea asta albă pe care nu mi-o amintesc. O să mă trag de nasuri cu primul care îmi iese în cale.Pe masă,multe culori.Sunt nişte ciori , culorile astea , te învaţă să mori mai bine , zic. Da, oricum o să mor, lucrez la o carte. Se destramă. Dacă ai rame, n-ai culori şi invers. Domnule dragă, inversul ăsta e un soi de univers , poţi să îl scrii mai repede sau ce? Sau de pe fereastră, direct sus albastră?

Domnule dragă, eu am lăsat oameni să ceară. Aşteptau în şiruri lungi să le crească dungi, să aibă picioare cu cratimi, mai-mult-decât-lungi şi să îţi ceară. Nişte fungi , da poate. Care să îţi ceară să plângi. Şi bunăoară, să doară.

Dacă doriţi, domnule plagă, ne aşezăm aici să săgetaţi.Dar nu lăcrimaţi şi nu împuşcaţi. Vă pun la dispoziţie pisici. Chiar pe Tiranpisu, nu s-a născut încă, dar e arici ,are cozi multe pe aici. Şi are să moară.

Şi o să îl mirosim, o să ceară să moară, aşa într-o doară, doar pe o nară.

Să moară!

Tu nu poţi să îmi oferi nimic , nici protecţie, nici proiecţie. Doar contre si lecţii, care nici măcar nu curg, doar se sparg între degete. Sunt în pragul doririi.

Sare dizolvată, sare vinovată.

Sare ca oricare dată, sare ca oricare luată.

E o chemare să vin , să fiu moale, să moleşim între chenare şi cine n-are, sare.

Absentare.

Dar nu pot . Nu mai ard, nu mai râd, nici când se dărâmă faţa pământului, spatele universului.

Vrei sa spui că ai unificat un vers şi e al lui? Că ai bătut cuie pe spinarea deznădejdii? Că Nadejda , fata cu speranţa şi-a plecat capul şi tacul si tot acul?

Da, ştiu ce vrei să spui, unde sunt piuliţe e mai bine, în spatele cui baţi apropouri?.pentru că tu aşa crezi , că dacă baţi, o să nimereşţi cuiul şi atunci răsare Os Alb şi îţi masează cu colţii pe mâna o scrisoare.

Şi atunci podoabe din fraze neterminate, din ţigări pe jumătate, din netezimi de pe spate, din şanţuri furate.

Furate cu împrumut. Cum altfel? Există un altfel în care să mă prăbuşesc, un altfel în care să mă scobesc? În care să ne aşezăm în toate scorburile ca în nişte găuri de potenţial?

Pot, dacă îmi ţii altceva pe care să stau , pe care să beau , pe care să iau.

În toate scorburile locuiesc nişte miciuni şi alte lipsuri de adevăr?

La vară, o să te îmi lipesc pe mâini nişte plasturi , pe nas alţi nasturi şi o să poţi să mă desfaci, să mă dezbraci de boală ca de o taină bătrână, ca de o haină ce moare într-o rână. O să scuip râme şi glume şi apoi o lume şi poate o sa mă bâlbâi, o să uit că sunt leu, că demiurgii aşteaptă ratele de la urgii, că îşi numără beţiile pe beţe şi influenţele pe feţe , iar ardenţele nu le numară deloc.

Pe blocul meu locuieşte un cuvânt.Lângă el, stă un prinvânt, iar în dreapta un învânt.Dar pe dreapta cea mai înaltă nu stă nimeni.

Într-o zi o sa dispar şi ştii asta , o să rămână in locul meu o gaură in aer. N-o să îţi spun că am plecat să salvez lumea, nici că o să mă dau cu arca pe arta mea, asta dacă am construit-o vreodată. O să crezi că poate m-am mutat in burta ta, o să îţi strângi ochii şi o să te imaginezi ciclop, o să îţi alunece prin burtă toate plutele de lut , toate luptele de lup.

Poate nu o să înţelegi.Şi o să incerci să te orientezi.O să grăbeşti zorii ca să îmi cauţi plămânii pe cer printre alţi cumulonimbuşi şi o să îti aprinzi buzunarele şi ţigările ,în timp ce mă cauţi prin gări ca să îmi arunci fumigene. Şi o să te gândeşti cum ar fi fost dacă îmi sorbeai cuvintele, în timp ce amesteci în supa de cuvântări pe care le-o ţii iubitelor mele . Ele, la fel de mute , vor mesteca direct cu lira golul dintre litere.

O să crezi că eşti amic cu vântul , căpitanul meu de nai, care comanda trupele de habar n-am.

O să îmi ingrijeşti mereu penele pe care le-am uitat pe masă când am devenit o gaură în aer şi nu o să mai aeriseşti niciodata ca să nu sară pe geam vreo rochie albastră. O să pui gratii la fereastră din penelurile mele ca să împarţi lumea in elemnte infinite şi nimeni nu o să ştie unde nu sunt , o să creadă că tot eu vomit cerneală pe geam ca în fiecare zi.

Şi poate atunci , la acest nesfârşit o sa înţelegi ca toate trupele , toate trupurile mele au în ele ruptura şi dacă le sfâşi caldura rămane o gaura (l)aurită in aer în formă de T.

 Mă întreb în ce stadiu era studiul despre absenţă în acea dimineaţă ,în care s-a diluat absenţa în prezenţă şi dacă ar fi fost simplu şi perfect,sau cât de imperfect ar fi trebuit să atârne norii ca să te las să te dizolvi printre restul oamenilor cu genţi , umeri încovoiaţi sub greutatea ruinei rutinei şi priviri umbrite de dimi-ceaţă.

Şi atunci nu ar mai fi fost niciun front , ci doar un sunet sec , o bătaie scurtă la porţile ospiciului. În loc de studiu , un frontispiciu la intrarea în muzeul aripilor moarte, o galerie a lucrurilor care nu au fost şi totuşi s-au dărâmat. Din ziua în care râmele mi-au luat in derâdere rimele , în care m-am rupt in doi oameni, un eu şi o învelitoare, am început să scriu pagini lungi despre presiune , despre barieră şi cariera de demoni pietrificaţi, despre câţi bari erau în sticlele din barul cu otrăvuri. Şi despre cum nu le-am luat , dar nici nu le-am dat.

Ne hrănim din imperiul mic , devastat de furtuni, în care eul  cinic studiază absenţa lui tu, în faţa unui pahar cu vin , acelaşi pahar cu vin în fiecare seară, aceeaşi seară în fiecare seară, acelaşi tutun , aceleaşi cuvinte despre bateria noastră imperfectă. Vorbe şi explozii şi nimic care se dărâmă. Vorbe şi explozii şi ceva ce aş vrea să se dărâme, pulsaţii scurte , orgasmice , poziţiile noastre strategice :în pat, sub pat , la ferestre .Ferestre închise şi deschise ca nişte ochi către noaptea neagră de afară, uşi care plutesc , plecări care se îneacă în cascada de dependenţe , poze arse din viitor.

Tu mângâindu-mi aripa care atârnă, aşa imperfectă cum e , tremurând uşor pe sârma unde se usucă, sârmă care îmi trece prin ochi şi inimi. Apoi tu mânjindu-mi cu sânge foile, eu mijindu-mi ochii în timp ce ascut creioanele albe şi căţărându-mă pe pereţi ca să le scriu ceva ,să le şoptesc cu voce rece să se strângă, să ne strângă nouă jucăriile, aripile, luptele , să le împacheteze frumos în foi de viţa nobilă, la fel de nobilă ca prezenţa din absenţa noastră viitoare. Şi mici picături de incoerenţă , furtuni care ne lovesc în rafele mâinile şi geamurile. 

Tu plecând capul în faţa vieţii, cu umerii strânşi , cu pumnul strâns pe geantă, acea geantă cu multe compartimente si călatori :eu şi tu , absenţă şi prezenţă, perfect şi imperfect. Tu plecând cu nişte noi strâns lipiţi în geantă, acei vechi iubiţi, şi apoi tu privind în spate , acolo unde stau eu , căscând ca un hău.